Istoria Romei

i

constrânse să perceapă impozitele, de care erau exoneraţi numai „cei puternici", potentes (Cod, Th., 11,7, 12). Pregătirea războiului împotriva uzurpatorului Maximus l-a obligat pe Theodosius să perceapă impozite suplimentare, la care Antiochia a ripostat printr-o revoltă violentă, iertată de el în 387. Principalii săi prefecţi ai pretoriului în Orient au fost creştinul fanatic Cynegios (384-388) şi păgânul Tatianos (388-392). în 389, Theodosius s-a deplasat la Roma, unde şi-a celebrat triumful. Nu este imposibil ca aici Theodosius să fi fost întrucâtva influenţat de aristocraţia păgână a Oraşului. La aceasta se adăuga iritarea pricinuită împăratului de inflexibilitatea lui Ambrosius. Oricum se asigura păgânilor ceea ce Pierre Chuvin caracterizează ca „zile liniştite", în definitiv, cum reliefa Marcel Le Glay, după 382 d.C. se contura faptul că Imperiul nu avea un singur stâpânitor, adică Theodosius, ci doi. Acest al doilea cârmuitor nu era adolescentul de 14-l5 ani Valentinian II, ci episcopul din Mediolanum, adică Sfântul Ambrosius. încă în 384 murise energicul papă Damasius şi înlocuitorul său ca episcop-papă al Romei era un personaj şters, fără anvergură. Adevăratul „leader" al Bisericii, prin excelenţă occidentale, era Sfântul Ambrosius, cleric de curte, om politic remarcabil, cum am arătat, arhetip al lui Richelieu. Raporturile dintre împărat şi episcop au fost adesea tensionate. în. Italia, la slujbă, în 388, el nu i-a permis lui Theodosius să se aşeze în mijlocul corului, cum obişnuia să procedeze în Orient. în special Ambrosius îi reproşa lui Theodosius că tolera configurarea unei noi reacţii păgâne. Prefectul pretoriului, Tatianos, păgân înveterat, a asumat chiar consulatul, în 391 d.C, împreună cu Symmachus Fiul, adversar al lui Ambrosius şi căpetenie' a păgânilor din Roma. Iar Proculos, fiul lui Tatianos, de asemenea păgân fervent, devine prefect al Oraşului Constantinopol. Un alt păgân fervent, scriitor şi şef de cerc cultural-politic, Nicomachus Flavianus, fusese numit prefect al pretoriului pentru Italia, în 390. Ambrosius luptase din greu împotriva arienilor, ocrotiţi de Iustina şi de Valentinian II. Valentinian II promulgase chiar un edict de toleranţă, a cărui aplicare fusese blocată de Ambrosius şi de partizanii acestuia. Pentru prima oară un împărat dădea înapoi în faţa unui eclasiast creştin. Fire puternică, dominatoare, Ambrosius considera că, în materie religioasă, Biserica avea prioritate faţă de stat. împăratul nu ar fi fost decât un simplu credincios. Ambrosius uzita faţă de suveran următoarea formulă: „în materie de finanţe tu consulţi comiţii tăi, dar în materie religioasă trebuie să consulţi preoţii" (Ep., 40-41). Tot în 388, între cei doi a izbucnit un conflict violent. La Callinicum, pe Eufrat, călugării incitaseră populaţia creştină să incendieze o sinagogă. Reacţia imperială fusese promptă. Theodosius ordonă episcopilor să reconstruiască sinagoga şi interzice monahilor să se stabilească în oraşe. Riposta lui Ambrosius nu s-a lăsat aşteptată. A contrapus casei lui Isus sinagoga ca lăcaş al perfidei, impietăţii, condamnată de Dumnezeu să fie arsă. Ameninţat cu excomunicarea, Theodosius a trebuit să revoce hotărârile sale anterioare. Situaţia s-a agravat în 390 d.C. în cursul unei sediţiuni locale, populaţia din Thessalonica omorâse un general got. Theodosius a ordonat adunarea populaţiei într-un circ, unde soldaţii urmau să masacreze. Contraordinul, dat la insistenţele lui Ambrosius, a ajuns prea târziu şi militarii au măcelărit 7.000 de oameni. Ambrosius l-a excomunicat pe împărat. Acesta a fost forţat să se supună unei penitenţe publice. Numai după aceea Theodosius a fost admis la slujba religioasă şi a primit împărtăşanie cu prilejul zilei de Crăciun a anului 390. Ambrosius nu era totuşi un inchizitor.

556

Eueen Cizek

Episcopul protestase când Maximus executase în Hispanii pe Priscillianus şi pe adepţi ai ereziei acestuia, ascetică şi gnostică. Ambrosius nu considera că braţul secular trebuie să vrea moartea păcătosului. El afirma că împăratul trebuie să se supună puternicei autorităţi morale prescrise de îndatoririle lui de creştin şi Bisericii. împăratul se situează în interiorul Bisericii, şi nu în afara ei; monarhul trebuie s-o ajute, şi nu s-o combată. Legitimitatea suveranului se măsoară în funcţie de „ortodoxia" lui personală. Desigur, Sfântul Ambrosius milita în favoarea caracterului providenţial al universalităţii romane.

După 390 d.C, Theodosius a acordat lui Ambrosius tot ce voia episcopul. Sfântul Ambrosius a determinat adoptarea unor decizii care au „administrat" păgânismului lovituri mortale. în continuare păgânismul va subsista numai ca o minoritate relativ restrânsă. Ambrosius a fost cel care a prilejuit victoria decisivă a creştinismului. încă din 381 d.C, Theodosius interzisese sacrificiile, care îşi propuneau ghicirea viitorului {Cod. Th., 16, 10, 7). Prefectul pretoriului creştin Cynegios închisese mai multe temple, spre indignarea lui Libanios, care şi-a scris sub Theodosius cele mai revelatoare cuvântări politice. După Crăciunul anului 390, Theodosius a adoptat măsuri radical antipăgâne. La 24 februarie 391, un edict condamnă păgânismul, interzice toate sacrificiile sângeroase şi recomandă să nu se frecventeze templele (Cod. Th., 16, 10, 10). Theodosius îşi ia drept consilier pe Flavius Rufinus, creştin fervent, dar, probabil, arivist intrigant, susţinut de un grup de presiune format tot din hispano-romani şi din aquitani. în 392, el substituie pe Tatianos ca prefect al pretoriului pentru Orient. Tatianos este exilat, iar Proculos executat în acelaşi an. La 8 noiembrie 392, în plină uzurpare în Occident, este publicat edictul (Cod. Th., 16,10,12) menit să nimicească total păgânismul, condamnat sub toate formele lui: sunt interzise chiar practicile private ale cultelor religioase tradiţionale. Cum ar fi ofrandele aduse, în locuinţa proprie, penaţilor, tămâia oferită divinităţilor, altare domestice. Contravenienţii erau amendaţi şi îşi pierdeau locuinţa. Iar cei ce săvârşeau jertfe sângeroase erau condamnaţi la moarte.

încă din vara anului 391, cu ajutorul armatei, Teophilos, episcopul Alexandriei, distruge Serapaion-ul din acest oraş, transformat de intelectualii păgâni într-o citadelă fortificată, comandată de neoplatonicianul Olympios. Numeroşi intelectuali alexandrini emigrează în Italia, ca Olympios şi poetul Claudian, sau la Constantinopol. Desigur însă că libertatea de conştiinţă nu va fi suprimată decât în 529 d.C, de către Iustinian. Ceremoniile solemne, publice, organizate de sacerdoţii păgâni nu erau însă interzise. Dar dacă sacrificiile şi rugăciunile fuseseră abolite, nu mai subsistau decât defilări, desfătări, spectacole, încă populare. Sacerdoţii păgâni erau condamnaţi să se comporte ca un fel de saltimbanci. Diverse sărbători şi concursuri sportive, învestite cu un ceremonial religios, au dispărut în cursul secolului al V-lea d.C. S-au menţinut cursele de care, „vânătorile" simulate şi luptele cu fiarele.

Totodată Theodosius se sprijinea şi pe generalul pe jumătate vandal Stilicho. Stilicho se căsătoreşte cu Serena, nepoata lui Theodosius. Problemele politice şi intrigile de palat se acumulau în Imperiu. în Orient, Arcadius, august, cum am notat mai sus, nu se înţelegea cu mama sa vitregă, Galla, pe care a sfârşit prin a o alunga din palat. Iar goţii se agitau din nou în Tracia. în Occident situaţia se prezenta ca mult mai gravă. Arbogast intră în conflict cu tânărul ascet şi arian cucernic Valentinian II. După polemici violente, desfăşurate în consistoriu, într-o dimineaţă a lunii mai din anul 392 d.C, Valentinian II, ultimul vlăstar al valentinienilor, este găsit mort. Sinucidere ori

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

557

asasinat comandat de Arbogast? Theodosius acceptă la început ipoteza sinuciderii. Arbogast nu putea reclama puterea imperială deoarece era Barbar. El sperase că Theodosius îi va conferi tutela asupra lui Arcadius. S-a decis să reacţioneze când a constatat că Tatianos fusese înlocuit de creştinul Rufinus, detestat de Arbogast, păgân convins. De aceea, la 22 august 392, Arbogast, în Gallii, l-a proclamat ca împărat pe un protejat al generalului franc Richomer, adică pe Eugenius, profesor de retorică, prieten cu Symmachus şi înalt funcţionar al curţii imperiale. Acesta nu a fost recunoscut de Theodosius şi nici nu a fost primit de către Ambrosius, perturbat, însă încă loial noii puteri. îl caracteriza pe Eugenius ca pe un „foarte clement împărat". Căci, după ce iniţial obţinuse numai adeziunea Galliilor, Eugenius a pus stăpânire pe Italia şi pe Africa romană.