Istoria Romei

Flauius Gratianus, care nu împlinise decât şaisprezece ani, asociat cu fratele său vitreg Valentinian II sau Flauius Valentinianus, copil în vârstă de patru ani, proclamat august, la 22 noiembrie 375, de legiunile din Illyricum. Indubitabil, începuse era împăraţilor copii, produse ale eredităţii de fado si ale intrigilor de curte! Urma să administreze Italia, Africa şi Illyricum, sub regenţa lui Graţian. Se pare că Graţian şi Valens s-au înclinat fără voie în faţa faptului împlinit, în realitate uneltit de Probus, prefect în Illyricum. Anul 376 d.C. a marcat o cotitură foarte importantă, de fapt profund dăunătoare, în istoria Imperiului. Santo Mazzarino opina că atunci a intervenit un moment decisiv. S-au produs două evenimente relevante. In primul rând a survenit moartea lui Symmachus Tatăl, prefect al Romei, în 364-365, cel mai influent dintre senatorii păgâni, dar relativ tolerant, şi nu sectar, membru al unei mari familii. După moartea lui Valentinian I, acest Symmachus rostise un panegiric elogios al tânărului Graţian, foarte probabil sincer, unde însă atacase memoria lui Valentinian I. După dispariţia lui Symmachus Tatăl, creştinii intransigenţi au putut trece la o ofensivă hotărâtă. Poemul unuia dintre ei blama pe Symmachus şi ilustra fisurarea a ceea ce Marcel Le Glay califica drept „coexistenţa paşnică" dintre cele două credinţe, păgână şi creştină, instaurată în 363 d.C. Celălalt eveniment a fost mai sus evocat. împinşi din spate de alani, la rândul lor presaţi de huni, vizigoţii au trecut Dunărea. în toamna anului 376, cel puţin 50.000 de Barbari s-au stabilit în Tracia în calitate de aliaţi, foederati. Se producea astfel începutul marilor migraţii spre vest şi spre sud. Goţii fuseseră, până atunci, singurii Barbari care nu se mulţumeau cu jefuirea teritoriilor romane, ci doreau pământ, ţinuturi în interiorul Imperiului.

La începutul domniei sale, Graţian - influenţat mai ales de consilierul său Ausonius, creştin ultratolerant, tradiţionalist, admirator al culturii şi mitologiei păgâne, şef de cerc cultural-politic - a modificat radical strategia politică urmată de Valentinian I. Fără a dezavua ostentativ această strategie, Graţian a înlăturat din funcţii pe secondanţii pannonieni ai părintelui său. Maximinus a fost chiar executat. Se operează o apropiere de aristocraţia senatorială din Roma, se practică toleranţa faţă de păgâni, oblăduirea intelectualilor. încât, în vara anului 376, Graţian s-a deplasat personal la Roma. O mutaţie în strategia sa politico-religioasă nu va interveni treptat decât începând din 378, sub influenţa Sfântului Ambrosius, episcop la Mediolanum, încă de la vârsta de treizeci şi patru ani (din 373), şi a papei Damasius. Şi poate a ecoului teribil prilejuit de catastrofa militară de la Adrianopol, care exorta pe creştini Ia fervoare religioasă, pentru a potoli ceea ce ei considerau a fi mânia lui Dumnezeu.

într-adevăr, vizigoţii, cumplit exploataţi şi jefuiţi de autorităţile imperiale din Balcani, de funcţionari lacomi, corupţi şi depăşiţi de noua situaţie creată, se răsculaserâ. Ei deprinseseră tactica militară romană şi erau susţinuţi de alţi goţi, care trecuseră Dunărea. încă din vremea uzurpării lui Procopius, perşii ocupaseră Armenia şi Iberia (azi Georgia). Valens purtase lungi negocieri cu Shapur II, renunţase să-l mai susţină ca pretendent la tronul Armeniei pe Pap, asasinat în cele din urmă chiar de romani. Intenţiona la rândul său să ocupe Armenia şi Iberia. Ofensiva goţilor l-a obligat totuşi să renunţe. Contenciosul s-a calmat practic în 379, când a murit Shapur II. Graţian trimisese în Orient împotriva goţilor generali ca Richomer, care fuseseră învinşi. Fără a mai aştepta sosirea personală a lţjLGtaţian, Valens a declanşat, lângă Adrianopol, o bătălie decisivă împotrivă goţjîâr; «omandiţiiţie Frithigern. încleştarea a avut loc la

-:

552

Eugen Cizek ■

9 august 378 d.C. Valens a participat personal la bătălie. Cavaleria goţilor, desfăşurată când bătălia era „în toi", a decis rezultatul înfruntării. însuşi Valens a căzut pe câmpul de luptă, unde au pierit mai mulţi generali ai săi, inclusiv Sebastianus, şi 35 de ofiţeri-tribuni militari. Deşi Barbarii nu au putut ocupa nici Adrianopolul şi nici Constantinopolul, pe care l-au asediat, contemporanii şi urmaşii lor au perceput înfrângerea de la Adrianopol ca un teribil dezastru pentru Imperiu. Amian se va strădui să-şi împingă res gestele consacrate istoriei Romei până la descrierea acestei catastrofe. Acest istoric, fost militar, atât de optimist anterior în privinţa viitorului Romei imperiale, „care va trăi cât vor fi oameni (pe pământ)", uictura dum erunt homines (Amm., 14, 6, 3), începe să se teama pentru soarta Imperiului, care ar trebui, după părerea sa, temeinic redresat. El nu va asemui dezastrul de la Adrianopol cu moartea lui Decius, ucis tocmai de goţi, şi nici cu acea capturare a lui Valerian de către perşi. îl compară şi îl echivalează cu debaclul de la Cannae (Amm., 31,12-l6). Libanios a pus această catastrofă pe seama mâniei zeilor, care ar fi pricinuit nenorocirile romanilor şi succesul Barbarilor. Dimpotrivă, cum am mai reliefat, creştinii atribuiau dezastrul pedepsei lui Dumnezeu. Sfântul Ambrosius îl considera semn al unei decadenţe. Ulterior, Eduard Gibbon şi alţi savanţi au apreciat catastrofa de la Adrianopol ca începutul sfârşitului, ca un eveniment capital. Desigur că s-a exagerat. Nu este însă mai puţin adevărat că nu era uşor pentru Imperiu să înlăture din Balcani 200.000 de goţi, instalaţi aici.

Istoricii militari au reliefat însă triumful cavaleriei (gotice) asupra infanteriei (romane) ca un fenomen de importanţă cardinală. Ei subliniază că superioritatea cavaleriei asupra infanteriei va persista până în vremea războiului de o sută de ani, când arcaşii englezi au nimicit cavaleria cuirasată franceză, şi până la performanţele pedestraşilor helvetici din secolul al XV-lea d.C.

Oricum dezastrul de la Adrianopol a declanşat o nouă criză a Imperiului. Practic, Graţian, care nu împlinise douăzeci de ani, devine împărat unic, fiindcă Valentinian II nu avea decât opt ani. Din pricina vârstei şi a complexităţii gestionării Imperiului, mai cu seamă după dezastrul de la Adrianopol, Graţian nu se consideră în stare să guverneze singur. De aceea el ia două decizii de însemnătate primordială. în primul rând îşi ia un asociat în persoana unui tânăr şi strălucit ofiţer hispano-roman, devenit august sub numele de Flauius Theodosius. Acesta era fiul generalului Theodosius Tatăl, decapitat la Cartagina. însuşi viitorul împărat, în calitate de general şi „duce", dux, al Moesiei Superioare, contribuise la anihilarea incursiunilor lansate în 374-375 de quazi şi de sarmaţi la sud de Dunăre. După uciderea tatălui său, se retrăsese pe domeniile sale de la Cauca, din nord-vestul Hispaniilor, în actuala Galicie. Graţian îl convoacă la Sirmium şi îl proclamă august, însărcinat cu gestionarea Orientului, la 19 ianuarie 379. Ce determinase această alegere? Remuşcarea, căci Graţian autorizase lichidarea tatălui său? A contat, desigur, şi influenţa sporită, la curtea lui Graţian, a unor rude ale celor doi Theodosius, care reintraseră „în graţiile împăratului", ca Eucherius şi Syarius. A intervenit în favoarea lui Theodosius şi papa Damasius, de asemenea hispano-roman de obârşie. De fapt, la curte acţiona un puternic grup de presiune, alcătuit din hispano-romani şi aquitano-romani. Pe deasupra, tânărul Theodosius era un fervent al ortodoxiei niceene. A doua decizie relevantă a lui Graţian a rezidat în refuzul, tot în 379 d.C, de a accepta demnitatea de pontifex maximus, şef al religiei romane-păgâne tradiţionale, asumată de toţi împăraţii creştini precedenţi. Anterior o deţinuse, probabil, Valens. El a

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

553

respins mantia de pontif maxim, pe care i-au oferit-o sacerdoţii păgâni. Le-a declarat că nu se cuvine ca un creştin să devină mare preot păgân (Zosim., 4, 36, 3-5). Cu toate că anterior acceptase divinizarea păgână a tatălui său, Valentinian I. Se realizase atunci ultima apoteoză păgână a antichităţii. Sub influenţa Sfântului Ambrosius şi a papei Damasius, păgânismul era practic separat de stat, care renunţa oficial la el. în sfârşit, prin edictul de la Thessalonica, din 28 februarie 380, arianismul şi ereziile sunt condamnate, fără drept de apel. Crezul niceean devine religie de stat, practic aproape obligatorie pentru locuitorii Imperiului. Conciliul de la Constantinopol, de unde fusese expulzat episcopul arian, confirmă repudierea arianismului. Iar decrete din 382 aplică în practică separarea statului de păgânism: actele publice trebuiau degajate de orice conotaţie păgână, cultele necreştine erau lipsite de orice subvenţii publice. Numai iniţiativa privată avea îngăduinţă să se îngrijească de religiile păgâne şi de întreţinerea edificiilor acestora. Prefecţii Romei au fost desemnaţi exclusiv din rândurile creştinilor niceeni. în 383, prefectul Oraşului a condus personal reconstruirea bisericii Sfântul Pavel, de dincolo de ziduri. O vie dispută a animat viaţa socio-politică a Romei, când Graţian a decis îndepărtarea altarului zeiţei Victoria din Curie, unde se afla din vremuri aproape imemoriale. Până în 402, această dispută a cristalizat pasiuni exorbitante printre senatori. Totuşi, din 379 până în 395 d.C, Imperiul a fost zguduit de tulburări, invazii barbare şi de o cascadă de uzurpări, care au determinat pe anumiţi contemporani să se teamă c*â statul Romei ar putea să se destrame. Dezastrul de la Adrianopol avusese, cum am mai reliefat, un efect înspăimântător. Tactica represivă, iniţiată împotriva arienilor şi păgânilor, nu s-ar fi pus în operă, cel puţin nu imediat după 378-379, dacă n-ar fi survenit înfrângerea de la Adrianopol. Sau ar fi fost mai puţin radicalizată. Am constatat că eşecul lamentabil de la Adrianopol fusese perceput ca urmare a mâniei lui Dumnezeu.

Domnia lui Graţian se apropia de sfârşit. Conflictul cu senatul, diminuarea disciplinei militare, favorizarea gărzii imperiale alcătuite din alani stârniseră nemulţumiri. Acceptau oare toţi militarii politica religioasă a lui Graţian? în orice caz, brusc, la începutul anului 383, soldaţii din Britannia îl proclamă împărat pe generalul Magnus Maximus, recent învingător al picţilor şi al scoţilor. Acesta era tot un hispano-roman, născut într-o familie săracă. Diferit de alţi uzurpatori din Occident, Maximus avea reputaţia de om energic, curajos şi cinstit (Oros., Hist., 22, 34, 9; S. Sev., DiaL, 3, 11, 2). El debarcă în Gallii, unde cauza lui Graţian nu mai suscita nici un entuziasm. Acesta fuge spre Italia, însă este ajuns din urmă şi asasinat în 25 august 383; nu avea decât douăzeci şi patru de ani. Subsista Valentinian II, în vârstă de doisprezece ani. El este tutelat de mama sa, văduva lui Valentinian I, ambiţioasa Iustina, înconjurată de consilieri şi favoriţi arieni, care guverna, în numele său, Italia, Africa şi Illyricum. în Orient se afla Theodosius, care, tot în august 383, a desemnat ca august pe primul său născut, Arcadius. în 384, după lungi negocieri, s-a ajuns la un compromis: Maximus este recunoscut ca august şi stâpânitor al Britanniei, Galliilor şi Hispaniilor, Valentinian II conserva Italia şi restul Occidentului, sub o anumită tutelă a lui Theodosius, împăratul Orientului. în 387 d.C, Iustina şi Valentinian II, puşi în dificultate de un atac barbar în Pannonia, au solicitat ajutorul lui Maximus. Acesta a pătruns în Italia, pe care a ocupat-o şi a anexat-o puterii sale. Aceeaşi soartă a avut-o Africa romană. Iustina şi Valentinian II s-au refugiat la Thessalonica, unde au cerut ajutorul lui Theodosius. Acesta s-a căsătorit cu Galla, sora lui Valentinian II, spre a-şi întâri legitimitatea şi, după ce a aşteptat un an,

554