Istoria Romei



Yüklə 3,8 Mb.
səhifə258/314
tarix03.01.2022
ölçüsü3,8 Mb.
#46166
1   ...   254   255   256   257   258   259   260   261   ...   314
Eugen Cizek


Ambele imperii se confruntă cu primejdia majoră pe care o reprezentau hunii. Aceştia alcătuiau o seminţie nomadă, foarte războinică, de origine mongolică, totalmente diferită de triburile Barbarilor germanici, repede ajunşi în conflict permanent cu hunii. De fapt hunii erau cunoscuţi Imperiului încă de la sfârşitul veacului al IV-lea. Hunii consumau came crudă de animale şi erau foarte legaţi de caii lor. Călârimea hunică ataca armatele inamice ca o trombă marină. Hunii, pe lângă carnea crudă a animalelor, păstrată sub şeile cailor, consumau rădăcini de plante sălbatice. Se îmbrăcau în veşminte confecţionate din piei de fiare. Progresiv, hunii şi-au subordonat seminţii barbare ca ostrogoţii, herulii, gepizii şi alanii. Anumiţi huni l-au ajutat pe Aetius să lichideze „regatul" burgund. Unii huni se angajau în forţele militare romane auxiliare. La începutul secolului al V-lea, hunii se mişcau îndeosebi în Ucraina, regiunile Dunării de Jos şi în pusta pannonicâ. De aici ei presau triburile germanice, dar constituiau un pericol înspăimântător şi pentru cele două imperii, iniţial mai ales pentru celeriental. Izvoarele antice figurează pe huni ca pe o populaţie incapabilă să cultive pământul, deosebit de crudă, de sălbatică, de nemiloasă, prădalnică. Hunii ascultau însă cu supunere remarcabilă ordinele primite de la căpeteniile lor militare. La începutul secolului al V-lea d.C, ei au format un fel de regat hunic, în relaţii echivoce cu imperiile romane, cărora, cum am semnalat mai sus, în câteva rânduri, le-au furnizat auxiliari şi mercenari. Hunii au întreprins însă raiduri pustiitoare în interiorul Imperiului oriental, la sud de Dunăre, în 408-409,441 şi 447 d.C. în 434, confederaţia hunică se decantează, se cimentează sub conducerea unui şef militar notabil de performant, adică Attila, figură emblematică de căpetenie barbară, capabilă să semene teroarea în jurul său. în 445, el şi-a ucis propriul frate, adică pe Bleda. Iordanes îl prezintă ca pe un om mărunt de stat, vânjos, cu ochi mici, aproape spân, cu pârul alb, nas coroiat, tenul gălbui-întunecat al mongolicilor. Attila era calculat, stăpân pe sine, pătimaş al războiului şi al acţiunii în general. Excesiv de vanitos, Attila descoperise, datorită unui păstor, sabia zeului războiului, Marte la romani - estimată ca sacră de către regii sciţi. De atunci Attila s-ar fi considerat destinat să ajungă stăpânul lumii (Jord., Getica, 35; dar şi Aram., 31, 2, l-l1). „Biciul lui Dumnezeu", cum era poreclit Attila, transformase confederaţia hunică într-un imperiu care se întindea de la Rin la vest, spre Germania liberă la nord şi Caucaz şi Volga la est. Impusese împăraţilor romani achitarea unei „taxe de protecţie", tribut anual, şi obţinuse anexarea de către huni a unei părţi din Pannonii. Voia însă mai mult. Adică edificarea unui stat hunic pe ruinele imperiilor romane. Un stat care ar fi trebuit să nimicească ori să subjuge seminţiile germanice. Şi tocmai această ultimă năzuinţă arzătoare l-a pierdut. într-adevăt, în 451 d.C, hunii lui Attila au trecut Rinul şi au purtat o campanie devastatoare în Gallii. Attila a fost complet zdrobit (între actualele localităţi Metz şi Troyes) în 451 la Câmpiile Catalunice ori Campus Mauriacus, de o coaliţie eterogenă, încheiată ad-hoc, tocmai din pricina ambiţiilor sale. Această coaliţie era alcătuită din trupele romane comandate de Aetius, însă sprijinite de numeroase contingente vizigote, france, burgunde şi alane. S-a desfăşurat acolo una dintre cele mai mari bătălii ale antichităţii. Attila şi aliaţii săi s-au retras, iar celebra căpetenie hună a murit în 453. După aceea „imperiul" său hunic s-a dislocat complet. Până la urmă tocmai populaţiile germanice au administrat Imperiului roman occidental lovitura de graţie. De altfel, Aetius nu ar fi putut să-l învingă pe Attila dacă nu ar fi avut sprijinul populaţiilor germanice.

567


în Răsărit, Theodosius II a amenajat o expugnabilâ incintă, fortificată foarte temeinic în jurul capitalei sale, între 413 şi 439. De-a lungul veacurilor, până în 1453, multe popoare vor încerca în van să străpungă acest zid de apărare, fireşte necontenit reparat şi consolidat. Pe deasupra, Theodosius s-a confruntat cu acerbe dispute teologice, care perturbau creştinismul răsăritean. Au fost necesare conciiiile ecumenice de la Efes, ţinute în 431 şi 439. în iunie 431, a avut loc o ascuţită controversă între adepţii iui Nestorius, din 428 patriarh al Constantinopolului, şi cei ai lui Cyril, partriahul Alexandriei. Nestorius a fost destituit şi excomunicat. Totuşi şi astăzi unii asiatici creştini sunt nestorieni.

Seminţiile germanice au atacat sporadic Imperiul oriental, simţit de ele ca mai solid. înainte şi după bătălia de la Câmpiile Catalaunice, practic salvatoare a civilizaţiei europene, ele s-au statornicit pe vaste zone ale Imperiului de apus, unde au făurit regate, iniţial „federate", apoi independente. Am constatat mai sus că, încă din 407-418, vandalii şi aliaţii lor se implantaseră în Hispanii, pe când vizigoţii făureau în sudul Galliilor un stat barbaro-aquitan. Vandalii părăsesc Hispaniile în 429 d.C. şi traversează strâmtoarea Gibraltar, poate la apelul comitelui Africii Bonifacius. Neîndoielnic, îi atrăgeau mai cu seamă bogăţiile fabuloase ale provinciilor romane din Africa. în mai 429, ajung în Africa 80.000 de vandali, inclusiv 10-l5-000 de războinici. Ca şi hunii mai târziu, ei răspândesc în jurul lor panica şi ruinele, sub comanda regelui Gundericus ori Genseric. întâmpină o serioasă rezistenţă la Hippo Regius sau Hippona, asediată de ei timp de patrusprezece luni. Augustin moare în timpul asediului, la 28 august 430. Pe patul de moarte, el constată cât de judicioasă fusese prezicerea sa cu privire la soarta Imperiului occidental. O convenţie încheiată cu romanii tocmai la Hippona, în 435, recunoaşte vizigoţilor statutul de „fede-raţi" în Mauretania, Numidia şi un segment din Africa preconsulară. In mintea lui Genseric se înfiripă ideea făuririi unui stat naţional vandal. După patru ani de pace, el cucereşte însăşi Cartagina, la 19 octombrie 439 d.C. îşi creează o flotă puternică, menită să domine şi să jefuiască Mediterana occidentală, stânjenind legăturile maritime dintre cele două imperii romane. Proiecte imperialiste îl determină pe Genseric să ocupe Sicilia. De aceea, în 442, Valentinian III semnează cu Genseric un tratat, prin care se recunoştea vandalilor suveranitatea completă, practic independenţa, asupra Africii proconsulare, Tripolitaniei, Numidiei. Numai Mauretaniile şi Sicilia erau înapoiate romanilor. Astfel Roma nu numai că accepta constituirea unui stat în fapt neatârnat pe vaste teritorii ale sale, însă renunţa şi la una din principalele sale surse de aprovizionare cu grâne. în 468 va eşua o tentativă de expediţie comună antivandală în Africa. Genseric îşi va guverna regatul cu o mână de fier până la moarte, adică în 477. Fiul său, Hunderic, îi va succeda şi va persecuta crunt adepţii dogmei niceene. Era un arian fanatic. Din 484, regatul vandal va fi condus de nepoţii săi, Gunthamund, până în 496, şi Thrasamund, până în 523. Vor urma domniile scurte ale ultimilor regi vandali, Hideric şi Gelimer.

Francii au acţionat mai târziu. Totuşi, spre sfârşitul secolului al V-lea d.C, Childeric, fiul lui Merovius şi tatăl lui Clovius, rege al francilor salieni din 457, şi-a stabilit ca „federat" un semi-stat în nordul Galliilor. Childeric a ajutat trapele romane sâ combată invadatorii Galliei septentrionale şi centrale. El a creat de fapt dinastia francă merovingianâ. Un mormânt franc, descoperit în secolul al XVIII-lea, comportă un mobilier luxos, care reliefează arta merovingiană ca rod al unei osmoze germanico-romane. Childeric a murit în actuala localitate Toumai, în 481. Situaţia din Gallii fusese foarte complicată în cursul secolului al V-lea d.C. Ca sâ lupte împotriva bagauzilor, autorităţile imperiale fuseseră nevoite să recurgă la serviciile „federaţilor" barbari, ca în 437 şi în 447. Aetius trebuise să acorde statutul de „federaţi" în nordul Galliei, între estuarele Loarei şi ale Senei, celţilor bretani, imigraţi din Britannia. El avuse.w Ar !.."» -

568



Yüklə 3,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   254   255   256   257   258   259   260   261   ...   314




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin