Istoria Romei

Eugen Cizek

Imperiul roman occidental încetase să mai existe. De fapt, în septembrie 476, Odoacru trimisese însemnele imperiale la Constantinopol. Trupele germanice nu îl proclamaseră împărat, ci „rege al Italiei", rex Italiae. Constantinopolul nu i-a recunoscut însă decât titlul de patriciu şi de comandant militar suprem în Italia. Este mai mult ca probabil că, în 476-480, aproape nimeni nu a înţeles că Imperiul roman fusese desfiinţat, deoarece în curând şi cel din Orient se va converti în imperiu bizantin. Numai Goethe va înţelege în seara bătăliei de la Valmy - câştigată de fapt printr-o ciocnire militară minoră, când armata revoluţiei franceze pusese în derută trupele prusiene - că începuse o nouă eră în istoria Europei. Cum vom constata mai jos, ideea Imperiului roman nu va dispărea decât în 1806!

Odoacru înţelegea însă să gestioneze neatârnat Italia. Iată pentru ce, în 488, Constantinopolul trimite în Italia, împotriva lui Odoacru, pe vasalii săi ostrogoţi, în plină ascensiune, sub conducerea regelui lor Theodoric, numit de împărat comandant militar al trupelor din Italia. Theodoric pătrunde în Italia şi o ocupă între 489 şi 493, când Odoacru este înfrânt şi ucis de ostrogoţi. Theodoric, făureşte în Italia un stat germanic independent, subsumat ideii naţionale. El va domni în Italia până în 525 d.C. Ostrogoţii se străduiesc sâ coabiteze cu romanii, ale căror structuri, inclusiv senatul, sunt menţinute. Cu toate acestea aristocraţia romană nu încetează să comploteze împotriva lor. O fracţiune din ea milita în favoarea împăratului de la Constantinopol şi o altă parte visa la restaurarea Imperiului occidental. Senatorul Albinus, ucis de ostrogoţi în 523 d.C, întreţinea o corespondenţă secretă cu autorităţile de la Constantinopol. îl susţinea puternica familie senatorială a Aniciilor, care dăduse Romei, cum am remarcat, un împărat efemer, în veacul anterior, în anii 524-525, sunt executaţi, la ordinul lui Theodoric, scriitorul şi marele „senior" Anicius Boethius, socrul acestuia, ultimul Symmachus, şi papa Ioan I. După moartea lui Theodoric, regatul ostrogot este destructurat de luptele pentru tron desfăşurate între fiicele monarhului ostrogot şi alte rude ale lui. Marcel Le Glay notează că, la sfârşitul secolului al V-lea d.C, moştenirea fostului Imperiu occidental era împărţită între ostrogoţii din Italia, vestigiile hunilor, conlocuitori cu alanii şi alţi ostrogoţi din regiunile danubiene, gepizii dominatori ai Pannoniei şi ai fostei Dacii traiane, unde subsistau daco-romanii, britanni care se autogestionau, alături de feluriţi Barbari, vizigoţii tot mai hotărâţi să domine peninsula iberică, unde mai funcţiona, în nord, un regat sueb, vandalii din fosta Africă romană, burgunzii, francii etc. între timp persista şi chiar prospera Imperiul roman oriental, în pofida disensiunilor religioase, însufleţite de monophysiţi, comploturilor şi intrigilor de curte, loviturilor de palat şi slăbiciunilor împăraţilor, adesea dominaţi de femei şi de eunucii aflaţi în serviciul lor. După moartea lui Theodosius II, domniseră la Constantinopol Marcianus (450-457), care încheiase tratate cu gepizii şi ostrogoţii, în timp ce, în octombrie 451, conciliul ecumenic condamnase doctrina monophysită şi îl destituise pe Dioskoros, patriarhul Alexandriei. împăratul Leon I, în contextul unei active reacţii antigermanice la Constantinopol, îl eliminase pe Aspar, cu ajutorul isaurie-nilor. între 474 şi 491 avusese loc domnia lui Zenon I, întreruptă între ianuarie 475 şi august 476. Mai competent, Anastasius (49l-518) pune ordine în finanţele Imperiului. După 518 şi până în 565, cârma Imperiului roman oriental revine împăratului Iustinian I. Foarte pios, Iustinian îşi propune lichidarea totală a păgânlsmului.

In 529, data convenţională a sfârşitului antichităţii, el închide şcolile şi universităţile de la Atena, în special Academia neoplatoniciană. Academia era dirijată cu strălucire de păgânul Damaskios. Iustinian interzice îndeobşte păgânilor să mai exercite

meseria de profesor. El bănuia că şi profesorii creştini de retorică erau criptopăgâni. Această măsură a sa viza prin excelenţă Atena. Pentru că funcţionează în continuare şcolile de drept din Siria şi Palestina, cele de filosofie de la Alexandria, unde, până în 565, mai predau profesori păgâni. în secolul al Vll-lea, la Alexandria, creştinul Stephanos va preda despre veşnicia lumii, potrivit lui Aristotel, fără a încerca să refuteze tezele stagiritului ori să le reconcilieze cu ideile creştinismului. Ţinta lui Iustinian au fost şcolile filosofice din Atena, mai ales Academia, deoarece estima că ele erau simbolul neoplatonismului păgân. Trebuia lovit focarul principal de iradiere a gândirii păgâne, a culturii antice necreştine. In orice caz, profesorii de la Atena, în concepţia lui Iustinian, făceau propagandă pentru remanenta păgânismului; lecţiile lor erau focalizate pe învăţăturile „diabolice" ale retorilor şi filosofilor necreştini. Mai târziu, Iustinian va proceda la o efemeră recucerire a fostelor teritorii romane din Occident, în anul 533, flota Imperiului răsăritean a transportat trupele generalului Belisarius, care, în trei luni, a lichidat regatul vandal şi persecutor al creştinilor niceeni din Africa. Gelimer a figurat în triumful lui Iustinian de la Constantinopol. Generalul Narses, după ce Belisarius ocupase o Romă depopulată şi ruinată (în 547), a lichidat în 552 regatul ostrogot din Italia. Cu toate acestea, capitala a rămas la Constantinopol, noua Romă, şi în Italia răsăritenii au creat exarhatul de la Ravenna. începând din 551, Iustinian a recucerit şi sudul Hispaniilor. Vizigoţii s-au repliat spre nord, unde au pus în operă un solid regat. Imperiul oriental prosper număra mai mult de 900 de cetăţi. Totuşi parţiala recucerire a lui Iustinian a eşuat pe termen lung şi chiar mediu. Italia era complet devastată. încât, la _sfârşitul veacului al Vl-lea d.C, papa Gregorius cel Mare va deplânge starea jalnică a Occidentului, prin excelenţă a unei Italii unde oraşele şi satele erau pustiite (Esech., 2, 6, 22 şi urm.). în realitate, sufereau atât romanii, cât şi Barbarii, tot mai manifest deprinşi sâ trăiască împreună. Lua naştere o nouă lume, care nu mai era antică⁹.