Istoria Romei

Doctrina Dominatului şi mistica imperială

Dominatul implica adoptarea unor noi valori existenţiale. Cum sublinia Marcel Le Glay, totul se schimbă în viaţa romanilor. Mutaţiile penetrează în adâncime, cum vom remarca, mentalul lor colectiv, precum şi instituţiile, structurarea lor politico-social-eco-nomică. Emerg noi subsisteme instituţionale, politice, sociale, o structură aproape complet inedită a ansamblului social-politic-mental-axiologic. Presiunile exercitate de Barbari şi mutaţiile religioase intervin în forţă ca să modifice existenţa romanilor. Dacă un roman al secolului I d.C. ar fi putut să fie proiectat în veacurile al IV-lea şi al V-lea, cum reliefa Marcel Le Glay, nu ar fi înţeles aproape nimic din ceea ce îl înconjura.

Organizarea puterii imperiale şi a anexelor ei administrative încearcă, cu eficacitate pe termen scurt, chiar mediu, însă fără efecte benefice pe termen lung, să înlăture carenţele orânduirii politice moştenite de la Principat. în primul rând, statul roman se converteşte din autoritar în totalitar. Desigur, Severii şi Aurelian pregătiseră instaurarea totalitarismului, dar decantarea procesului structurilor totalitare s-a produs sub Diocleţian, Constantin şi sub urmaşii lor. Este dificil de precizat ce s-a schimbat mai simţitor, faţă de veacurile anterioare: funcţiunea imperială, administraţia centrală sau cea provincială, gestionarea municipală? Se cristalizează un regim politic înzestrat cu administraţii concepute ca instrumente capabile să poarte acţiunea puterii supreme până în capitalele regionale şi chiar în cele mai modeste sate. Pe măsură ce puterea imDerială

Dominatul

§i Căderea Imperiului Roman Occidental

573

sporeşte, devine totalitară, toate mecanismele transmiterii demersului asumat de ea sunt consolidate. Cum se putea reacţiona împotriva agenţilor unui suveran desemnat de zei ori de Dumnezeu? Şi totuşi nu proliferează doar ceea ce s-a definit ca „o democratizare a culturii", ci şi uzurpări în lanţ, revolte de tipuri diverse. Constrângătoarea structură totalitară îşi fabrică o contrastructură, dezvoltată în interiorul său, destinată s-o submineze şi, în ultimă, instanţă, s-o distrugă. In orice caz totalitarismul imperial asumă structura Dominatului, care substituie definitiv Principatul. împăratul nu mai este „principe", princeps, ci „stăpân" al romanilor, dominus. Cuvânt hulit de Tacit şi înrudit lingvistic, semantic, cu „dominaţie", dominatio, de asemenea crunt blamată de el. Pe plan strict juridic, Imperiul rămânea o republică - se utilizează abundent sintagma res publica - chiar în secolul al V-lea. Dar împăratul nu mai este un om providenţial, harismatic, căruia poporul şi senatul îi transferau toate competenţele lor reale. Iar din 282 d.C, împăratul nu mai solicită nici confirmarea întronării sale de către senat, ficţiunea juridică a învestiturii senatoriale. De multe ori, împăratul nici măcar nu mai informează senatul despre accesul său la puterea imperială. Dacă totuşi o face, ştirea este primită cu aclamaţii entuziaste. De asemenea, când i se aduce la cunoştinţă o uzurpare, senatul reacţionează prin strigăte de nemulţumire, de asemenea orchestrate. Fapt care nu îl împiedică să-şi exprime un entuziasm aprobator delirant, dacă uzurpatorul înlătură împăratul legitim. Prin urmare, zeii ori Dumnezeu conferă suveranului puteri exorbitante, cu prilejul întronării lui. Subsistă totuşi ceva din învestitura populară. Fie că soldaţii, eventual manipulaţi, impun un împărat, fie că ei nu jucaseră nici un rol real în desemnarea augustului, de regulă este necesară o proclamare militară a acestuia, închipuită ca un succedaneu al demersului poporului, care transmite puterea sa monarhului. Ceremonia acestei proclamări sau aclamări a întronării suveranului se organizează după o regie mai complicată ca în vremea Principatului. Ea este îndeobşte pregătită dinainte pe o câmpie ori pe o colină, unde se desfăşoară „adunarea soldaţilor", contio militum. Unanimitatea militarilor, ce îşi lovesc scuturile de genunchi, ilustrează aclamarea împăratului, semn divin şi expresie a unui consens universal. După aceea noul dominus anunţă un program de guvernare şi promite soldaţilor gratificaţia obligatorie pentru el, donatiuum.

O doctrină relativ temeinic decantată dă seama de puterile cârmuitorului Dominatului. In virtutea acestei doctrine, împăratul devine principalul, aproape unicul legislator al statului. El încarnează legea, este legea vie, cum îl definea Themistios (Or., 5, 64 b). Este în teorie obligat să respecte legile, stipulate de el însuşi. în principiu supus legilor sale, el este perceput de toţi ca „stăpân", dominus, absolut. „Constituţiile", con-stitutiones, ale sale pot decide în orice privinţă. în condiţiile în care legile propriu-zise, leges, şi plebiscitele dispăruseră încă în vremea Principatului timpuriu şi senatuscon-sultele poartă de regulă asupra unor probleme foarte puţin importante. De altfel, sena-tusconsultele au forţă de lege numai dacă au fost în prealabil aprobate de către împărat. Funcţionarii pot emite anumite edicte, dar acestea trebuie să se întemeieze pe textul „constituţiilor" imperiale.

Acelaşi Themistios evidenţia că legislaţia imperială putea fi inumană, întrucât nu purta decât asupra cazurilor generale. Magistraţii şi funcţionarii vegheau asupra unei puneri în practică umană şi inteligentă a acestei legislaţii totalitare. Cu toate acestea, ei nu au dreptul să interpreteze

legea imperială; esenţialul misiunii lor rezidă mai cu seamă în a supraveghea aplicarea acesteia. Chiar în primă instanţă, actul judiciar se desfăşoară în numele şi în prezenţa imaginii împăratului, de către funcţionari ai starului, în virtutea competenţelor lor. Diocleţian impune împărţirea dreptăţii exclusiv de către funcţionarii statului imperial. în 313-314 d.C, Constantin rearticulează jurisdicţia de apel în cadre regionale. Ea se exercită doar în numele atotputernicului dominus. împăratul singur rămâne judecătorul suprem. împăratul reprezintă statul în raporturile cu alte popoare, decide în privinţa păcii şi războiului, comandă - direct sau prin delegare de putere -armata şi dirijează administraţia. Este stăpânul absolut al trezoreriei; primeşte impozitele prin intermediul funcţionarilor săi. El se învederează, de departe, omul cel mai bogat din Imperiu. Dispune de propria avere, care, împreună cu bunurile familiei sale, alcătuieşte „lucrul privat", res priuata. Acestui „lucru" i se adaugă bunuri, în principiu, ale poporului roman, dar în realitate posesiuni ale auterii imperiale. Astfel de bunuri, moştenite de la alţi suverani şi dinastii precedente, cortStituie „patrimoniul", patrimonium. împăratul numeşte, printr-un brevet, pe toţi funcţionarii. Dacă ei se aflau în acelaşi oraş cu dominus, el înmâna direct brevetul, codicilii, dat fiind că îi convoca la reşedinţa sa. Cu siguranţă, el numeşte şi comandanţii militari. începând cu Diocleţian suferă mutaţii radicale funcţionarea aclamaţiilor imperiale. Nu mai sunt acordate ca efect al une victorii militare autentice, realizate de generalii suveranului, ci sunt reînnoite anual la aniversarea accesului la domnie, dies imperii. Iată pentru ce ele corespund exact, eventual cu o diferenţă de o unitate, numărului puterilor tribuniciene. Epitetele ilustrative pentru izbânzi efective, înregistrate de formula imperială, sunt valorizate prin superlative precum „foarte mare", maximus. Vom întâlni, de pildă, Persicus maximus.

Suveranul continuă să fie imperator şi să deţină puterile tribuniciene. Până spre sfârşitul secolului al IV-lea d.C, când împăraţii creştini renunţă la pontificatul maxim, împăratul se intitulează în continuare pontifex maximus şi deţine demnităţi sacerdotale păgâne. Am remarcat că persistă un timp şi apoteoza imperială. Totuşi aşa-numita formulă imperială reflectă transformarea lăuntrică a puterii imperiale si instaurarea Dominatului. Pe unele inscripţii apare încă sintagma Imperator Caesar Augustus. Dar, cum am arătat în primul capitol al acestei cărţi, ea este înlocuită de către „stăpânul nostru", adesea urmată de „flavian", aşadar Dominus noster Flauius.

în titulatura imperială se acumulează, în proporţii stupefiante, epitetele foarte laudative, encomiastice. De la Constantin, împăratul este exaltat ca născut.pentru binele statului. S-ar spune că pe măsură ce uzurpările şi luptele pentru purpura imperială se multiplică, împăraţii încearcă să le juguleze sau să le prevină prin valorizarea delirantă a statutului lor cu totul ieşit din comun. Chiar tradiţionalistul Iulian este celebrat, în formula imperială, ca eliberator al lumii romane, restaurator al templelor, al curiilor municipale şi al statului {respublica), nimicitor al Barbarilor, chiar înainte de a fi definit ca dominus şi Augustus, „foarte mare alamanic" şi, „foarte mare francic" etc. (Armie Epigraphique, 1969-l970, nr. 631). împăratul este figurat ca o fiinţă intermediară între om şi divinitate - zei ori Dumnezeu - şi beneficiază de o „maiestate secundă"', maies-tas secunda, prima fiind cea a persoanei sau persoanelor divine. El este mandatarul lor. Nu atât persoana sa este divină şi sacră, cât puterea sa, fundată pe o temelie religioasă. Fiinţa sa este transfigurată de către Dominat. Ia naştere o teologie a suveranului creştin, întrucât el domneşte prin graţia divină. Se profilează o ideologie creştină a Imperiului, centrată pe idei care îl prezintă ca fiinţă supremă, sortită să propage Evanghelia.

I

574