Istoria Romei

Eugen Cizek

limitată numai de o vastă cultură, impulsiv, chiar iluminat şi credul. Sub înrâurirea lui Maximos din Efes încerca să comunice cu zeii, auzea voci celeste şi vedea în vis Geniul Imperiului. Şi-a reprimat aşadar cu o autoexigenţă excesiv de represivă pulsiuni care trebuie să fi fost violente; erosul său a fost înăbuşit de un logos dobândit din studierea ascetică a practicilor filosofice, dintr-o existenţă de vocaţie monahală. Filosofia lui Iulian se declara neoplatoniciană şi solar-mithraica, însă era mai apropiată de gnoza păgână a vremii decât de un autentic platonism. Nu a putut evita o influenţă subiacentă a creştinismului copilăriei sale: Regele-Soare, al cărui elogiu vibrant l-a enunţat, stăpân al lumii, conota discret Sfântul Duh sau Fiul consubstanţial cu Tatăl. Când figurează mersul lui Hercule pe mare, Iulian implică, într-un fel, imaginea Mântuitorului pe apele lacului Tiberiadei. în ce priveşte Cybele, ea este adesea percepută de Iulian ca echivalentul Fecioarei. Totuşi, Iulian abjurase creştinismul, apostaziase; iată de ce a fost calificat ca Iulian Apostatul. Chintesenţa ideilor religioase ale Iulian se află în tratatul său, numit Discurs asupra regelui Helios, adică Soare. Unde Iulian afirmă ritos despre Regele Helios că, izvodit în jurul esenţei fecunde a Binelui, mediator printre zeii inteligenţi, ei înşişi mediatori, el asigură pe deplin continuitatea, frumuseţea nemărginită, inepuizabila rodnicie, inteligenţa desăvârşită (Iul., Hei, 43). Ca şi Marcus Aurelius, a fost şi un scriitor, remarcabil de fecund. A scris în greceşte tratate cu substrat ideologic, scrisori, pamflete satirizante, memorii. în jurul memoriei lui Iulian s-a încins o bătălie de idei şi aprecieri, care s-a prelungit până în vremea noastră. Chiar contemporanii lui sunt profund divizaţi. Teoreticienii creştini alcătuiau invective necruţătoare, generatoare ale unei legende infamante a împăratului bărbos, Apostatul, vehiculate de părinţii Bisericii, interesaţi exclusiv de reacţia lui păgână. în contrapartidă, a fost admirat, exaltat, pe ton hagiografic, de intelectuali profani ai epocii, care îi celebrau cultura. într-adevăr, Iulian cita din memorie pe Homer, Platon, Plutarh şi Marcus Aurelius. L-au adorat fără rezerve reputatul retor grec din Antiochia, adică Libanios, polemist anticreştin, şi Oribasios, cel mai vestit medic al timpului, ultimul teoretician al medicinei din antichitate. Hagiografi ai lui Iulian au fost şi istoriografii Aurelius Victor şi Eutropiu. Ulterior Iulian a devenit idolul cercului cultural-politic al Nicomachilor, unde îl proslăveau însuşi istoricul şi omul politic Nicomachus Flavianus şi autorul Istoriei Auguste. Cu reticenţe, privitoare la politica-religioasă, el va fi admirat de Ammianus Marcellinus, care va transforma relatarea gestei lui Iulian în centrul de greutate al operei sale. L-a admirat, probabil, şi poetul Claudian. Renaşterea raţionalistâ va resuscita mitul lui Iulian. Lorenzo di Medicis îi va consacra o dramă şi îl vor admira Montaigne, Voltaire, enciclopediştii şi romanticii. Alfred de Vigny va consacra lui Iulian romanul istoric intitulat Daphne.

Primit în triumf la Constantinopol, oraşul său natal, unde a petrecut câtva timp, Iulian a început prin regenerarea pâgânismului, a elenilor, hoi Hellenes în greceşte. In tratatul Cezarii, Iulian îi reproşează lui Isus tendinţa de a ierta crimele cele mai cumplite, ca acelea comise de Constantin şi, fireşte, de Constanţiu. Indulgenţa creştină, caricaturizată de Iulian, a putut să contrarieze pe tânărul august încă din tinereţea lui. Aversiunea sa faţă de creştinism se datora mai mult resentimentului încercat faţă de Constanţiu, considerat ca asasin al rudelor sale, dezgustului faţă de disputele christo-logice şi în general teologice care divizau pe creştini, pasiunii faţă de cultura greacă, de elenism, misticismului solar, mithraic, socotit excesiv chiar de partizanii săi. Cu toate că, într-o scrisoare expediată lui Constanţiu, reliefase că acceptase uzurparea augusta-tului împotriva voinţei sale, căci însăşi viaţă sa fusese ameninţată, în timp ce exista pericolul proclamării altui postulant la purpură de către soldaţi, slab plătiţi şi ostili

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

545

deplasării într-un Orient străin de climatul rece în care trăiseră şi în condiţiile separării lor de copiii şi nevestele lor. La începutul anului 362, Iulian a promulgat un edict, care abolea măsurile antipăgâne ale lui Constans şi Constanţiu II. Se garanta tolerarea tuturor sectelor creştine, recent proscrise de Constanţiu. Au ieşit din clandestinitate toţi episcopii surghiuniţi ori destituiţi, începând cu Athanasios. Iulian voia astfel să slăbească creştinismul, să stimuleze contenciosul teologic intestin. Dar creştinii au schiţat un front comun împotriva resuscitării pâgânismului. Athanasios, niceean persecutat de Constanţiu, se va reconcilia cu arienii moderaţi şi va desfăşura o intensă activitate pastorală, încât, în octombrie 362, va fi din nou constrâns să intre în clandestinitate, pentru că risca să fie arestat. Iulian a început prin a crede că toleranţa şi clemenţa vor fi suficiente pentru combaterea creştinismului. Desigur reacţia anticreştină a lui Iulian nu se întemeia doar pe combustia interioară mistică a împăratului. Păgânii, care constituiau încă un procent important dintre locuitorii Imperiului, suportaseră greu măsurile represive, adoptate împotriva lor de către Constanţiu. Se adăuga deruta anumitor creştini oportunişti pricinuită de interminabilele şi adesea violentele dispute teologice din interiorul Bisericii. Fără îndoială, templele au fost redeschise; păgânilor le-au fost restituite bogăţiile confiscate lor de către împăraţii creştini. Au fost urmăriţi cu severitate de către funcţionari imperiali zeloşi creştinii care cumpăraseră de bună credinţă sanctuare păgâne dezafectate în vremea lui Constanţiu. Toate simbolurile şi riturile tradiţionale au fost restaurate. Noii înalţi funcţionari au fost aleşi dintre păgâni, mai ales din rândurile foştilor studenţi şi profesori de retorică. Tehnocraţii lui Constanţiu au fost înlocuiţi de elevii lui Libanios.

Acţiunea purificării religioase a administraţiei a fost orientată prin excelenţă de prefectul pretoriului din Orient, Salutius Secundus, încurajat de Libanios. Clerul creştin a pierdut avantajele acordate lui de către Constanţiu, în special scutirea de poverile municipale. Iulian însuşi a alcătuit un pamflet violent anticreştin, intitulat împotriva gaideenilor. La începutul lui 363 d.C, Iulian va interzice înmormântările creştine în timpul zilei, ca să nu fie „poluat" Soarele. Iudeii au fost ocrotiţi, deoarece Iulian vădea simpatie pentru religia lor. El considera creştinismul ca o deformare nocivă a cultului lui Iahve. însuşi templul de la Ierusalim a fost reconstruit pe socoteala starului, dar un seism l-a năruit la scurtă vreme după restaurarea lui, spre bucuria creştinilor. Apostazia unor funcţionari creştini oportunişti şi ambiţioşi a fost generos răsplătită. Totuşi politica religioasă a lui Iulian nu a suscitat decât entuziasmul anumitor păgâni convinşi, îndeosebi profesori. Nu s-a produs acel elan de renaştere masivă, rapidă, a cultelor necreştine, scontat de Iulian.

Mai ales Iulian, urmând o experienţă schiţată de Maximinus Daia, a încercat să structureze cultele păgâne după modelul funcţionării comunităţilor creştine. Cultele păgâne au fost încorporate unei structuri coerente, unitare, ierarhizate. în fruntea ierarhiei au fost situaţi mari preoţi, arhierei păgâni, cărora Iulian le-a adresat adevărate scrisori „pastorale", trimise celor din Galatia şi din Asia (Jul., Ep., 84a; 89). Această „biserică" păgână era invitată să practice virtuţi „creştine": caritatea faţă de săraci şi bolnavi, iubirea aproapelui, austeritatea şi puritatea morală. Pe de altă parte, deşi le blama, Iulian a tolerat exploziile locale de violenţă ale păgânilor împotriva creştinilor. Astfel, la Alexandria a fost ucis episcopul Gheorgos. Totuşi consularul Alexander a fost reprobat de însuşi Libanios din cauza fanatismului său anticreştin. în iunie 362 d.C, Iulian s-a instalat la Antiochia, oraş majoritar creştin, în vederea pregătirii campaniei împotriva perşilor. Creştinii din Antiochia nu îi ieratau lui Iulian că exhumase la Daphne, unde se afla templul lui

546