Istoria Romei

Constantin s-a străduit să confere noii metropole un statut similar ori aproape similar celui deţinut de Roma. Constantinopolul a beneficiat de „dreptul italic", ius italicum, în virtutea căruia locuitorii săi erau scutiţi de impozitul direct, capitaţia. Acestora li s-au acordat distribuţii frumentare, jocuri şi spectacole de hipodrom. A fost constituit un senat al Constantinopolului, ai cărui membri proveneau fie de la Roma, fie din rândurile demnitarilor orientali. Deşi senatorii din Constantinopol erau clari, şi nu clarissimi, precum cei de la Roma. Nu s-a înfiinţat un post de prefect al Oraşului;

538

Eugen Cizek

Constantinopolul urma să fie gestionat de un proconsul. De altminteri, noua Romă a fost concepută ca o copie a celei vechi. Oraşul, cândva reconstruit de Septimius Severus, a fost sensibil mărit. Un măreţ zid de incintă apăra oraşul şi istmul în care se afla, de la Marea Neagră la Marea Marmara (Zosim, 2, 30, 4). Constantinopolul a fost ridicat tot pe şapte coline şi împărţit în patrusprezece regiuni administrative. Dispunea de un Capitoliu, de un Praetorium, de o „cale sacră", uia sacra, de un for principal şi de altele secundare. Palatul imperial şi hipodromul au fost structurate după modelul celor de la Roma. în hipodrom, a fost încorporat sanctuarul Dioscurilor (Zosim, 2, 31, 1). Constantin a început construirea bisericii Apostolilor, alături de care şi-a pregătit mausoleul. Forul principal avea o formă circulară şi era înconjurat de patru porticuri etajate şi de vaste pasaje boltite, din marmoră (Zosim, 2, 30,4; 31, 2). Pieţele şi marile edificii publice din Constantinopol au fost ornate de monumente şi obiecte de artă confiscate altor oraşe. începând din 330 d.C, Constantin s-a stabilit la Constantinopol, de unde a promulgat aproape toate măsurile sale legislative. Oraşul dispunea şi de o universitate, ai cărei profesori erau numiţi de împărat. Acesta a încercat să imprime Constantinopolului un caracter latin; însă majoritatea locuitorilor vorbeau limba greacă. Deşi în oraş s-au instalat numeroşi refugiaţi din Balcani şi din alte zone ale Imperiului, unde se desfăşurau incursiunile barbare. Constantinopolul a devenit repede un important centru industrial. încă din 324, a luat aici naştere un important atelier monetar deservit de lucrători proveniţi din Aquileia.

Cele mai importante realizări ale lui Constantin au fost aşadar lansarea procesului de creştinare a Imperiului, reformarea profundă a acestuia, din păcate într-o direcţie totalitară şi dirigistă, fundarea Constantinopolului. Deşi probabil că împăratul nu a înţeles pe deplin semnificaţia acestei întemeieri, consecinţa ei s-a tradus în desăvârşirea bipolarizării nu numai culturale, ci şi mental-politice a Imperiului. Se deschidea calea divizării lui definitive. Desigur, printre înfăptuirile lui Constantin, se înscrie şi făurirea celei de a doua dinastii flaviene. Creştinarea Imperiului, înzestrarea lui cu o Biserică puternică din punct de vedere material, alianţa între o monarhie teocratică, sacralizată, şi Biserică, între „tron" şi altar, vor marca decisiv evoluţia statului roman în secolul al IV-lea d.C. şi în veacurile următoare. Deşi detaşat greu de monoteismul solar şi de un anturaj neoplatonician, Constantin a sfârşit prin a-şi asuma o vocaţie creştină misionară, cu toate că ezitantă între o doctrină niceeanâ, iniţiată sub egida sa, şi arianism. Arienii acceptau mai uşor perceperea lui Constantin, impusă de el după 326, nu ca a unui slujitor al lui Cristos, ci a unui Demiurg, a unei Providenţe, a imaginii terestre a Mântuitorului. Desigur, autorii literari păgâni l-au blamat cu asprime şi au afirmat că el ar fi ruinat statul (Zosim, 2, 30-39). Fără îndoială, Constantin a fost un ambiţios, un vanitos până la exces, uneori crud şi lipsit de scrupule, dispus să-şi ucidă fiul şi soţia, un pasionat, care, cum arăta Paul Petit, a provocat reacţie emoţională în jurul său. A avut însă idei îndrăzneţe; şi, ca şi Iulian mai târziu, a ştiut să-şi domine anturajul, colaboratorii. Constantin a acţionat într-un chip personal într-o vreme când serviciile curţii imperiale practic stăpâneau monarhii. Mai presus de orice, a asigurat victoria finală a creştinismului³.

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

539