Istoria Romei

Constantin

S-a ajuns astfel la substituirea tetrarhiei printr-o diarhie, alcătuită din doi împăraţi-augiişti: Licinius în Orient, Constantin, ulterior sanctificat ca Sfântul Constantin şi definit de Ion Bamea şi Octavian Uiescu drept Constantin cel Mare, în Occident. Victoria lui Constantin ilustra triumful eredităţii defacto, pe care în van se străduise s-o estompeze Diocleţian. Cum am semnalat mai sus. De altfel, se va ajunge la domniile unor împăraţi copii. Acest fapt nu trebuie să ne surprindă. întrucât, în epoca noastră, se tinde spre ereditatea puterii supreme nu numai în republici dictatoriale, ci şi în ţări democratice. Spre a nu ne mai referi la faptul că, dacă un „preşedinte" de republică africană este ucis, fiul acestuia se grăbeşte să preia întreaga putere.

Constantin era în acelaşi timp asemănător şi foarte diferit de Diocleţian. Nu ne referim numai la concepţiile religioase, violent anticreştine, ale lui Diocleţian şi, dimpotrivă, favorabile Dreptei Credinţe ale lui Constantin, care va sfârşi prin a o adopta. Baza religioasă a Imperiului s-a schimbat radical. Le erau însă comune tenacitatea şi curajul. Amândoi au fost deosebit de harnici, decişi să salveze, să reformeze şi să consolideze Imperiul. Amândoi s-au deplasat intens în interiorul teritoriilor romane, au ostenit fără încetare, au combătut nemilos adversarii interni şi externi. Nu mai menţionăm percepţia diferită cu privire la ereditatea puterii imperiale. Constantin s-a străduit să făurească o nouă dinastie, în vreme ce Diocleţian fusese ostil eredităţii. Pe de altă parte, ambii împăraţi au promovat un amalgam iscusit de pragmatism şi de considerente doctrinare.

Diarhia Constantin-Licinius a început prin a proclama ostentativ toleranţa religioasă. A fost confirmat, completat, dezvoltat edictul de toleranţă a lui Galerius, semnat de Constantin şi de Licinius, dar respins violent de Maxenţiu, păgân convins şi anticreştin fervent. în februarie 313 d.C, Constantin şi Licinius s-au întâlnit la Mediolanum (azi Milano), unde se celebra căsătoria dintre Licimus şi Constantia, fiică a lui Constantius Chlorus şi a Theodorei. Monede şi medalioane ale momentului istoric

532

Eugen Cizek

respectiv comemorau întâlnirea celor doi augiişti. Pe un medalion din Hispanii, Constantin apare asociat personificării zeului „Soare", Sol. însă această întâlnire a rămas celebră îndeosebi datorită aşa-numitului „edict" de la Mediolanum sau Milano. Se pare că de fapt nu a existat niciodată un asemenea edict, ci o înţelegere a celor doi augiişti, tradusă printr-o circulară, pusă în operă de un rescript al lui Licinius, publicat la Nicomedia în 13 iunie 313 d.C. şi cunoscut datorită mărturiei lui Lactanţiu. Iniţiatorul acestei circulare fusese însă Constantin, a cărui mamă, Sfânta Elena, după legenda la origine slujitoare într-o cârciumă, era filocreştină. Ea se va boteza ulterior. Circulara anunţa guvernatorului provinciei că au fost suprimate toate clauzele restrictive ale edictului lui Galerius. împăraţii acordau creştinilor şi adepţilor altor culte religioase libertatea de a practica religia pe care o aleseseră. Nici un cult religios nu mai putea fi persecutat. Se ordona restituirea gratuită şi neîntârziată comunităţii creştinilor, corpus christianorum, a tuturor locaşurilor de cult confiscate, chiar dacă ajunseseră în proprietate privată. Cei ce le cumpăraseră urmau să fie despăgubiţi de stat. Ordinea publică trebuia restabilită şi circulara urma să fie adusă la cunoştinţa tuturor locuitorilor. Textul grec al acestei circulare apare la Eusebios din Cesareea, unde, în Palestina, fusese afişată hotărârea lui Licinius, fireşte propagată în întreg Orientul (Ps. Lact., 48; Eus., 10, 5, l-4). Şi Maximinus Daia, înainte de a muri, dăduse o circulară similară (Eus., 9, 10, 7-l1). în Occident, nu a existat un rescript asemănător, întrucât aici nu fusese publicat edictul lui Galerius, care conţinuse prevederi restrictive. Trei scrisori ale lui Constantin, chiar anterioare întâlnirii de la Mediolanum, ordonau restituirea bunurilor Bisericii, scuteau clericii de impozite şi anunţau retribuirea bănească a eclesiaştilor (Eus., 10, 5-7). Se proclama astfel aşa-numita „pace constantiniană". Convenţia de la Mediolanum modifica radical strategia religioasă a Imperiului. Libertatea absolută a tuturor cultelor constituia o inovaţie, deşi îndeobşte Imperiul fusese relativ tolerant faţă de felurite culte, cu excepţia, politic determinată, a mozaismului şi a creştinismului. Cicero reliefase totuşi cândva că legea interzicea zeii noi ori străini, dacă nu erau recunoscuţi ca liciţi de senat (Leg., 2, 8).

Ce a determinat noua strategie religioasă a lui Constantin? Pragmatismul său, care constatase eşecul persecuţiei lui Diocleţian, de altfel foarte slab puse în aplicare în Occident? Dorinţa de a-şi asigura sprijinul creştinilor, deveniţi numeroşi, mai ales în Orient? Sau o simpatie sinceră faţă de creştinism? S-ar putea ca toate aceste explicaţii să fie complementare. Este adevărat că, intrat în Roma, Constantin nu a mers pe Capitoliu. Insă el era adeptul unui monoteism solar. De altfel, cu prilejul decenaliilor din 315 d.C, când s-au celebrat zece ani de la proclamarea lui Constantin ca împărat, pe arcul triumfal, ridicat la Roma, Constantin apare cu o coroană de raze pe creştet, ca ocrotit şi reprezentant pe pământ al lui Sol Inuictus. Inscripţia aceluiaşi arc triumfal nu menţionează nici pe Sol şi nici pe Dumnezeu, ci numai „divinitatea", diuinitas (C.I.L., 6, 1139 = I.L.S., 694), substanţa divină supremă, preconizată de neoplatonicieni. Lactanţiu şi o biografie greacă a lui Constantin consemnează legende tulburătoare. în ajunul bătăliei de la podul Milvius, într-un vis, împăratul ar fi fost prevenit să înscrie pe stindardele soldaţilor săi „semnul ceresc al lui Dumnezeu", celeste signum Dei. Efectiv el ar fi înscris pe scuturi monograma cu numele Mântuitorului în greacă, traversată de I cu capătul curbat (Ps. Lact., 44, 5). Sau, în mijlocul zilei, ar fi apărut pe cer o cruce luminoasă cu inscripţia „prin aceasta vei birui", touto nika. Noaptea, Isus i-ar fi ordonat lui Constantin să confecţioneze un steag cu semnul văzut şi cu înscrierea

numelui lui Cristos, sub forma literelor chi-rho (X-P, Vita Constantini, 1, 28-31). S-ar putea totuşi să se afle în cauză o transfigurare creştină a unei legende păgâne, referitoare la o revelaţie avută de Constantin în templul lui Apollo din Gallia (Panegyrici Latin., 1, 21). Am reliefat mai sus că de fapt acest semn comporta numai o valoare magică. Ca atâţia împăraţi ai secolului al III-lea d.C, Constantin era un adept al cultului solar. în definitiv, revelaţia, mai sus consemnată, trăită de Constantin în 310, în templul solar al lui Apollo Grannus, îi prevestise împăratului treizeci de ani de domnie. Iar în panegiricul citat imediat mai sus, pronunţat în iulie 310 d.C, Constantin era proclamat şi desemnat de către Sol ca deţinător pentru veşnicie al puterii imperiale. Totuşi împăraţii, confruntaţi cu eşecul persecuţiilor, începuseră să se întrebe dacă zeul creştinilor nu exista cu adevărat.

De asemenea se întrebau dacă, astfel cum reliefează Jean-Pierre Martin, nu era mai înţelept să fie utilizat în favoarea lor. Nu era oare mai bine ca Dumnezeu să fie inclus printre zeităţile ocrotitoare ale Imperiului? Ceea ce demonstrează că procentajul atribuit creştinilor de Jean-Pierre Martin, de 4% dintre locuitorii Imperiului, la sfârşitul secolului al III-lea d.C, este sensibil subevaluat. Creştinii erau mai numeroşi. Altfel împăraţii nu ar fi încercat să-i integreze mecanismelor statului roman.

în orice caz Constantin nu s-a creştinat în 313 d.C. El se comporta faţă de divinitatea creştină ca şi faţă de alţi zei protectori, mai ales faţă de „Soare". De altfel, simbolurile solare sunt foarte numeroase pe monedele anterioare anului 323 d.C. S-ar zice că împăratul Constantin, până în 324 d.C, s-a străduit să păstreze echilibrul între creştini şi păgâni. Revelatoare sunt în acest sens monede descoperite la Pavia. Pe una dintre ele, din 313 d.C, Constantin este figurat ca asociat al „Soarelui". Legenda este concludentă, „Neînvinsul Constantin", INVICTVS CONSTANTINVS. O altă monedă, din 315, îl asociază pe suveran monogramei creştine şi comportă legenda IMP(erator) CONSTANTINVS P F AVG(ustus). Constantin înţelegea să se amestece în viaţa Bisericii creştine, oficial recunoscute, după cum controla şi organiza toate comunităţile religioase ale Imperiului. Cu atât mai mult cu cât ierarhizarea comunităţii creştine era calchiată după modelul organizării administrative a lumii romane. Fără a fi creştin, Constantin acţiona în funcţionarea Bisericii. Abia ulterior, după 320 şi îndeosebi după 324, Constantin a înclinat balanţa în favoarea creştinismului. A sfârşit prin a se converti si a iniţia construirea unui stat roman creştin. Strategia religioasă constantiniană, asumată după 324-325 d.C, a cântărit decisiv în asigurarea victoriei finale a creştinismului.

După întâlnirea şi convenţia de la Mediolanum, Constantin a alergat spre frontiera renană. Războaiele civile dintre tetrarhi încurajaseră, în chip manifest, incursiunile Barbarilor. Trei fronturi au reclamat eforturi intense. în primul rând cel al Rinului, unde în 313, ca şi, anterior, în 306 şi 309, Constantin a combătut energic pe franci şi pe ala-mani. Au fost capturate căpetenii barbare şi mulţi luptători, care au fost daţi pradă fiarelor din amfiteatrele romane. Constantin a construit un pod peste Rin, spre a desfăşura mai uşor represalii. Ulterior, un fiu al lui Constantin a continuat operaţii militare, care au asigurat, pe termen mediu, fruntariile Galliilor. în al doilea rând, începând din 333, s-au degradat relaţiile cu perşii, liniştiţi mult timp după înfrângerile suferite sub Diocleţian. Din 310 d.C, Mare Rege era Shapur II, la data respectivă încă un copil. In 334, perşii au răsturnat de la domnie pe regele Armeniei, Tiran, fidel Romei, şi au ocupat statul lui. Or pacea de la Nisibis, din 298, prevăzuse suzeranitatea romană asupra

534