Istoria Romei

Eugen Cizek

raţiei, Maxenţiu provoacă o răscoală şi se declară la Roma deocamdată „principe", princeps, titlu caduc, dar încă popular în mediile sociale tradiţionaliste. Ca să salveze tetrarhia, Galerins trimite împotriva lui Marcuş Aurelius Valerius Maxentius, ruda sa, pe augustul Severus. Hispaniile şi Africa recunosc însă autoritatea lui Maxenţiu. în septembrie 307, Severus este învins. Trupele sale îl părăsesc şi el este ucis. De altfel, încă de la 25 decembrie 307, Constantin se va proclama august. Totuşi Galerius încerca zadarnic să salveze tetrarhia. Maxenţiu se proclamă de asemenea august. Maximian îşi părăseşte, la rândul său, retragerea din Lucania şi reia augustatul activ. El ii oferă mâna fiicei sale nevârstnice, Fausta, lui Constantin, transformat în aliatul său. Se ajunge astfel Ia patru auguşti, Galerius, Maximian, Constantin, Maxenţiu, şi la un singur cezar, Maximinus Daia. Galerius face apel la Diocleţian, care acceptă să devină consul şi participă în noiembrie 308 la reuniunea de la Carnuntum, împreună cu Maximian şi Galerius. Maxenţiu a fost declarat uzurpator, însă tetrarhia nu a putut fi salvată. Deşi Maximian a abdicat pentru a doua oară. Galerius şi Maximinus Daia au rămas tetrarhi ca august şi cezar în Orient. Constantin a fost recunoscut cezar în Occident, unde a fost promovat ca august un ofiţer illyro-roman, ales de uaienus, Licimus Flavius (ulterior devenit Valerius Licinianus). Dar Maxenţiu rezista în Italia. Afnca făcuse secesiune, pentru că vicarul Domitius Alexander se răzvrătise împotriva lui Maxenţiu. Atât Constantin, cât şi Maximinus Daia erau nemulţumiţi. Tetrarhia suferise prea minte entorse: de pildă, Licinius devenise august, fără să fi trecut prin stadiul intermediar de cezar. Galerius a cedat recunoscând ca „fii de auguşti" pe Maximinus Daia şi pe Constantin. Dar Maximian şi-a reluat din nou titlul de august, încât, în 310 d.C, s-a ajuns la şapte auguşti, deoarece Galerius recunoscuse ca auguşti pe Constantin şi pe Maximinus Daia. însă Maximian, asediat în Massilia de propriul său ginere Constantin, s-a sinucis în 310. Iar Galerius a murit la 5 mai 311, după ce constatase, cu proprii ochi, prăbuşirea totală a sistemului tetrarhic şi transformarea Imperiului într-un teren de bătălii nesfârşite şi de alianţe - care se făceau şi se desfăceau necontenit - între competitori numeroşi la puterea supremă, ca în cele mai negre zile ale anarhiei militare din secolul precedent. Forţele lui Maxenţiu recuperaseră Africa, unde îl lichidaseră pe Domitius Alexander şi prădaseră fără milă Cartagina.

Subsistau patru auguşti ambiţioşi: Constantin şi Maxenţiu în Occident, Licinius şi Maximinus Daia în Orient. Maximinus Daia controla Asia Mică, Siria şi Egiptul, pe când Licinius stăpânea Balcanii; Maxenţiu domnea în Italia şi Africa, iar Constantin precumpănea în Gallu, Hispanii şi în Britannia. Situaţia lui Maxenţiu era dificilă. El încercase în zadar să mulţumească pe toată lumea. Galerius nu îi recunoscuse niciodată legitimitatea puterii exercitate de el. Se lansase la Roma într-o politică de prestigiu şi în construcţii costisitoare: ridicase o importantă basilică în Forul republican şi un templu al fiului său Romulus, care fusese divinizat. Abil, Constantin îşi asigurase sprijinul lui Licinius. Concomitent, Maxenţiu încerca să se alieze cu Maximinus Daia. încă din 310, Constantin arborase prioritatea absolută a principiului eredităţii. Abandonase total ideologia herculeană, protecţia lui Hercule şi a lui Iupiter. Adoptase mistica solară apollinianâ. Deci a lui Apollo - Sol Inuictus, care îi asigura susţinerea numeroşilor adepţi ai mithraismului şi ai cultelor solare şi conota aspiraţia spre un imperiu universal. Pe de alta parte, Constantin se reclama astfel nu numai de la Aurelian, de la tatăl său Constantius Chlorus, ci şi de la Claudius II Goticul, proclamat ca strămoş al său. Profita de nemulţumirile puternice de la Roma, unde penuria alimentară pricinuise o răscoală populară, dificil înăbuşită de pretoneni. 6.000 de persoane pieriseră în cursul reprimării răzmeriţei. Pe de altă parte, competitorii la purpură încercau să atragă de partea lor pe creştinii relativ numeroşi. însuşi Galerius, de fapt inamic înverşunat al creştinismului, promulgase la 30 aprilie 311 un edict de toleranţă a

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

creştinismului, cel dintâi de la cel al lui Gallienus.

Constantin a trecut Alpii în fruntea unei forţe militare puţin numeroase, însă performante şi motivate. EI repurtase două victorii importante în nordul Italiei asupra trupelor lui Maxenţiu. A urmat un marş forţat spre Capitală. Superstiţios, Maxenţiu ţinea seama de un oracol care îi interzicea să iasă dintr-o Romă ocrotită de incinta lui Aurelian, pe care o consolidase. în cele din urmă, el l-a înfruntat pe Constantin la podul Milvius, situat la nord de Roma. A fost complet zdrobit în 28 octombrie 312 d.C, ziua în care îşi sărbătorea asumarea purpurei imperiale. Maxenţiu s-a înecat în apele Tibrului. Constantin marcase pe stindardele sale un semn, ulterior considerat creştin, însă care, pentru moment, comporta doar o valoare magică. învingătorul a fost primit în triumf în Roma, unde a abolit actele lui Maxenţiu, i-a distrus statuile şi a desfiinţat cohortele pretoriene. Senatul, de care nimeni nu se mai interesase, a fost convocat şi l-a declarat pe Constantin „cel dintâi august", primus Augustus. Constantin s-a autodesemnat consul pentru 313 d.C, împreună cu Maximinus Daia. Totuşi el s-a întâlnit cu Licinius şi s-a aliat oficial cu acesta. Maximinus Daia a invadat teritoriile lui Licinius, însă a fost biruit în Tracia, în bătălia de la Campus Ergenus, la 30 aprilie 313. Maximinus Daia a murit în august 313, în Asia Mică, ucis de o boală necruţătoare. Imperiul a fost împărţit între Constantin şi Licinius. Tetrarhia murise şi nimeni nu a mai încercat s-o reînvie².