Istoria Romei

Diocleţian §i tetrarhia

Gaius Valerius Diocles se născuse probabil la 22 decembrie 245, într-o familie de condiţie foarte modestă din Dalmaţia. Este de asemenea probabil că el îşi începuse cariera militară ca simplu soldat, pentru a ajunge comandant al unui corp special de gardă imperială (un fel de serviciu de pază şi protecţie), fiind „şef al domesticilor", domesticos regens. La Nicomedia, unde se afla statul major imperial, el l-a omorât pe Aper, prefectul pretorienilor, la rândul lui ucigaş al principelui Numerianus şi, la 20 noiembrie 284, cum atestă un papir (T.C. Skeat, Two Papyri from Panopolis, London, 1964), a fost proclamat Augustus de către militari, sub numele de Gaius Valerius Aurelius Diocletianus. Situaţia Imperiului era din nou dificilă, însă Diocleţian, noul împărat, a ştiut s-o redreseze şi să lichideze focarele destabilizării statului. In Occident, mai ales în Gallii, existenţa normală a cetăţenilor era perturbată de tâlhăriile bagauzilor, mai activi ca oricând şi decişi sâ conteste atât ordinea socială, cât şi puterea romană. Iar împăratul Carinus se afla angajat într-un conflict militar, care avea loc în Orient. Cete germanice treceau Rinul şi Dunărea, invadând Imperiul, pe când beduinii din deşertul Siriei între-prindeau razii primejdioase. Diocleţian, în vederea jugulării incursiunilor şi răscoalelor de la graniţele şi chiar din interiorul Imperiului, a recurs la serviciile unui general pannonian, Marcus Aurelius Valerius Maximianus, născut într-o familie de ţărani săraci din Pannonia, în apropiere de Sirmium, şi care, după ce începuse şi el viaţa militară ca simplu soldat, urcase treptele ierarhiei militare sub Aurelian şi Probus. Comanda flotei romane din Marea Mânecii şi supravegherea ţărmurilor provinciilor din zona respectivă reveneau unui alt militar, celto-roman de origine, Marcus Aurelius Musaeus Valerius Carausius, care, foarte repede, a controlat Britannia şi nord-estul Galliilor, cu pretenţii secesioniste destul de clare. Maximian a trecut repede la lichidarea diverselor mişcări şi incursiuni străine primejdioase, ca supraveghetor al graniţelor occidentale ale Imperiului. De altfel, în martie - aprilie 285 sau în noiembrie din acelaşi an, Diocleţian i-a

526

Eugen Cizek

încredinţat practic guvernarea întregului Occident roman şi titlul de Caesar. Totodată, în primăvara sau vara anului 285 d.C, Diocleţian însuşi l-a zdrobit şi lichidat pe Carinus în bătălia de la Margus. însă în august ori în septembrie 286, Maximian a fost ridicat la rangul de co-împărat autentic, de august, Augustus, învestit cu imperium, putere tribuniciană şi pontificat maxim. în Panegiricul său, Mamertinus arată că Diocleţian păstra o anumită preeminenţă, întrucât asuma epitetul de „iupiterian", Iouius, în timp ce Maximian îl adopta pe cel de „herculean", Herculius. Adresându-se lui Maximian, panegiristul îi reliefează că toate bunurile cerului şi pământului provin de la Iupiter, stăpânul cerului, în vreme ce Hercule a fost pacificatorul pământului. Diocleţian va lua cele mai nobile iniţiative, iar Maximian le va pune în practică (Mamertin., Panegirice latine, 2, 11, 6). De fapt, gestiunea Occidentului, mai cu seamă a frontierelor lui, era oficial conferită lui Maximian. Noul august al Occidentului a respins pe Rin atacurile alamanilor, burgunzilor, francilor şi herulilor şi a reprimat mişcarea bagauzilor, între 286 şi 288. Pe de altă parte, el a consolidat limes-u african. Probleme complicate le-a ridicat Carausius. Cu dibăcie, acesta a dobândit sprijinul provincialilor şi a declanşat oficial în 287 d.C. o uzurpare a puterii imperiale. El s-a proclamat august. Diocleţian a fost constrâns să-i recunoască autoritatea, probabil în 290. în 293 sau 294 d.C. Carausius a putut fi înfrânt de Constantius Chlorus. El s-a refugiat în Britannia rămasă sub controlul său. Dar în cadrul unei lovituri de palat, un funcţionar de finanţe l-a asasinat. Acesta era Allectus, care la rândul său a preluat puterea în Britannia secesionistă, cu titlul autoacordat de august. Abia în 296 d.C. şi acesta a fost zdrobit la Londinium (azi Londra) de către armata lui Constantius Chlorus, debarcată în insulă. S-a pus astfel capăt independenţei secesioniste de facto a Britanniei, care dura de aproape un deceniu.

într-adevăr, Diocleţian făurise sistemul politic al tetrarhiei imperiale. Acest sistem se axa pe împărţirea gestionării Imperiului între doi augiişti, Diocleţian şi Maximian -primul guvernând Orientul, celălalt Occidentul - secondaţi de doi cezari, învestiţi de asemenea cu un imperium şi o putere tribuniciană. Cei doi cezari sunt Gaius Flauius Valerius Constantius Chlorus, născut în Illyria, şi Gaius Valerius Maximianus Galerius. Ambii proveneau, ca şi augiiştii, din Balcani, din Illyricum ori din Serdica, şi se născuseră prin 250 d.C, în familii modeste. Parcurseseră şi ei o carieră militară începută de la nivelul inferior spre a ajunge în vârful ierarhiei. Tetrarhii erau aşadar expresia forţelor patriotice din Balcani, centripete. Alcătuirea tetrarhiei a avut loc în 293 î.C. Constantius Chlorus a fost în mod sigur desemnat cezar la 1 martie 293; Galerius a devenit tetrarh la aceeaşi dată ori la 21 mai din acelaşi an, poate sub presiunea ameninţărilor prilejuite de ambiţiile perşilor. Constantius Chlorus acţiona îndeosebi în Gallii, Hispanii şi în Britannia. Tetrarhii domnesc prin graţia lui Iupiter şi a lui Hercule, fiind moştenitorii lor, puterilor şi virtuţilor acestora, zei şi creatori de zei (C.I.L., 3, 710 = I.L.S., 629). Auguştii sunt generaţi de zei, pentru a făuri la rândul lor alţi zei, cei doi cezari. Diocleţian, care îşi păstrează preeminenţa ca un fel de august maxim, Augustus maximus, şi Galerius sunt „iupiterienii", Iouii, iar Maximian şi Constantius Chlorus devin „herculeeni", Herculii. Intre ei urmează să guverneze concordia, întrucât formau împreună „casa divină", domus diuina. De altfel tetrarhii, îndeobşte auguştii, au apărut ca descendenţi ai lui Iupiter şi Hercule. William Seston aprecia că se afla în cauză o „epifanie", o „manifestare" a prezenţei divine, legate nu de persoana suveranilor, ci de funcţia îndeplinită de ei. Unii cercetători socotesc chiar că ei s-ar fi mulţumit să emeargă ca ocrotiţi, aleşi ai divinităţilor. Fiecare tetrarh dispunea de curtea sa, de birourile sale.

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental 527

Maximian şi-a stabilit reşedinţa la Mediolanum, iar Diocleţian s-a instalat la Nicomedia. Roma rămânea numai metropola simbolică a Imperiului. Totalitarismul era ostentativ afirmat. Nu numai prin marcarea ascendenţei divine a tetrarhilor. Diocleţian şi-a desemnat cei trei colaboratori fără să consulte nici senatul, nici armata. S-a mulţumit doar să-i prezinte solemn militarilor. Criteriul competenţei, şi nu al eredităţii de facto, prezida configurarea tetrarhiei. La origine, ei nu făceau parte din aceeaşi familie. Totuşi Diocleţian i-a impus lui Maximian cele două gentilicii ale sale, Aurelius şi Valerius, şi l-a considerat ca frate. Constantius Chlorus a fost adoptat de Maximian şi s-a căsătorit cu fiica vitregă a augustului, după ce o repudiase pe Flavia Iulia Helena, sau Elena, mama viitorului împărat Constantin. La rândul său, Galerius s-a căsătorit cu Valeria, fiica lui Diocleţian. Se făurea astfel un colegiu imperial, întemeiat pe competenţă, dar se omagia vechea cutumă a eredităţii imperiale. Funcţia imperială era învestită cu o esenţă divină, iar suveranii dobândeau o putere ostentativ absolută, totalitară. Principatul luase sfârşit. Rolul armatei era substanţial diminuat. Ea devenea numai martorul transmiterii puterii, deoarece numirea succesorilor la Imperiu" revenea augiîştilorîn funcţiune. Exemplul Sassanizilor perşi era urmat în chip manifest. în timp ce monarhii perşi dobândeau nimbul gloriei acordate de Ahura-Mazda, care, teoretic, îi desemnase ca „divini", fără a fi zei propriu-zişi, împăraţii romani devin purtătorii luminii strălucitoare. Ei beneficiază de un protocol riguros care îi îndepărtează de profani (Aur. Vict., Caes., 39, 4). Fiecare august este oficial declarat „pios", pius, „fericit", felix, „neînvins", inuictus, consul, părinte al patriei, proconsul. Titulatura cezarilor omite epitetele de pius, felix, inuictus, părinte al patriei şi proconsul. Toţi tetrarhii participă la victoriile Imperiului şi se bucură de protecţia divină. „Constituţiile" imperiale sunt ale colegiului tetrarhilor, deşi numai auguştii legiferează şi Diocleţian alege consulii. Corespunde înfiinţarea tetrarhiei unei ideologii adânc cumpănite de către Diocleţian, cum opina O. Seeck, sau numai anumitor nevoi pragmatice, unui empirism, impus suveranului, atribuit lui de către William Seston? După părerea noastră, considerentele ideologice nu exclud pe cele pragmatice şi nici invers, desigur. Ele sunt complementare, interferează la originea creării tetrarhiei. Diocleţian nu era un militar frust, cum îl prezintă unii. Constituirea tetrarhiei nu reprezintă decât vârful unui iceberg, adică al unui sistem de reforme, puse în operă de acest august. Reforme care afectau viaţa religioasă, economică, social-politică şi culturală a Imperiului. Diocleţian şi-a dat seama că salvarea, întărirea Imperiului, lichidarea uzurpărilor, secesiunilor, incursiunilor barbare necesita o putere imperială care cu greu mai putea fi unică şi care trebuia să canalizeze tendinţele centrifugale pentru a le anihila capacitatea de a determina dislocarea statului imperial. Pe de altă parte, este adevărat că tetrarhia a luat naştere sub impactul unor presiuni stringente şi că s-a realizat progresiv. Este foarte posibil ca, în 284 d.C, Diocleţian să fi vrut să conducă singur Imperiul. Abia ulterior a înţeles că avea nevoie de secondanţi, de un sistem politic integrat renovării şi consolidării Imperiului, eluctarii forţelor ostile, nocive lui. S-a ajuns oricum la o structură cristalizată a puterii imperiale. Cezarii trebuiau să devină auguşti, când aceştia din urmă încetau să-şi mai exercite autoritatea, în orice caz tetrarhia nu urma să disloce puterea imperială si unitatea teritorială a statului. Tetrarhii îşi împarţeau diverse misiuni şi gestionau felurite zone dintr-un stat care rămânea unitar. De altfel panegiriştii vremii şi alte mărturii, precum arcul de la Thessalonica (azi Salonic), grupurile statuare, lucrate în porfiriu, de la Veneţia, situează

528