Istoria Romei

' re* •"*..",;'

452

Eugen Cizek

în Illyricum, în Moesia, în Pannonia, chiar în Dacia, până la replierea operată de Aurelian. Axul danubian, vital pentru soarta Imperiului, se transformase în pivotul acestuia, în această zonă se efectuase un amalgam etnic de proporţii, un autentic „brasaj" de populaţii. Provinciile danubiene fuseseră populate de colonişti veniţi din toate segmentele Imperiului. Aceşti colonişti, mai ales ţărani şi soldaţi, doreau cu ardoare conservarea Imperiului. De fapt, danubienii au salvat Imperiul. Până când sfidarea centrifugală îşi va lua revanşa în secolul al V-lea d.C.¹⁷.

Economia Imperiului

Peisajul economiei Imperiului urmează o traiectorie evocată mai sus şi care a evoluat de la o reală prosperitate, sub Antonini, la recesiune, la o relativă, geografic

limitată, criză.

Agricultura continuă să absoarbă grosul forţei de muncă şi al eforturilor populaţiei, în orice caz, până în 235 d.C, agricultura Imperiului progresează. Se exploatează noi teritorii agricole şi creşte sensibil producţia de bunuri ale câmpului. Sporesc îndeosebi suprafeţele hărăzite viticulturii şi oliviculturii, datorită încurajărilor venite din partea administraţiei Imperiului şi utilizării unei tehnologii eficiente. Vinul şi untdelemnul nu au lipsit în Imperiul secolelor al Il-lea şi al IIMea d.C. Producţia cerealieră se dezvoltă simţitor. Este stimulată agricultura Numidiei, sub presiunea cererii crescânde a Romei, unde ajungea şi grâul Egiptului. Armata Dunării avea nevoie de grâul pontic. Pe de altă parte, în pofida măsurilor protecţioniste, adoptate încă de Flavieni, şi subvenţioniste, promovate de Traian şi de Hadrian, agricultura italică intră în impas, încă sub Antonini, cu exceptarea segmentului septentrional, unde se menţine o anumită prosperitate, datorită policulturii arbustive. Nu au dat rezultate satisfăcătoare alimenta ale lui Traian şi nici tentativele de secare a mlaştinilor pontine. Desigur, romanii au încercat să exploateze la maximum resursele Italiei, în curs de diminuare, şi peninsula a venit, sub Traian, în ajutorul Egiptului, afectat de o temporară criză agricolă. în restul Imperiului, agricultura se dezvoltă într-un ritm constant, deşi sunt prea puţin utilizate inovaţiile tehnologice, consemnate în capitolul precedent. Nu atât din pricina sclavajului. Deoarece sclavul instruit, atent supravegheat şi bine tratat, se dovedeşte un mai performant agricultor decât colonul şi micul proprietar rural, lăsaţi să se descurce cum puteau. Exista însă mefienţă faţă de maşini şi interes scăzut pentru profit substanţial. Idealul autarhic nu dispăruse: exploatarea agricolă, mare sau mică, trebuia să producă îndeosebi pentru cei legaţi direct de ea. Semne relevante de stagnare încep să se manifeste în multe zone ale Imperiului, încă sub Severi.

Totuşi se preconiza rezervarea anumitor suprafeţe culturilor speculative. Agronomii recomandau domeniile situate aproape de o axă rutieră şi de un fluviu: să se diversifice culturile agricole, sa investească în ele. Târgul vecin şi uneori marele comerţ interprovincial absorb surplusurile negociabile. Prosperă agricultura din teritoriile celto-romane, mai receptivă faţă de inovaţiile tehnologice, şi cea din Orient, din provinciile danubiene, din Tracia, Asia Mică şi din Cirenaica. In regiunile renano-danubiene se dezvoltă proprietăţile veteranilor. Se recurge pretutindeni la rotaţia culturilor, la îngrăşarea solului, la îngrijirea arborilor, la grefe, selecţii de specii noi, drenaje şi irigaţii. Producţia agricolă a Africii proconsulare este impulsionată de reglementările legislative promovate de către Traian şi mai ales Hadrian, care permit colonilor şi altor ţărani să cultive

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

453

pământuri nelucrate, palustre, forestiere, abandonate de mai mult de zece ani. Aceşti cultivatori sunt scutiţi de unele impozite şi pot transmite ereditar noile ogoare. Pe de altă parte, aici şi în restul Imperiului, se interzice să se solicite colonilor mai mult de o treime din recolta obţinută de ei şi corvezi mai lungi de şase zile pe an. Ţăranii şi colonii sunt liberi să părăsească pământurile pe care lucrau şi să se instaleze în altă parte. Economia liberei întreprinderi subsistă ca dominantă. Nivelul de viaţă al agricultorilor rămâne modest, prosperă satele din Africa procon-sulară, Asia Mică şi din Siria. Aici emerg pieţe locale şi anumite sate sunt înzestrate cu monumente, temple, terme, chiar şi teatre. în provincii, ca formă de proprietate prevala „posesiunea", possessio. Chiar cetăţenii plăteau impozit direct, căci solul provincial aparţinea teoretic împăratului, în ultimă instanţă se degajă mai multe tipuri de stăpânire a solului: a) „proprietatea" decuri-onală, cea a orăşenilor înstăriţi, care varia între 60 şi 200 de hectare şi era lucrată de sclavi sau de coloni (chiar oraşele posedă bunuri comunale); b) mica „proprietate", pusă în valoare de ţăran sau de un veteran; c) marea „proprietate" privată, latifundia, latifundium, care încorporează între 300 şi 10.000 de hectare. îndeosebi sudul Italiei are tendinţa să se transforme în ansambluri de păşuni şi de parcuri. Dar latifundiile se dezvoltă şi în provincii. Cel mai mare latifundiar este împăratul. Confiscările, moştenirile revenite principilor au prilejuit domenii imperiale imense. Iar, în Orient, împăraţii preiau întinsele proprietăţi ale regilor elenistici. Septimius Severus a dezvoltat masiv latifundiile imperiale, care alimentau trezoreria personală a suveranului. începând de la Hadrian, gestionarea domeniilor imperiale era încredinţată unor procuratori, care administrau regiuni întregi. Fiecare domeniu este arendat de un conductor, care îl lucrează cu sclavi imperiali şi mai cu seamă cu aşa-numiţii coloni, al căror număr sporeşte considerabil. în Orient, sătenii se asociază în adevărate asociaţii de agricultori. Severii au impus tuturor taxe împovărătoare şi rechiziţii necesare întreţinerii armatei. Cu toate acestea, în ciuda extinderii latifundiilor şi abuzurilor „conductorilor", de care colonii se plângeau încă sub Commodus, Severii, ai căror soldaţi erau mai ales recrutaţi în mediul rural, favorizează mica „proprietate". Militarii de la frontiere primesc loturi agricole, pentru care achitau rente funciare. Pe când în Egipt sunt instalaţi veterani, cărora împăratul le cedează ogoare. Tulburările militare, emergenţa dirigismului, raidurile Barbarilor afectează agricultura în timpul crizei din secolul al IlI-lea d.C. Comercializarea produselor agricole întâmpină serioase dificultăţi.

în secolul Antoninilor, industria şi comerţul beneficiază de o autentică eflorescentă. Deşi şi în industrie au fost prea puţin valorificate inovaţiile tehnologice. încă din secolul al H-lea d.C, industria şi comerţul Italiei comportă stagnare, chiar recesiune, descreştere sau, cum se mai spune, creştere negativă. Producţia de vinuri a Italiei îşi pierde pieţele de desfacere. Nu numai că vinurile Italiei nu mai sunt cumpărate în Gallia narboneză, dar produsele viticole din Gallia invadează piaţa Italiei. Vinurile Galliilor acaparează piaţa renană, unde ajung transportate în amfore gallo-romane, de tip special, şi în butoaie. Producţia de untdelemn se difuzează masiv în provincii, mai ales în Hispanii. Aici se fabrică amfore specifice, în care uleiul este comercializat în întreg Imperiul, inclusiv în Italia. în secolul al Il-lea d.C, comerţul privat cu ulei este dublat de un transport realizat de stat, căci uleiul devine o marfă a annonei, a aprovizionării imperiale. Se vinde masiv şi uleiul produs în Africa romană. Producţia de ceramică italică se retrage, regresează, în profitul celei realizate în Gallii. Spectaculos se dezvoltă şi exploatarea minelor şi carierelor, impulsionată de administraţia imperială. Expansiunea masivă a construcţiilor de drumuri, monumente, tabere militare, fortificaţii ridicate pe