Istoria Romei

XI.

D

'OMINATUL ŞI „CĂDEREA" IMPERIULUI ROMAN OCCIDENTAL (284-529 d.C.)

O nouă stare de lucruri

încă din secolul al III-lea d.C. şi mai ales din timpul Principatului lui Aurelian s-a pregătit tranziţia spre o „nouă stare de lucruri", nouus status rerum. Această mutaţie profundă s-a declanşat în timpul domniei lui Diocleţian şi s-a desăvârşit sub urmaşii lui, prin excelenţă sub Constantin şi Constanţiu. Dominatul a luat locul Principatului şi s-a pus în operă Imperiul târziu, calificat cândva de savanţii francezi ca „le Bas-Empire". Desigur, ruptura dintre Principat şi Dominat nu a fost totală. Dominatul a conservat ambiguităţi ale sistemului politic augusteic. Iar Diocleţian s-a înscris într-o continuitate a nenumăratelor reforme operate de principii illyro-romani. Fără îndoială însă că discontinuitatea a prevalat faţă de continuitate.

Noul status rerum a afectat toate domeniile vieţii şi gândirii cetăţenilor romani. Au suferit modificări radicale nu numai structura politică, ordinea statală ori mentalul Imperiului, climatul, discursul şi structura mentalităţilor, ci şi economia, viaţa socială şi cea cotidiană. Creştinismul a sfârşit prin a deveni principala, aproape unica religie a Imperiului. Totodată s-au dezvoltat masiv învăţământul, cultura, literatura, în cadrul renaşterii constantino-theodosiene. In special a fost impus, în economie, în viaţa socială, în existenţa romanilor, un dirigism statal excesiv. S-a urmărit jugularea forţelor centrifugale din Imperiu şi fixarea masei de contribuabili, de plătitori de impozite. Ca o cauză şi concomitent efect al acestui dirigism s-a propagat în profunzime birocraţia. Dirigismul avea nevoie de birocraţie, iar birocraţia genera necontenit dirigism. Totodată birocraţia a prilejuit un funcţionarism pletoric. Atunci şi acum funcţionarismul stimula birocraţia, iar birocraţia impulsiona funcţionarismul. In ultimă instanţă, ambele au pricinuit corupţie şi dezordine. Totdeauna aspiraţia exagerată spre ordine, spre control riguros, dă naştere de fapt la dezordine. Toate măsurile adoptate în vederea salvgardării, chiar regenerării Imperiului, au dat roade utile numai preţ de un secol sau de o perioadă oarecum mai lungă. Ele s-au convertit în paleative şi s-au transformat din fenomene cu efect pozitiv, benefic, în factori destabilizatori. Imperiul a fost sacralizat, convertit în organizare totalitară a puterii, care a luat locul autoritarismului utilizat sub Principat. Restaurarea autorităţii statului a sfârşit prin a conduce în disoluţia lui. De fapt nu au putut fi jugulate sau măcar diminuate nici luptele pentru puterea imperială şi nici invaziile barbare.

S-a încercat integrarea masivă a Barbarilor în Imperiu, la toate nivele, inclusiv la cel al posturilor de comandă. Pe termen lung a eşuat şi strategia integrării Barbarilor, chiar dacă li s-au inculcat religia şi parametri ai vieţii politice şi ai civilizaţiei greco-romane. După 375 d.C. se manifestă cu pregnanţă o recrudescenţă a incursiunilor şi invaziilor

barbare, care au destabilizat în adâncime Imperiul. Până la urmă Imperiul a fost salvat în Orient pentru încă o mie de ani. Pe de altă parte, cel puţin în secolul al IV-lea, s-a obţinut redresarea, chiar expansiunea forţelor civilizatorii ale Imperiului şi înflorirea spectaculoasă a culturii. Ideea de romanitate, de univers politic şi mental unitar, guvernat de homo Rotnanus, a subsistat şi nu şi-a pierdut cu totul capacitatea de a trimite noi reverberaţii. Chiar după divizarea în practică din 364 d.C. a Imperiului între două jumătăţi, guvernate de împăraţi diferiţi, unul în vest, celălalt în est, s-a încercat de mai multe ori reunificarea, pusă de altfel în practică pentru câteva săptămâni sau luni, în 378, în 394, chiar în 425. Iar dispariţia imperiului occidental, în 480 d.C, a fost apreciată de unii contemporani ai evenimentului ca înfăptuirea definitivă a reunificării statului roman. Au supravieţuit, cum reliefa Andre Chastagnol, ideea de Roma, percepţia unei civilizaţii unice, de la Atlantic la Eufrat, de la Rin la deşertul saharian, contrapusă anumitor Barbari, care trebuiau într-un fel încorporaţi ei. Incontestabil, noul status rerum nu a putut de fapt salvgarda Imperiul în jumătatea sa vestică. De altminteri, în secolul al V-lea d.C, viaţa urbană, municipală, a fost grav avariată, până la anihilare, în orice caz supusă unei degringolade manifeste. Oricum Dominatul a „propulsat" o ruptură, a făurit, cum au scos în evidenţă Andre Chastagnol şi Marcel Le Glay, între mulţi alţii, o „lume nouă"¹.