Istoria Romei

Eugen Cizek

tetrarhii la acelaşi nivel şi îi împodobesc cu aceleaşi însemne. Se încerca de fapt o abilă articulare a misiunilor imperiale. în pofida ceremonialului de sorginte orientală şi a puterii despotice, care îi reveneau, cvartetul tetrarhilor amintea de colegiile tradiţional romane ale vechilor magistraţi. Inovaţia se îmbina cu tradiţia. De altfel, se pare că, încă din 300 d.C, se decisese ca auguştii să nu-şi exercite suveranitatea până la moarte, ci să abdice la un moment dat, în favoarea cezarilor, promovaţi augiişti şi obligaţi să desemneze noi cezari, pe baza competenţei. Se gândise oare Diocleţian la o asemenea soluţie încă din 287 d.C?

Tetrarhii au trebuit să continue operaţiile militare de consolidare a frontierelor, lansate încă din 285 d.C. în Africa romană, Maximian a înăbuşit revolta unor triburi, zdrobite în 298. Pe Dunăre, Diocleţian şi Galerius, în 297, impuseseră pacea sarmaţilor, carpilor şi bastamilor. Mai complicate s-au învederat a fi operaţiile din Orient. Aici romanii s-au confruntat cu veleităţile exorbitante şi intrigile politice suscitate de noul Mare Rege persan, Narses, care se considera adevăratul succesor al lui Shapur (Sapor). Tronul Sassanizilor fusese succesiv ocupat, spre sfârşitul secolului al III-lea d.C, de Vahram II şi de Vahram III, ca din 293 d.C, să-i revină lui Narses. Acesta i-a incitat la raiduri primejdioase pe saraceni (negustori, jefuitori şi beduini luptători, aparţinând unui trib de Mesopotamia convertit la maniheism). Ei au tulburat Siria, îndeosebi deşertul, cum am semnalat mai sus. în special perşii au încurajat puternicele insurecţii secesioniste în Egipt. Sudul provinciei era expus, de mai multă vreme, raidurilor nomazilor nubieni, adesea salutaţi acolo ca eliberatori, după ce se produsese sfârşitul Palmyrei şi declinul comerţului oriental, la care se adăugau o inflaţie galopantă şi o fiscalitate devenită agresivă, începând din 297. în anii 297-298, răscoala ţărănească a sprijinit uzurparea secesionistă lansată de un anumit Domitius Domitianus, asistat de Achilleus, un conector, probabil de origine saracenă. Rebeliunea a cuprins întregul Egipt, inclusiv Alexandria, unde au fost masacraţi funcţionari romani. Domiţian însuşi a zdrobit răzvrătirea în 298 d.C. A trebuit să abandoneze ţinuturi din sud şi să divizeze Egiptul în trei provincii. Diocleţian a statornicit un limes, care se întindea din Egipt până la frontiera persană, focalizat pe o apărare dinamică, în profunzime, cu unităţi mobile, forturi şi fortăreţe, axate pe o şosea strategica principală, strata Diodetiana, care mergea de la Circensium şi Eufrat, la Palmyra şi Damasc. Până la urmă s-a produs şi confruntarea directă cu perşii. Diocleţian încheiase un tratat cu Vahram II, care prevedea instalarea ca rege al Armeniei a lui Tiridates III, aliat şi vasal Romei, de fapt creştinat. în nordul Mesopotamiei frontiera romană a fost împinsă până la Tigru. Dar, în 297 d.C, profitând de uzurparea din Egipt, Narses, susţinut de saraceni, a atacat în profunzime Imperiul. Prin surprindere, cavaleria perşilor a ocupat iute Armenia, Osrhoene şi o parte din Siria, până în împrejurimile Antiochiei. Galerius a alergat în goană de la Dunăre, unde exterminase pe carpi. Campania sa rapidă în Osrhoene s-a soldat cu un eşec, dar, câteva luni mai târziu, ofensiva a fost reluată, cu ajutorul trupelor illyro-romane şi unor contingente sarmate. Galerius a străbătut Armenia şi l-a înfrânt pe Narses. A coborât apoi în Mesopotamia, a ocupat Nisibis şi a ajuns până la Ctesiphon. în 298, perşii au trebuit să accepte o pace care reda lui Tiridate Armenia. Regele Iberiei accepta suzeranitatea romană. în Mesopotamia, frontiera a depăşit Tigru, prin anexarea a cinci teritorii transtigritane, plasate sub autoritatea unor satrapi armeni, strict controlaţi de romani. La sud, graniţa a reluat traseul lui Septimius Severus, de la Singara la Circensium (de pe Eufrat). Era victoria cea mai relevantă obţinută asupra perşilor, de la instaurarea monarhiei sassanide. Tetrarhia a reieşit întărită şi şi-a îngăduit reforme esenţiale. Multiplicarea funcţionarismului impulsionase o inflaţie care a deter-

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

minat, în 301 d.C, un edict privind preţuri maximale şi un mercurial. Forţele militare au fost augmentate şi restructurate. Se realizase o nouă organizare teritorială a Imperiului. Administraţia centrală, fiscalitatea şi finanţele fuseseră de asemenea reformate. Sub presiunea lui Galerius, păgân anticreştin fanatizat, între 23 februarie 303 şi februarie 304 d.C, prin patru edicte, a fost întreprinsă ultima şi cea mai sistematică persecutare a creştinilor, stipulată de puterea centrală şi, în principiu, generalizată. Iar la 20 noiembrie 303, în plină reprimare a creştinilor, pentru a celebra şi victoria asupra perşilor, s-au organizat ceremonii fastuoase, la care au luat parte personal toţi tetrarhii. Pe lângă triumful asupra Sassanizilor, Diocleţian a sărbătorit douăzeci de ani de domnie, Vicennalia, însoţite de celebrarea celor zece ani ai cezariatului secondaţilor, Decennalia. S-au oferit mulţimii banchete şi jocuri somptuoase. în mai 304, au fost sărbătorite şi Vicennalia ale lui Maximian.

Presat de proaspătul învingător Galerius, slăbit de boală şi de bătrâneţe, la Nicomedia Diocleţian a abdicat. Totodată, practic a obligat şi pe Maximian să procedeze la fel, la Mediolanum. Evenimentul s-a produs la 1 mai 305 d.C. (Eutr., 9, 27). Galerius şi Constantius Chlorus au devenit auguşti. Diocleţian şi Maximian deveneau auguşti onorifici sau „mai vârstnici", seniores Auguşti. Diocleţian se retrage, ca simplu particular, în somptuosul său palat de la Salona, din Dalmaţia. A asistat aici, până la moarte, survenită între 313 şi 316 d.C, la destructurarea şi dispariţia tetrarhiei. A refuzat însă, cu obstinaţie, să reintre în tetrarhie, deşi a mai intervenit în conflictele militare interne, subsecvente abdicării sale. într-adevăr destabilizarea tetrarhiei a succedat rapid abdicării lui Diocleţian. Acesta încercase zadarnic să stopeze ambiţiile tetrarhilor şi generalilor Imperiului. Setea de putere şi reapariţia tendinţelor centrifugale erau prea puternice. Noua armată, creată de către Diocleţian, comitatus, în loc să vegheze asupra frontierelor imperiale, a căror linişte şi siguranţă fusese asigurată de prima tetrarhie, a fost târâtă în lungi şi istovitoare lupte pentru dobândirea puterii supreme. Diocleţian sperase zadarnic ca sistemul tetraxhic să-i supravieţuiască: doi împăraţi „mai mari" maiores, deţinători ai puterii supreme, qui summam rerum teneant, şi doi „mai mici, care să le fie de ajutor", duo minores, qui sint adiurnento (Ps. Lact., 18, 5). După douăzeci de ani, noii auguşti ar fi trebuit să abdice în favoarea cezarilor, care, deveniţi auguşti, urmau să-şi desemneze noi cezari. împrejurările istorice au evoluat însă în altă direcţie. Deşi, în 305 d.C, în virtutea principiului meritului ca principal criteriu de acces la tetrarhie, au fost îndepărtaţi de la cezariat fiii ai lui Maximian şi lui Constantius Chlorus. Doi ofiţeri illyro-romani au devenit cezari. Ambii erau protejaţii lui Galerius, devenit principal tetrarh (Constantius Chlorus era bolnav). Ne referim în primul rând la Gaius Valerius Galerius Maximinus Daia, provenit tot dintr-o familie de ţărani din Illyricum şi de fapt nepot al lui Galerius, declarat „iupiterian", Iouius. Şi în al doilea rând la Flauius Valerius Severus, prieten de petreceri al lui Galerius, promovat „herculean", Herculius. Statutul celei de a doua tetrarhii s-a deteriorat brusc, când, la 25 iulie 306, a decedat Constantius Chlorus; trupele romane din Britannia l-au aclamat ca împărat pe fiul acestuia, Flauius Valerius Constantinus, născut aproximativ la 280. Constantin s-a mulţumit cu titlul de cezar, care i-a fost recunoscut de Galerius, în vreme ce Severus a fost promovat august. Constantin era menit să controleze Britannia şi Galliile. Criteriul dinastic revenea din nou la suprafaţă şi în forţă. Clanul lui Maximian a înţeles să se reclame de asemenea de la o ereditate defacto. La 28 octombrie 306, bazându-se pe pretorieni şi pe plebea din Capitală, nemulţumită că era supusă de către Galerius achitării impozitului capi-

530