Istoria Romei

Urmaşii lui Constantin. Constanţiu

Una dintre ţintele privilegiate ale lui Constantin cel Mare fusese făurirea celei de a doua dinastii flaviene. El nu şi-a dat seama ori nu a vrut să-şi dea seama că între fiii şi rudele sale se va dezlânţui o aprigă, o sângeroasă competiţie pentru purpura imperială, care va implica conflicte violente, deplasări de forţe militare importante, uzurpări provenite chiar din exteriorul dinastiei. Cu atât mai mult cu cât în afară de Constantin cel Mare nimeni nu era august. înfruntările brutale au readus „la ordinea zilei" momentele foarte tensionate ale tetrarhiei, subsecvente abdicării lui Diocleţian, sau chiar secvenţele istorice ale anarhiei militare din timpul crizei din secolul al III-lea d.C. într-adevăr descendenţii lui Constantius Chlorus erau numeroşi. Din căsătoria sa cu Elena se născuse Constantin, însurat la rândul lui cu Minervina şi cu Fausta. Unicul fiu avut de Constantin şi Minervina fusese Crispus, ucis de tatăl său. Din căsătoria cu Fausta rezultaseră trei fii şi o fiică: Constantin II, născut în 316, Constanţiu II, născut în 317 şi Constans, născut în 325, alături de Constantia, care avusese ca fiu pe Hannibalianus. Dar Constantin avusese şi fraţi, proveniţi din matrimoniile tatălui său cu Theodora: Dalmatius, tatăl lui Dalmatius II, Iulius Constantius (însurat cu Galla, care îi dăduse ca fiu pe Gallus, şi cu Basilina, mama lui Iulian, născut în 331), un alt Hannibalianus şi Constantia, nevasta lui Licinius. Preţ de câteva luni Imperiul nu a avut nici un august, ca şi când defunctul împărat ar fi fost încă în viaţă. Aproximativ patru luni s-au ţesut tot felul de intrigi de palat, care au sfârşit printr-un masacru familial, ce prefigura Imperiul bizantin. Nu ştim exact dacă acest masacru a precedat ori a succedat împărţirii augustatului între cei trei fii ai lui Constantin şi ai Faustei. Este probabil că o sediţiune militară, din umbră manipulată de Constanţiu, aflat la Constantinopol, a avut loc înainte de acordul celor trei fii ai Sfântului Constantin. Oricum au fost masacraţi, în chip crud, cei doi Dalmatius, fratele şi nepotul lui Constantin, Iulius Constantius şi alte rude ale Flavienilor. Nu au fost cruţaţi decât fiii încă nevârstnici ai lui Iulius Constantius, nepoţi ai lui Constantin, Gallus şi Iulian. în orice caz, la 9 septembrie 337, la Viminacium, s-a produs împărţirea diocezelor Imperiului. S-a creat astfel un colegiu de auguşti, sub autoritatea morală exercitată de către Constantin II sau Flauius Claudius Constantinus, primul născut al împăratului decedat. El urma să gestioneze Occidentul, îndeosebi Galliile, Hispaniile şi Britannia, având reşedinţa în Treveri. Constantin II exercita tutela asupra fratelui său, în vârstă de doisprezece-treisprezece ani, Constans sau Flauius Iulius Constans, căruia i se atribuiseră Italia, Africa şi Illyricum. Constanţiu II sau Flauius Iulius Constantius va gestiona Orientul, pe care deja îl controla, şi dioceza Traciei. într-un fel unitatea Imperiului era prezervată. De altfel fiecare dintre fraţi nădăjduia că în viitor va ajunge împărat unic, precum Constantin cel Mare.

Dar între adolescentul Constans şi Constantin II s-au ivit puternice neînţelegeri. încât Constantin II a pătruns cu trupele sale în Italia, unde Constans îşi impusese autoritatea. A căzut însă într-o ambuscadă lângă Aquileia şi a fost ucis. Imperiul a fost împărţit între Constans, gestionarul Occidentului, şi Constanţiu II, stăpânul Orientului. O nouă întâlnire, desfăşurată tot în Viminacium, la 4 aprilie 340, a consfinţit această nouă diarhie. Echilibrul a fost menţinut preţ de zece ani. Deşi Constans milita fervent pentru doctrina religioasă niceeanâ, pe când Constanţiu favoriza arianismul. Constans a trebuit să combată cu vigoare Barbarii, pe Rin şi pe Dunăre. Totuşi, începând din 342 d.C, el a autorizat instalarea masivă a unor seminţii barbare pe teritoriul Imperiului. De fapt el era sfâşiat între pasiunile sale pederaste şi fervoarea religioasă. Constans a

540

Eugen Cizek

persecutat pe iudei şi pe donatişti. A interzis sacrificiile păgâne (Cod. Th., 16, 10, 2). Pe de o parte se vădea excesiv de generos cu amanţii săi, iar, pe de alta, impunea o politică fiscală austeră, ca şi o disciplină militară foarte severă. încât, la 18 ianuarie 350 d.C, o conspiraţie de stat major determină uzurparea şi proclamarea ca împărat, în Gallia, a unui general competent, dar semi-barbar, fiu al unei femei france, sub numele de Flavius Magnus Magnentius. Constans fuge în Hispania, unde este ucis de emisarii lui Magnentius. Acesta din urmă este rapid recunoscut ca împărat în Gallii, Hispanii, Africa romană şi chiar în Cyrenaica. Eşuează tentative de uzurpare la Roma şi în Pannonia. Magnentius conferă titlul de cezar fratelui său, Decentius, cu misiunea de a apăra frontiera renană. în orice caz, pentru prima oară, un semibarbar prelua puterea imperială. De fapt astfel s-a oferit lui Constanţiu II prilejul de a reunifica Imperiul. Războiul a durat trei ani. Constanţiu a început prin a desemna ca cezar pe vărul său, Flauius Claudius Constantius Gallus, însărcinat cu gestionarea Orientului. Apoi Constanţiu îl înfrânge la Mursa, în Pannonia şi în septembrie 351, pe Magnentius. Progresiv, Constanţiu dobândeşte controlul Italiei şi Africii, iar în august 353 zdrobeşte definitiv pe Magnentius în bătălia de la Mons Seleucus (azi Montsaleon). Magnentius se sinucide la Lugdunum, iar Decentius îi urmează exemplul.

Rămas singur august, Constanţiu II asigură Imperiului o anumită stabilitate. înzestrat cu o inteligenţă mediocră, Constanţiu îşi făurise însă o idee înaltă, impregnată de fervoare sinceră, despre funcţiunea sa. Era un abil diplomat, însă suspicios, meschin, înclinat spre cezarită. Bănuia permanent comploturi în jurul său, care adesea chiar se înjghebau. Putea să se învedereze deosebit de crud, brutal. îl susţinea episcopul arian Ursatius, care îl împingea spre favorizarea ostentativă a ereziei. încă din 337, Constanţiu purtase un lung război de uzură împotriva Persiei sassanide, care a afectat forţele Imperiului, fără să conducă la o victorie decisivă, fie a romanilor, fie a perşilor. Gallus se instalase la Antiochia, flancat de performantul general Ursicinus şi de soţia sa Constantina, femeie aprigă, violentă şi ambiţioasă. O gravă penurie alimentară a provocat o răscoală a populaţiei din Antiochia. Noii funcţionari trimişi aici de către Constanţiu II au fost ucişi la ordinul lui Gallus. Convocat la Mediolanum de către Constanţiu, Gallus a fost destituit, judecat şi decapitat. Probabil încă din 348 d.C, Constanţiu pierduse teritoriile transdanubiene ale Daciei, anexate de tatăl său.

împăratul unic Constanţiu II controla greu un imperiu a cărui stabilitate se dovedea fragilă. Războiul cu perşii continua cu violenţă, triburile germanice jefuiau Galliile, iar generalul Silvanus, însărcinat cu apărarea lor, uzurpa aici puterea imperială. Trimis în Gallii, generalul Ursicinus îl mistifică pe Silvanus, care este asasinat de proprii soldaţi în august-septembrie 355 d.C. Alamanii ruinau Galliile şi se instalau acolo ca ocupanţi. De aceea, la 6 noiembrie 355 d.C, fratele vitreg al lui Gallus, adică Iulian sau Flauius Claudius Iulianus, este învestit în calitate de cezar de către Constanţiu. Iulian îmbracă mantia şi poartă pe cap cununa de cezar. De fapt, Constanţiu II îi acorda o misiune exclusiv militară, în vederea salvării Galliilor. Constanţiu II, din ce în ce mai mefient, îl înconjoară pe Iulian de înalţi funcţionari numiţi de el, cu scopul de a-l spiona abil, şi de generali incapabili. Până la urmă Iulian intră în conflict violent cu prefectul său al pretoriului, Florentius, marionetă a curţii de la Mediolanum, unde se instalase Constanţiu. Dar în 357 i se acordă lui Iulian un comandament militar efectiv. După ce zădărniceşte intrigile viclene ale generalilor lui Constanţiu, în fruntea a 13.000 de soldaţi, în mare parte recrutaţi din rândurile anumitor contingente barbare (heruli şi alţi

I

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

541

germanici), Iulian zdrobeşte la Argentoratus (în prezent, Strasbourg) 30.000 de alamani. Catafractarii cuirasaţi (cu platoşe) deciseseră rezultatul bătăliei. în anii 358-359, Iulian nimiceşte bandele de franci, care pustiau Galliile. Calea maritimă dintre Britannia şi Rinul inferior este eliberată de piraţii saxoni şi franci. în 360-361, trupele romane trec Rinul şi răspândesc teroarea printre seminţiile germanice. Iulian salvează de fapt romanitatea Galliilor, a Franţei de astăzi. Fortificaţiile cetăţilor gallo-romane sunt restaurate. Tânărul cezar îşi stabilise cartierul general la Lutetia (azi Paris).

Constanţiu însuşi se preocupă de problemele religioase şi de războiul cu perşii, dar nu neglijează frontierele. El îşi deplasează curtea la Sirmium, pentru a se instala definitiv, în 359, la Constantinopol. Aici Constanţiu a executat lucrări intense de omare şi dezvoltare a noii capitale. A asumat o ţinută hieratică şi s-a înconjurat de eunuci. Stilul său de viaţă i-a determinat pe unii savanţi, inclusiv pe Marcel Le Glay, să-l caracterizeze ca primul împărat bizantin. Constanţiu II a înlocuit la Constantinopol proconsulul (în 359) cu un prefect al Oraşului, ca la Roma. De altfel retorul-filosof Themistios, poate ultimul proconsul al Constantinopolului, a primit misiunea de a ridica numărul senatorilor din a doua capitală de la 300 la 2000.

Strategia politică internă a lui Constanţiu reia preocupările moralizatoare şi dirigiste ale părintelui său. Constanţiu II a consolidat instituţiile constantiniene şi a consacrat numeroase eforturi disputelor christologice, izvorâte din expansiunea arianismului. S-au adoptat legi împotriva corupţiei şi adulterului sau privind separarea sexului în temniţe. S-a preconizat primatul echităţii în raport cu dreptul strict. Se accentuează separarea strictă a funcţionarismului civil de cel militar. Totodată Constanţiu este părintele unei birocraţii pletorice. Birourile imperiale se multiplică şi se umplu de un personal format din nenumăraţi scribi, notari etc. Sporeşte uluitor funcţionarismul oficiilor provinciale. Fără îndoială, atunci, ca şi acum, aceşti numeroşi funcţionari mai degrabă nu desfăşurau nici o activitate cu adevărat utilă statului. Sunt recrutaţi, în mediile sociale modeste, funcţionari-spioni. Vom reveni mai jos asupra lor. Cu toate acestea, Constanţiu încearcă o politică financiară deflaţionistâ, sortită jugulării inflaţiei, stimulate de măsurile adoptate de Constantin cel Mare. Totuşi deflaţionismul său eşuează. Cu sagacitate, Aurelius Victor a remarcat că tocmai comportarea slujitorilor lui Constanţiu, guvernatori de provincie, militari, funcţionari, a compromis politica acestui împărat (Caes., 42, 24). De aceea inteligentul biograf-epitomator exclama, în epilogul operei sale: „după cum nimic nu este mai strălucit decât împăratul însuşi, nimic nu este mai odios decât cei mai mulţi dintre servitorii lui", ut imperatore ipso praeclarius, ita apparitorum plerisque magis atrox nihil (Aur. Vict., Caes., 42, 25). însă mefientul împărat spera, cu ajutorul spionajului şi dirigismului funcţionăresc, să controleze totul. Constanţiu a trebuit să nimicească şi o revoltă, cu torul întârziată şi zadarnică a iudeilor, animaţi de iluzii tenace, însă deşarte (Aur. Vict., Caes., 42, 11; Hier., Chron., anul 356). Până în 357 d.C, Constanţiu nu văzuse niciodată Roma. Amian, cu talentul său inimitabil, a descris această vizitare a Romei, care trebuia să dea seama de ataşamentul Iui Constanţiu, împărat unic - cezariatul lui Iulian fiind considerat o misiune politico-militară categoric subordonată - faţă de idealul roman şi faţă de valoarea simbolică a Oraşului (Urbs), contemplat de august, începând de la 28 aprilie 357. Deşi diminuată, atât din punct de vedere demografic, cât şi politic, întrucât împăraţii Dominatului îşi schimbau reşedinţele, unde îşi instalau o curte itinerantă, Roma rămânea „capul

544