Istoria Romei

Eugen Cizek
Cu toate acestea, Carus a murit subit şi în chip misterios în noiembrie 283 d.C. El nu fusese investit de senat si declarase ritos că nu are nevoie de recunoaşterea sa ca împărat de către senat (Aur. Vict., Caes., 37, 5). Numerianus şi Carinus au devenit „auguşti". Bolnav, ezitant, înzestrat cu un caracter slab, Numerianus şi-a retras armata în Asia Mică. Aici Numerianus a fost asasinat chiar de socrul său, Aper, prefectul pre-torienilor. Statul major imperial a reacţionat dur. El l-a pus sub acuzare pe Aper. în plină reuniune a statului major imperial, comandantul aşa-numiţilor protectores, adică Diocles, l-a omorât pe Aper cu mâna sa. Pe 20 noiembrie 284 d.C, trupele lui Numerianus l-au proclamat împărat pe Diocles, sub numele de Diocleţian. Carinus a ripostat curând. După ce l-a înfrânt în nordul Italiei pe uzurpatorul Iulianus, conector al unei circumscripţii italice, a purces împotriva lui Diocleţian. L-a înfrânt în bătălia de pe râul Margus, din Moesia, însă unul dintre ofiţerii săi l-a omorât pe Carinus, se pare din motive personale. întreaga armată l-a acceptat ca împărat pe Diocleţian. Prin urmare, în această atmosferă tulbure, marcată de o baie de sânge, de asasinate în serie, a sfârşit Principatul. Triumfa o nouă structură politică fundamentală a Imperiului .

Dezvoltare sistematică şi criză

într-adevăr, de fapt, cum am arătat mai sus în mai multe rânduri, secolul al II-lea d.C. şi chiar „vârsta" Severilor se caracterizează printr-o expansiune, printr-o dezvoltare, am spune sistematică, pe multiple planuri a imperiului Romei. Am reliefat că vârful acestei expansiuni s-a realizat sub Principatul lui Traian, dar că procesul dezvoltării ample a Imperiului a continuat sub toţi Antoninii. Este oare o întâmplare că Severii s-au proclamat dinastie antoninâ şi că atâţia împăraţi ai secolului al III-lea d.C. se intitulau adesea Marcus Aurelius? Platoul a continuat până în 235 d.C, chiar dacă se acumulau, după 192 d.C, îngrijorătoare simptome de recesiune, atât la nivel economic, cât şi pe plan politic. Militarizarea unei autocraţii tot mai autoritare, acumularea conflictelor dinastice şi a loviturilor de stat şi de palat sunt relevante. în condiţiile păcii interne şi la frontiere, cel puţin până sub Marcus Aurelius şi Commodus, creşte simţitor nivelul de trai al majorităţii locuitorilor Imperiului. Se dezvoltă cultura, învăţământul, alfabetizarea şi instruirea romanilor, până la un standard care, astfel cum am mai arătat, nu va fi recuperat decât în secolul al XVIII-lea. Acest proces continuă, cu notabile succese, şi în veacul următor. Totodată, până în 235 d.C, se traduce în practică o masivă expandare a civilizaţiei. Trebuie oare să definim, cum se preconiza cândva, nivelul civilizaţiei în funcţie de consumul de apă, săpun şi lapte? Chiar şi într-un asemenea caz constatăm progresele spectaculare, exprimate în proliferarea termelor, terenurilor de sport, comodităţilor vieţii cotidiene, fie şi la nivelul modest al resurselor tehnologice ale antichităţii. Propăşesc urbanizarea, municipalizarea, politicile edilitare spectaculare, într-o anumită măsură creşte chiar nivelul de viaţă din mediul rural. Se tinde spre ecu-menism, spre universalism, spre uniformizare relativă a coordonatelor existenţei locuitorilor Imperiului. în pofida unor rezistenţe locale, care nu se manifestau excesiv în Africa de Nord romană. Propagarea cetăţeniei romane se pune în operă în chip constant, până se ajunge la generalizarea ei după 212 d.C Locuitorii Imperiului se simt în siguranţă între frontierele acestuia, departe de confuzele frământări din Barbaricum. Chiar după Marcus Aurelius incursiunile barbare sunt resimţite ca accidente supărătoare,

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

449

dar efemere. Inclusiv sub Carus, adevărata primejdie pentru Imperiu era percepută ca venind din partea statului iniţial part şi apoi persan. Numai Tacit percepea altfel pericolul exterior. Romanii erau mândri de o prosperitate de care, fireşte, nu beneficiau toţi. Diverse modalităţi mai sus evocate, ca evergetismul, subsidiile, gratificaţiile, distribuţiile alimentare, asigurau o anumită protecţie socială. Relaţiile comerciale comportă o fluidizare pregnantă. Când toate acestea se încheie ori diminuează simţitor, reacţia romanilor a implicat stupefacţia, deruta, incapacitatea de a înţelege cu adevărat ceea ce se petrecea. Deşi vom constata că se bănuia mutaţia suferită de viaţa politică, de civilizaţie, de existenţa cotidiană.

în ciuda faptului că destui savanţi, obtuzi la înţelegerea istoriei-realitate, refuză să accepte realitatea unei crize declanşate în secolul al III-lea, toate evenimentele mai sus consemnate de noi o relevă cu notabilă pregnanţă. Se află în cauză o modă relativ recentă, dat fiind că toate exegezele mai vechi au demonstrat irefutabil impactul acestei crize. Este adevărat că efectele crizei se distribuie inegal pe suprafaţa Imperiului. Arheologii au constatat modeste epifenomene ale crizei în Hispanii. Expansiunea economică se desfăşoară în Lusitania, în anii 255-256 d.C, pe când Baetica îşi exportă în continuare untdelemnul pe limes. Oraşele Africii proconsulare suferă prea puţin, spre deosebire de Numidia, Mauretanii şi Tripolitania. Egiptul nu este afectat până după 260 d.C. şi capturarea lui Valerian. în Orient, Antiochia rămâne o metropolă prosperă, în vreme ce, până la cucerirea ei, Palmyra atinge culmea propăşirii ei politice, economice şi culturale. în Britannia înfloresc, în tot cursul secolului, agricultura, industria textilă, ceramică şi minieră. Până sub Principatul lui Decius, nici Dacia nu este simţitor atinsă de criză. Recesiunea, criza afectează în profunzime Galliile, Germaniile romane, Italia septentrională, cum am arătat, o parte din teritoriile romane din Africa, Balcanii, mai ales după 250 d.C, Asia Mică, Siria. Marcel Le Glay afirma că de fapt nu s-a produs o unică criză, ci un şir de crize, de grave perturbări, intervenite în 240-253, 257-261, 267 şi 275-276. Aceste momente de tensiune ar fi fost separate de secvenţe de acalmie, de redresare, fie ea şi trecătoare. Iar Karl Strobel opinează că Imperiul n-ar fi suportat nici o ruptură dramatică. S-ar fi produs numai crize limitate, geografic localizate, şi desfăşurate în 253, 260 şi 270-271. Observăm că şi în aşa-numita acalmie factorii de criză au acţionat cu vigoare şi ar fi generat „pusee" brutale, notabil de spectaculoase.

Dar cum percepeau anticii criza, recesiunea din secolul al III-lea? îndeobşte ei îşi reprezentau vremea lor ca un flagel, ca un dezastru, care împingea Imperiul spre descompunere totală. înainte de 260 d.C, poetul creştin eretic Commodianus prezicea prăbuşirea Romei. Cu o vădită satisfacţie, el exclama: „se vaită pentru eternitate cea care se fălea că este eternă"', luget in aeternum quae se iactabat aeterna (Apoi, v. 923). O puternică angoasă se desluşeşte în reflecţiile lui Dionysios din Alexandria şi ale Sfântului Ciprian. într-o scrisoare-tratat, intitulată „Către Demetrianus", Ad Demetrianum, datând din 252-253 d.C, Sfântul Ciprian dă seama de tribulaţiile care încercau Imperiul. La rândul său, ulterior Aurelius Victor se va referi la „răul comun al lumii romane", commune Romani orbis malum. Nikagoras, mai sus consemnat, conturează un cumplit tablou al crizei. El stăruie asupra nenorocirilor timpului, asupra cascadei de uzurpări, asupra existenţei penibile duse de cetăţeni. El reprobă cu vigoare influenţa nocivă exercitată de militari asupra vieţii politice. Nenorocirile timpului rezultă şi dintr-o inscripţie datată din timpul Principatului lui Filip Arabul. Inscripţia cuprinde o petiţie alcătuită de ţăranii din Asia romană. Iar un papir înregistrează

450