Istoria Romei

Eugen Cizek

distrugă forţa economică; rolul de placă turnantă a operaţiilor comerciale din Orient, încă din 258 d.C, Septimius Odaenathus sau Odenath, dinastul Palmyriei, era clarissim şi consular, în greacă lamprotatos hypotitkâs. Ca succesor al fratelui său, Septimius Hairanes, el preia conducerea forţelor antipersane din Orient, lichidează uzurpări locale şi, în postura de mandatar al lui Gallienus, care.îl desemnează dux al romanilor, dux Romanorum, şi „corector al întregului Orient", corrector totius Orientis, ia comanda forţelor romane din Siria, Palestina, Arabia, Cilicia, cu dreptul de a superviza gestiunea financiară şi administrativă. După 264, el îşi încinge fruntea cu diadema regală şi i se acordă calitatea de imperator al zonelor pe care le controla. Aparent leal Romei, combate perşii lui Sapor ori Shapur I, în 263-267.

Recuperează Mesopotamia romană şi ajunge până la Ctesiphon, de două ori, în 263 şi 267, temporar ocupat de trupele sale (Festus, 23; Hist. Aug., Vaier., 4, 3; Gali, 10, 26; 12,1; Tyr., 15, l-3; Zosim, 1, 39, l-2; Syncellus, I, pp. 716-717, Bonn). în final, Odenath a făurit bazele unui stat secesionist. El a fost ucis, în 267, la Emessa, de complotişti, aliaţi de circumstanţă ai lui Gallienus. După asasinarea sa, cârmuirea Palmyrei a revenit soţiei sale, Septimia Zenobia, femeie frumoasă, cultivată, energică, obsedată de modelul Cleopatrei. Gravita în jurul său un cerc de intelectuali, ca neoplatonicianul Longinos, refugiat de la Roma, retorul Callinicus din Petra şi Paul din Samosata, prelat creştin, care nega Dumnezeirea Mântuitorului, căuta un compromis cu mozaismul şi pâgânismul, propovăduia un creştinism ultraraţionalist (Polemius Silvius, Chronica, 425, în Mommsen, Chronica Minora, I, p. 642). Ambiţiile politice ale Zenobiei erau exorbitante. Viza independenţa faţă de Roma. Generalul său Septimius Zabdas a ocupat Egiptul, în 269, şi a încercat, fără să reuşească, să cucerească întreaga Asie Mică. Zenobia guverna în numele fiului său Waballathus sau Vaballatus Athenodorus, confirmat încă de Gallienus rege clarissim, consular, imperator şi dux al romanilor. Aurelian a început prin a recunoaşte competenţele lui Waballath, încât monede din Antiochia şi din Alexandria, ca şi inscripţii, asociau pe acesta cu împăratul Romei. (C.I.L., III, Supliment, 6728; 6533). Zenobia însăşi bate monede, în care este definită ca Zenobia Augusta, pe când inscripţiile o proclamă „regină", în greceşte basilissa, şi „augustă", Augusta, de fapt Sebaste în greacă, mamă a „stăpânului", Icyrios, Waballath, ale cărui titluri sunt înşirate (C.I.G., 4503^b; O.G.I.S., I, 647-650). încât erau ostentativ declarate secesiunea şi independenţa „starului" palmyrian. Până la urmă efigia lui Aurelian a dispărut de pe monedele siriene şi alexandrine, în timp ce monede latine proclamă pe Waballath.... împărat roman. Diadema de rege al Palmyrei dispare, iar legendele monetare comportă IMP(era-tor) C(aesar) VHABALATHVS AVG(ustus). în vreme ce Zenobia este asociată cu IVNO REGINA. Secesiunea era mascată de un fel de uzurpare a puterii imperiale.

Riposta lui Aurelian nu a întârziat. Cu efective inferioare celor ale palmyrienilor şi aliaţilor acestora, romani şi elenofoni (dornici să se elibereze în sfârşit de stăpânirea Imperiului), Aurelian a lansat o ofensivă majoră în Orient. El şi-a divizat forţele în două coloane de atac Cea dintâi, comandată de Probus, viitorul împărat, urma să recucerească Egiptul şi să înainteze spre nord, ca să facă joncţiune cu eşalonulcondus de împăratul însuşi, care trebuia să coboare prin Siria septentrională către Palmyra. într-adevăr, încă în 271, Probus a ocupat Egiptul, pe când Aurelian a operat în Siria, unde a învins la Immae, lângă Antiochia, trupele lui Septimius Zabdas, alcătuite din resturile a două legiuni romane, din cavalerie grea şi din arcaşi palmyrieni. A urmat bătălia de la Emessa, din nou câştigată de Aurelian. încât, la sfârşitul primăverii anului 272, armata lui

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

443

Aurelian a apărut în faţa zidurilor Palmyrei. După un asediu eficace, Palmyra a capitulat, la sfârşitul lunii iunie 272. Zenobia şi Waballath au fost luaţi prizonieri. Dar, în iulie 272 d.C, Palmyra s-a răsculat şi a masacrat garnizoana romană. Concomitent, o altă rebeliune a izbucnit în Orient. în marş forţat, Aurelian s-a întors la Palmyra, pe care a transformat-o într-un sat modest. Apoi a lichidat revolta din Egipt. Totodată, Aurelian a întreţinut contacte cu Tetricus, ultimul împărat secesionist din Gallii. In 273 d.C, Aurelian a zdrobit forţele gallo-romane, după ce însuşi Tetricus trecuse de partea sa. Astfel reunificarea Imperiului este înfăptuită. După părerea noastră, tot în 273 d.C, Aurelian trebuie să fi retras administraţia şi armata romană de la nordul Dunării, adică din Dacia. Numai o mică parte din populaţie a urmat replierea romană la sud de Dunăre. Dar vom reveni mai jos asupra acestei probleme. Opinăm că Aurelian însuşi a considerat retragerea din Dacia ca o măsură temporară. Ulterior, romanii urmau să recupereze Dacia.

La începutul anului 274 d.C. sau chiar în 273, Aurelian a celebrat la Roma un triumf somptuos. Ceremonia s-a desfăşurat în prezenţa învinşilor, pentru că alaiul lui Aurelian cuprindea prizonieri palmyrieni, arabi, indieni, bactrieni, sciţi, sarmaţi, franci, vandali etc. Universul se supunea împăratului Romei. Au defilat şi animale exotice, elefanţi, tigri, elani, girafe etc, 800 de gladiatori au participat la luptele din arene. Aurelian a urcat în Capitoliu pe o cvadrigă trasă de patru elefanţi sau de cerbi. Şase ore a durat defilarea cortegiului imperial. Nici un alt principe nu beneficiase vreodată de asemenea cinstire, care îl poziţiona ostentativ pe Aurelian deasupra omenirii, ca personalitate sacră, proteguită de zei {Hist. Aug., Aur., 33-34). A urmat o politică internă dirigistâ, în cadrul căreia Aurelian a conjugat severitatea cu o abilă toleranţă. S-au luat măsuri împotriva luxului excesiv, s-au realizat construcţii importante. Aurelian a trecut la o ostentativă transformare a Italiei într-un ansamblu de provincii. Juridici au fost substituiţi de funcţionari imperiali, correctores, iar, în provincii, s-a accelerat procesul de înlocuire a guvernatorilor senatori prin funcţionari de rang ecvestru, praesides. înclinat spre paternalism, Aurelian a reformat profund sistemul distribuţiilor alimentare lunare. în locul raţiilor de grâne s-au distribuit pâini, sare, vin, carne de porc, untdelemn, poate chiar îmbrăcăminte. Negustorii şi producătorii au fost subvenţionaţi, ca să furnizeze produsele necesare distribuţiilor alimentare. Dacă taxele achitate de cei înstăriţi au sporit, s-au suprimat datoriile celor săraci. în 274 d.C. au fost arse în for şi cu solemnitate registrele fiscului. S-a accelerat procesul de transformare a colegiilor în corporaţii, chiar în servicii publice militarizante. Ne referim mai ales la corporaţiile transporturilor maritime, ale barcagiilor de pe Tibru, brutăriilor, măcelarilor. Este probabil că acelea ale constructorilor au fost mobilizate pentru ridicarea zidului de incintă al Romei. Se pare că ereditatea condiţiei profesionale şi sociale a „navicularilor", transportorilor maritimi, datează din timpul „domniei" lui Aurelian. Un fiu de „navicular" era obligat sâ preia locul şi profesia tatălui său.

îndeosebi Aurelian proiecta o amplă reformă monetară şi financiară. Exasperat de abuzurile monetarilor, lucrătorilor din ateliere, care furau din metalul monedelor emise (tăiau o parte din piesele bătute), Aurelian a închis temporar monetăria din Roma. încât, probabil în 274 d.C, monetarii s-au răsculat, sub conducerea trezorierului Felicissimus, şi au provocat un adevărat război civil în interiorul Romei. Cu greu, cu preţul unor pierderi relevante de vieţi, soldaţii au înăbuşit sediţiunea. Rebelii au fost masacraţi şi au fost executaţi numeroşi senatori, care îi sprijiniseră (Aur. Vict, Caes., 35, 6; Epit., 35, 4; Eutr., 9, 14; Hist. Aug., Aur., 38, 2 etc). Aurelian, în 274 d.C, după revolta mone-

444