Istoria Romei

Eugen Cizek

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

439

această cavalerie a repurtat victorii strălucite. De altfel tocmai comandanţii săi au fost tentaţi să uzurpe puterea imperială. Concomitent s-a dezvoltat corpul „proteguitorilor flancului divin'*, adică al împăratului, pmtectores diuini lateris, recrutaţi printre ofiţerii legiunilor, cohortelor pretoriene, centurionilor unităţilor mobile. Aceşti protectores echivalează cu un fel de stat major lărgit. Ne vom referi mai jos la modificările profunde intervenite în recrutarea soldaţilor. Totodată Gallienus a eşuat în încercările de a încetini ori opri devalorizarea monetară şi o inflaţie galopantă, de alură sud-americană. O mare parte din lichidităţile monetare era devorată de armată, pentru acoperirea soldelor, întreţinerea oştirii, achitarea donativelor, a gratificaţiilor acordate cu prilejul aniversarilor împăraţilor, plecarea trupelor în campanie ori numeroasele noi „întronări" imperiale. Iată pentru ce aparatul monetar al Imperiului este calchiat după dispozitivul militar. S-a procedat aşadar la o succesivă diseminare a monetăriilor. Se deschid noi ateliere monetare la Roma, se dezvoltă cel de la Alexandria, care bătea monede numai pentru Egipt, ca şi cel de la Antiochia. Iau naştere noi ateliere la Mediolanum, Siscia, Viminacium, Sirmium, Cyzic, Emessa, Smyrna. Se încurajează o reevaluare monetară în Asia şi se făureşte, în serie, un multiplu al monedei de aur. Dar proliferează tezaurizarea monedelor vechi, mai valoroase. Fapt care a contribuit la diminuarea masei monetare aflate în circulaţie. Pentru a para loviturile administrate de către destabilizarea, chiar descompunerea Imperiului, se intensifică o propagandă care vehicula vechea temă a întoarcerii vârstei de aur, a instaurării păcii, a unei vocaţii monarhice destinate să depăşească simpla funcţiune militară a împăratului. Se încearcă ţeserea unor noi legături între Italia şi provincii. Sunt repuse în circulaţie anumite simboluri italice foarte vechi, care reluau imagistica celei de a patra egloge vergiliene. Totodată, încă din 260 d.C, Gallienus pune capăt persecutării generalizate a creştinismului şi o înlocuieşte cu tolerarea lui mai mult ori mai puţin tacită, neoficială. De fapt, Gallienus dorea să dezafecteze un activ focar de rezistenţă ideologică, să genereze pace interioară. Opina că trebuie combătut creştinismul prin mijloacele intelectuale, spirituale, sugerate de anturajul său, alcătuit din filosofi şi păgâni mistici. Oricum, el a redat Bisericii bunurile şi cimitirele sale, i-a îngăduit să-şi gestioneze resursele, să se îmbogăţească prin donaţii testamentare. Creştinii dobândesc dreptul la o existenţă socialmente acceptată. Ei îşi pregăteau astfel victoria finală. Desigur, reformele lui Gallienus sunt promovate sub impactul necesităţilor curente şi al presiunii exercitate de militarii cavaleri. Ele nu au aproape nimic comun cu statul visat de neoplatonicieni. Dimpotrivă, se consolidează monarhia mili-taristă, focalizată pe expansiunea funcţionarismului ecvestru, civil şi militar.

Până în 267 d.C, în segmentul din Imperiu stăpânit de Gallienus (după 262) domneşte un calm relativ. Deşi goţii atacaseră chiar Asia Mică, în 263-264 (Hist. Aug., Gali, 6, l-2; 7, 3; 12, 6). Cu toate acestea, în 267 d.C, Imperiul este din nou împins spre dezastru. Pe când Gallienus se străduia să-l combată pe Postumus, alamanii pătrund din nou în Italia, unde sunt înfrânţi la Mediolanum. Herulii şi goţii lansează o ofensivă de proporţii împotriva Imperiului. îmbarcaţi pe corăbii iuţi, ei pustiesc Grecia, Illyricum, Asia Mică. Nu credem că Gallienus i-a putut birui."El a încredinţat comanda trupelor din Balcani lui Marcianus, ca să alerge împotriva uzurpatorului Aureolus. Acest general de cavalerie, adică Aureolus, provenit dintr-un mediu social foarte modest, poate chiar daco-roman, contribuise la lichidarea altor uzurpări, precum cea a lui Ingenuus. Dar, sub incidenţa ravagiilor provocate de goţi şi aflat în fruntea cavaleriei şi a legiunilor din Rhaetia

şi nordul Italiei, concentrate ca să-l învingă pe Postumus, Aureolus se aliază cu antiîmpăratul roman din Gallii, căruia îi pune la dispoziţie atelierul monetar de la Mediolanum. Se emit aici monede, care glorifică pe Postumus şi cavaleria lui Aureolus. Gallienus izbuteşte să-l închidă pe Aureolus în Mediolanum, pe care îl asediază. Totuşi asediul se prelungea şi generalii lui Gallienus hotărâseră să se debaraseze de el. Ei organizează un complot, poate condus de Heraclianus, prefectul pretorienilor.

La sfârşitul lui august 268 d.C, Gallienus este asasinat (Aur. Vict., Caes., 33, 19; 28; Epit., 34, 2; Hist. Aug., Gali, 14, 7-9; Zosim, 1,40, 2-3 etc). Potrivit unui papir din 28 august 268, la data respectivă Gallienus încă trăia. Conspiratorii au convins soldaţii că, înainte de moarte, fostul principe îl desemnase ca succesor pe unul dintre ei, viitorul Marcus Aurelius Claudius Gothicus sau Claudius II, comandant al trupelor din Balcani. Când s-a aflat la Roma că decedase Gallienus, au fost aruncaţi pe scări şi ucişi secondanţi ai împăratului defunct. Au fost scoşi ochii unui avocat al fiscului şi au pierit Lucillus şi Valerian. De fapt, Gallienus a fost eliminat de o coaliţie eterogenă, compusă din generali illyro-romani şi pannonieni (exasperaţi de multiplicarea incursiunilor barbare şi a uzurpărilor şi nemulţumiţi de anturajul format din civili, intelectuali mistici ai împăratului), din creştini (care, în pofida tolerării lor, întrevedeau în suveran un duşman insidios) şi din senatori (contrariaţi de vexaţiile suportate de ei, de scăderea puţinei lor influenţe politice). Totuşi, se pare că, la insistenţele imperative ale lui Claudius II, s-a acordat apoteoza lui Gallienus (Aur. Vict., Caes., 33, 30-32). In orice caz, după lichidarea lui Gallienus, monarhia militară, impusă de generalii illyro-romani, s-a instalat, la Roma, pentru foarte multă vreme¹⁵.