Istoria Romei

Valerian şi Gallienus (253-268 d.C.)

Publius Licinius Valerianus, adică Valerian, a fost proclamat imperator în Rhaetia (Aur. Vict, Caes., 32, 1; Eutr., 9, 7; Oros., Hist., 7, 22, 1). Practic, în acelaşi moment, senatul a învestit Caesar pe fiul său, Publius Licinius Egnatius Gallienus. Valerian avea aproximativ şaptezeci de ani şi făcea parte dintr-o veche şi venerabilă familie senatorială.

Accesul lui Valerian la Principat s-a petrecut, probabil, între 29 august şi 22 octombrie 253 d.C. Pentru că la această ultimă dată Gallienus luase chiar titlul de Augustus (C.I.L., 8, 2482; Eutr., 9, 8, 1). Valerian şi Gallienus aparţineau unei familii italice, la obârşie falisco-etruscă. Valerian parcursese o lungă şi fructuoasă carieră, militară şi civilă, întrucât fusese consul, princeps senatus şi principal colaborator al lui Decius. Valerian se înrudea prin alianţă cu influenta gintă senatorială Egnatia. Mama lui Gallienus era Egnatia Mariniana. A răspuns entuziasmului senatorial, care i-a întâmpinat accesul la Principat, cu preconizarea unei faţade tradiţionaliste, care de altfel nu a diminuat autoritarismul militar. Totodată a aplicat strategia diarhiei teritoriale a Imperiului, care pe de o parte anticipa tetrarhia lui Diocleţian şi alte divizări ale starului roman, iar pe de alta canaliza tendinţele centrifugale, pregnante în dezvoltarea provinciilor. Astfel, Valerian şi-a rezervat gestionarea şi apărarea Orientului, pe când Gallienus şi fiii lui au asumat pe cele ale Occidentului, inclusiv ale zonei balcano-danubiene. Saloninus, iniţial Caesar, apoi Augustus, din 260, fusese expediat în Gallii. Devenise aproape insuportabilă presiunea exercitată asupra Imperiului de către vecinii lui, în Vest seminţii germanice, iar în Est perşii, tot mai agresivi. Această presiune a prilejuit o nouă cascadă de uzurpări, la care s-au adăugat mişcări secesioniste în provincii. Incursiunile barbare devin deosebit de intense şi de numeroase. Revelator este faptul că se constată, începând din 256 d.C, un mare număr de tezaure monetare îngropate în solul Galliilor.

In virutea idealurilor sale tradiţionaliste, Valerian, care, desigur, conserva prioritatea în Imperiu, a promovat o nouă persecutare globală, sistematică, generalizată, dirijată de la centru, a creştinismului, a comunităţilor, ierarhiilor şi elitelor creştine. S-a procedat cu o brutalitate manifestă, în urma edictelor anticreştine din 257 şi din 258 d.C. Aceste edicte atacau mai ales căpeteniile Bisericii, bunurile ei şi pe creştinii din păturile superioare ale societăţii. S-a recurs la numeroase execuţii capitale, precum cea a episcopului

434

Eugen Cizek

Romei Sixtus II şi a Sfântului Ciprian, în Africa. Totuşi, din motive imediat mai jos consemnate, nici această a doua persecuţie generală nu a durat mult. într-adevăr, cu greu a putut fi stăvilit valul penetraţiei străine pe teritoriile Imperiului, până în 259 d.C. Profitând de fenomene ca participarea trupelor de pe frontul renano-danubian la „întronarea" lui Valerian şi ulterior de uzurpări, francii, alamanii, pe Rin, marcomanii, quazii, carpii şi îndeosebi goţii, pe Dunăre, au pătruns foarte adânc pe teritoriile Imperiului. Iar în Orient perşii dobândesc victorii strălucite asupra romanilor. In 259, mai degrabă decât în 260 d.C, aici, în Orient, a survenit un dezastru fără precedent în istoria Imperiului: i s-a întins o capcană lui Valerian, luat prizonier de perşi. Sosit cu o escortă modestă la o întâlnire cu Sapor, Valerian a fost capturat. Chiar moartea lui Decius în luptă nu a fost percepută de contemporanii evenimentului ca o catastrofă fără precedent. Era pentru prima oară când un principe roman cădea prizonier inamicilor Imperiului. Valerian a trebuit să suporte o lungă captivitate, la o vârstă înaintată, în condiţii deosebit de umilitoare. Se pare că, de câte ori încăleca, Sapor îl obliga pe Valerian să îngenuncheze, ca să se urce pe cal, servindu-se de spinarea prizonierului (Zosim, 1, 36,l-2; Ps. Lact., 5, l-3; Eutr., 9, 71; Festus, 23; Oros., HisL, 7, 22; Polemius Silvius, Laterculus, 43, ed. Mommsen, Chronica Minora, I, p. 521; Chronica, 419, ibid., p. 642). S-a dat semnalul unor noi uzurpări, atacuri externe etc. încât, cu sagacitate, Zosim va declara că Imperiul se afla pe marginea prăpastiei, ruinei totale (1, 37, 1, şi Hist. Aug., Gali, l-2). De altfel, s-a reproşat lui Gallienus de a nu fi încercat niciodată să-şi răscumpere părintele (Hist. Aug., Vaier, 10, 5). A plătit oare Valerian pentru o cezarită căreia îi căzuse victimă în ciuda psihicului său echilibrat? Fără a intra pe tărâmul teologiei, sunt simple întâmplări sfârşiturile tragice ale primilor doi persecutori intransigenţi ai religiei Mântuitorului? Gallienus a încercat să redreseze situaţia, să evite dezagregarea totală a Imperiului, să limiteze efectele destructurării lui, după ce, până în 259-260, se străduise, împreună cu Valerian, să colmateze breşele. în 260 şi în 261 d.C, alamanii au invadat Galliile şi apoi Italia, în marş spre Roma însăşi. De aceea senatul a fost nevoit să înarmeze soldaţii şi chiar plebeii, ca să apere Oraşul (Zosim, 1, 37, l-2). Alamanii nu s-au oprit decât la Ravenna, înainte de a fi respinşi şi învinşi de Gallienus la Mediolanum.

Gallienus a fost nevoit să înfrunte uzurpări, care proliferau, într-un ritm înfricoşător, încă înainte de capturarea lui Valerian. El încercase să utilizeze centre minore de putere, când trimisese pe fiul său, pe Valerian cel Tânăr, la Sirmium, în Balcani, şi pe Saloninus pe Rin. închiderea atelierului monetar de la Viminacium crease nemulţumiri în Balcani. în orice caz Valerian cel Tânăr a fost ucis în vara anului 248. împărăteasa Salonina l-a acuzat pe generalul Ingenuus, guvernator al Pannoniei Inferioare, de a fi fost amestecat în asasinat. în orice caz legiunile danubiene l-au proclamat împărat pe Ingenuus, care a fost învins de cavaleria lui Gallienus, încât a trebuit să se sinucidă. Dar, după ce s-a răspândit ştirea capturării lui Valerian, în 260 şi în aceeaşi arie geografică, a survenit o nouă uzurpare. S-a revoltat şi a fost proclamat împărat guvernatorul Pannoniei Superioare, Publius Cornelius Regalianus, după o anumită legendă descendent al lui Decebal ori al unui supravieţuitor al aristocraţiei dacice (Hist. Aug., Tyr., 10, 8). în orice caz Regalianus se înrudise, prin căsătorie, cu aristocraţia senatorială de la Roma şi a încercat să încheie alianţe cu alţi uzurpatori. „Domnia" lui Regalianus nu a durat totuşi decât şase luni. El a fost înfrânt şi ucis fie de Barbari invadatori, probabil sarmaţi şi quazi, fie de forţele fidele lui

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

435

Gallienus. Alte uzurpări s-au ivit în alte segmente ale Imperiului, deşi cifra de „treizeci de tirani" consemnată de Historia Augusta este exagerată. După capturarea lui Valerianus este proclamat împărat de trupele din Orient Titus Fulvius Iunius Macrianus, împreună cu fiii lui, Quietus şi Ballista. Abia în 261 a fost biruit Macrianus de trupele lui Gallienus. Cu toate că împăratul Gallienus bătuse monede la Mediolanum, cu legenda VICTORIA AET(eterna) (R.I.C., V, 1, 76; 297; 361; 373). In 262, când şi-a sărbătorit zece ani de Principat, Gallienus afirma că lichidase uzurpările. Ceremoniile prilejuite de aceste decenalii s-au desfăşurat cu un fast deosebit. Gallienus a urcat pe Capitoliu, precedat de soldaţi îmbrăcaţi în alb, de poporul Romei, „înarmat" cu torţe aprinse. S-au efectuat sacrificii impresionante a 100 de boi, care aveau coamele aurite, a 200 de oi şi a 10 elefanţi. în arene au luptat 1.200 de gladiatori, pe când împăratul, înveşmântat în toga triumfală, a arătat mulţimii 200 de fiare îmblânzite (Hist. Aug., Gali, 8, l-6). Gallienus dorea să se situeze deasupra oamenilor, supuşii săi, şi de aceea a început să impună ritul adorării purpurei imperiale, a îngenunchierii în faţa sa. îşi pudra cu aur pârul şi îşi punea uneori pe creştet un fel de cunună radiată. Se împodobea cu fibule de aur şi cu nestemate. însă aurul era rezervat zeilor, încât împăratul se dezvăluia romanilor ca un fel de zeu, ca stăpânul naturii şi al timpului. La banchete, servea mesenilor struguri conservaţi preţ de trei ani şi le oferea smochine verzi şi fructe proaspete în anotimpuri când îndeobşte acestea nu existau (Hist. Aug., Gali, 16, 2-4). Cum reliefează cu sagacitate Jean-Pierre Martin, numai zeii puteau stăpâni natura şi scurgerea timpului. Portretele lui Gallienus îl figurau adesea cu privirea ridicată spre cer, ca inspirat de zei. Ochii larg deschişi şi supradimensionaţi evocă divinităţile ori măcar o putere care priveşte dincolo de umanitatea terestră. Monedele vremii îl prezintă pe zeul Soare, Sol, ca „însoţitor" al lui Gallienus, COMES AVGVSTI. Se sugera astfel că principele întreţine raporturi privilegiate cu o zeitate, că aceasta l-a ales drept colaborator. Totodată zeiţa Roma îi oferă lui Gallienus Victoria, pe unele monede. Pe alte monede Victoria sau Sol îi oferă lui Gallienus ramura de laur, simbol al izbânzii. în realitate, subsista cea mai serioasă uzurpare, transformată în secesiune teritorială. Aceasta s-a declanşat în Vestul Imperiului. în 260 d.C., Publius Licinius Cornelius Saloninus (C.I.L., 13, 5203; Aur. Vict., Caes., 33, 3; Hist. Aug., Gali, 19, l-4) devenise Augustus, ca încercare de a calma perturbările prilejuite de captivitatea lui Valerian. Totuşi, în iulie ori august 260, pe Rin, Saloninus fusese omorât la ordinul lui Postumus, guvernator al unei Germanii romane. Marcus Cassianus Latinius Postumus a fost proclamat împărat. Se afla însă în cauză nu numai o uzurpare, ci şi o autentică secesiune. Tendinţele centrifugale ieşeau astfel la suprafaţă şi generau un imperiu gallo-roman sau, mai degrabă, roman al Galliilor. Gallo-romanii nu mai voiau să depindă de slăbiciunile şi de capriciile puterii centrale, considerând că ei ar putea apăra mai eficient frontiera renană. Totuşi Postumus şi succesorii săi nu s-au considerat suverani celţi, ci anti-împăraţi, chiar împăraţi romani, substituţi ai principilor legitimi. Ei au organizat un stat roman, cu senat, consuli şi prefecţi ai pretoriului. De altfel Britannia şi Hispaniile s-au raliat lui Postumus, care a „domnit" aproximativ nouă ani. A trebuit şi el să combată uzurpări locale şi a fost ucis de proprii soldaţi în 269. După aprige frământări, din noiembrie sau decembrie 271 d.C, acest imperiu secesionist a fost preluat de Gaius Pius Esuvius Tetricus. Totodată, în Orient se profila o altă secesiune, mai primejdioasă şi mult mai puţin romană. Ne vom referi mai jos la o asemenea secesiune.

Oricum Gallienus nu mai controla decât Italia, peninsula balcanică şi o parte din Orient. Nu este uşor de judecat personalitatea lui Gallienus, împărat apăsat de altfel de ceea ce se defineşte uneori ca o „grea moştenire". Sursele literare antice adaptează pe Gallienus schemei consacrate a tiranului. îndeosebi izvoarele necreştine, sub impactul politicii lui Gallienus, care nu era pe

436