Istoria Romei

împăraţii illyro-romani şi Aurelian (268-284 d.C.)

Claudius II a preluat conducerea Imperiului tocmai în momentul în care acesta atingea vârful destabilizării sale, al crizei statului roman. Existenţa însăşi a Imperiului se afla în pragul dispariţiei sale. După Principatul nefericit al lui Gallienus, principala preocupare a lui Claudius II a rezidat în salvarea Imperiului.

Marcus Aurelius Claudius, originar din Dalmaţia, fusese unul dintre cei mai capabili generali ai Imperiului. în momentul morţii lui Gallienus, el comanda un corp de rezervă al armatei imperiale la Ticinum (Aur. Vict., Caes., 33, 28). In mod deosebit se remarcase în toiul luptelor purtate împotriva goţilor. Datorită caracterului său echilibrat, determinase soldaţii, perturbaţi de moartea lui Gallienus, să-l proclame imperator. Conform unui papir din Egipt, accesul lui Claudius II la Principat trebuie să fi avut loc la începutul lunii septembrie 268. Izvoarele literare antice au conturat o imagine exaltantă a virtuţilor lui Claudius II, care ar fi fost axate pe seriozitate, parcimonie şi bravură (Aur. Vict., Caes., 34, l-2; Hist. Aug., Claud., 13-l8; Arnm., 31, 5, 17; Oros., Hist., 7, 23, 1; Zosim, 1, 46, 1; Zonaras, 12, 26, ed. Dindorf, III, p. 151). El a făcut faţă dificultăţilor cumplite ale momentului, în condiţiile în care nu putea să conteze decât pe sprijinul a douăsprezece legiuni. Claudius în primul rând a lichidat uzurparea lui Aureolus. L-a primit pe uzurpator, dar a determinat sau a îngăduit uciderea acestuia de către militari. Apoi, după 10 decembrie 268, Claudius II a zdrobit pe alamani, care invadaseră din nou Italia, în bătălia de la lacul Benacus (C.I.L., 12, 2228 = I.L.S., 569). A recuperat o parte relevantă din teritoriile imperiului secesionist gallo-roman, deoarece i s-au supus Hispaniile, care l-au glorificat (C.I.L., 2, 3833;

440

Eugen Cizek

3834; 4506 etc.) şi chiar Gallia narboneză, unde a expediat cu trupe pe viitorul prefect al preto-rienilor, Iulius Placidianus. Relaţiile cu formaţia aproape statală a palmyrienilor secesionişti, care practic controlau aproape întregul Orient asiatic, au devenit foarte încordate. Treizeci şi trei de ateliere monetare funcţionau pe cuprinsul Imperiului şi s-au întreprins măsuri de asanare financiară. S-au restaurat, în provincii, terme şi şosele.

După victoria de la lacul Benacus, Claudius II s-a dus la Roma, unde a prezentat omagii senatului şi poporului. Legendele monedelor, pe lângă formule ca „virtutea" sau „victoria lui Claudius augustul", VIRTVS CLAVDII AVG(usti), VICTORIA AVG(usti) etc, proclamă reconcilierea cu senatul: reapare legenda „geniul senatului", GENIVS SENATVS (R.I.C., V, 1, pp. 21l-237). Această reconciliere s-a limitat la o deferentă declarativă la adresa senatului. Militar de carieră, Claudius II credea mai degrabă în despotismul imperial. De altfel, ca şi Gallienus, pe monede Claudius II primeşte globul terestru din mâinile lui Iupiter. Principele este figurat faţă în faţă cu Iupiter, înzestrat cu celebrul său trăznet. Legiunile au rămas comandate de cavaleri (C.I.L., 3, 4289), iar provinciile erau guvernate tot de exponenţi ai ordinului ecvestru, cu toate că în Bithynia şi în Pont funcţionează încă legaţi senatoriali pro praetore (C.I.G., 3747-3748). S-au luat măsuri împotriva judecătorilor corupţi (Hist. Aug., Claud., 2, 6-7). Dar marele proiect al lui Claudius II a rezultat în zdrobirea totală a goţilor, care, de fapt, se instalaseră pe teritoriile Imperiului (Aur. Vict., Caes., 34, 3). într-adevăr, Claudius II este, foarte probabil, împăratul care a repurtat asupra mulţimilor nenumărate, hoardelor de goţi, strălucita victorie de la Naîssus (azi Niş). Astfel s-a pus capăt incursiunilor barbare în Balcani şi s-a salvat romanitatea estică. Goţii care supravieţuiseră masacrului au fost instalaţi, în zona balcanică, în calitate de coloni sau sclavi. Cu acest prilej, Claudius II a asumat tpitetul-cognomen de Gothicus. Legendele monedelor dau seama de importanţa victoriei (R.I.C., V, 1, pp. 232-237). în continuare, Claudius II s-a stabilit la Sirmium, în vederea combaterii iuthungilor şi vandalilor, care operau incursiuni în Pannonia. Aici a fost ucis de pesta care continua să devasteze Imperiul. Un papir din Egipt demonstrează că el trebuie să fi murit după 6 septembrie 270 d.C. I s-a decernat apoteoza, iar, ulterior, împăratul Constantin cel Mare se va declara descendent al lui Claudius II. Se va fabrica o legendă privitoare la semne şi oracole care i-ar fi vestit lui Claudius II că va întemeia o dinastie (Hist. Aug., Claud., 10).

De fapt, lui Claudius II i-a succedat întâi fratele său, Quintillus, proclamat imperator sub numele de Marcus Aurelius Claudius Quintillus (R.I.C., V, 1, pp. 238-247), care se afla la Aquileia, unde comanda o coloană volantă, destinată protejării Italiei de incursiuni germanice. El va fi recunoscut de trupele danubiene şi de senat. însă militarii nu îl iubeau pe Quintillus, care nu aparţinea statului major al generalilor danubieni, formaţi la şcoala lui Decius şi a lui Valerian. Totuşi atelierele monetare ale Imperiului au emis destul de numeroase monede pentru Quintillus. Principatul acestuia a fost însă foarte scurt, deoarece a durat din septembrie 270 până în 23 noiembrie 270. Aurelian, care lichida ultimele cete de tâlhari goţi, s-a deplasat la Sirmium, unde a fost aclamat de soldaţi ca imperator. El a obţinut repede sprijinul tuturor legiunilor Imperiului (Eutr., 9, 13, 1; Hist. Aug., Aur., 17, 5). Chiar soldaţii lui Quintillus de la Aquileia au trecut de partea lui Aurelian. Quintillus fie a fost omorât de proprii militari, fie s-a sinucis.

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

441

Astfel frânele puterii imperiale au fost luate de către Lucius Domitius Aurelianus, încă de la sfârşitul lunii noiembrie a anului 270 d.C. El a fost de fapt principele care a salvat Imperiul, i-a restabilit unitatea si a pregătit activ tranziţia spre un nou tip de putere monarhică, spre o nouă structură politică majoră, cea a Dominatului, totalitar mai degrabă decât autoritar. Aureliat a jugulat criza care eroda forţele vii ale Imperiului, chiar dacă nu a putut pune capăt, într-o manieră decisivă, anarhiei militare.

Aurelian se născuse în Balcani, în Pannonia ori mai degrabă în Moesii, probabil în septembrie 214 d.C, în familia unui colon-veteran. Mama sa, libertă, cum demonstrează gentiliciul viitorului împărat, servise ca preoteasă a unui cult solar. Aurelian nu a avut decât o fiică. A fost un om sever, crud la nevoie, robust, sportiv desăvârşit. Era coleric, se mânia repede; era preocupat de sex, iubea vinul şi bucatele alese (Hist. Aug., Aur., 6, 1). Totuşi a dus o existenţă relativ austeră, dar îl pasiona gloria, încât nu a putut evita cezarita (Zosim, 1, 55, 2-3; 62, 3). Tânărul Lucius a parcurs cariera militară, după exemplul tatălui său, începând din 234 d.C. A început ca simplu soldat, însă a urcat relativ iute treptele ierarhiei militare, protejat îndeosebi de către Decius. A servit mai ales în zona danubiană şi a devenit cavaler. Alături de ceilalţi mari comandanţi militari, toţi danubiano-romani, a participat la asasinarea lui Gallienus. Sub Claudius II, a devenit al doilea personaj al Imperiului şi a luat parte la eliminarea lui Aureolus. în războiul gotic, Aurelian a comandat eficienta cavalerie romană. A ştiut sâ-şi cenzureze erosul impetuos şi a dobândit experienţă politică: nu a fost un al doilea Maximinus Thrax, adică un militar frust. Cronologia Principatului său este complicată. în calcularea puterilor sale tribuniciene, el a început cu noiembrie 269, fiindcă se considera un fel de auxiliar imperial al lui Claudius II. A preluat un consulat ordi-narius la 1 ianuarie 271 şi a impus de la început un autoritarism despotic. A sporit fiscalitatea, a iniţiat restaurarea structurilor economice şi a reprimat cu brutalitate trei tentative de uzurpare a puterii imperiale (Zosim, 1, 49, 2; Aur. Vict., Epit., 25, 3). Aurelian a favorizat dezvoltarea cavaleriei grele a catafractarilor, numiţi şi clibarii, dar şi a unităţilor auxiliare, formate din mercenari germanici. A petrecut puţin timp la Roma. în primăvara anului 271 d.C, a zdrobit complet forţe ale iuthungilor şi alamanilor, ajunşi până în centrul Italiei. Aurelian a iniţiat construirea unor foarte întinse incinte fortificate ale Romei. Ulterior, în 274 d.C, a augumentat zona intrapomerială a Romei, care includea acum tot ceea ce se afla în spatele zidului de apărare, înzestrat cu un ansamblu complex de fortificaţii.

Principala ţintă a lui Aurelian a constat în reunificarea Imperiului şi, în primul rând, în lichidarea statului palmyrian, devenit secesionist în chip ostentativ. Dar a urmărit şi suprimarea imperiului gallo-roman, eficientizarea frontierei Imperiului, unificarea religioasă, spirituală, a acestuia, întărirea disciplinei monetare şi politice a Romei, potenţarea patemalismului. Preţul era accentuarea despotismului şi dirigismului economic, prepararea totalitarismului. Cum sublinia Paul Petit, dacă Aurelian nu ar fi fost asasinat în mod stupid, reformele lui Diocleţian nu s-ar mai fi produs niciodată.

Dar ce se petrecea în Orient? Şi aici tendinţele centrifugale acţionaseră insidios în vremea lui Gallienus. Acest demers secesionist constituise opera cetăţii caravaniere a Palmyrei, aflate la marginea Siriei romane. Vasală a Imperiului, Palmyra cunoştea o prosperitate economică pregnantă încă din secolul I î.C. Ea reprezenta un nod de comunicaţie de importanţă vitală între Imperiu şi restul Orientului. Monarhii indigeni, arabi, ai Palmyrei purtau gentiliciul Septimius, dar rămăseseră străini de valorile romane, cu toate că se elenizaseră parţial. Palmyra era însă ostilă perşilor, care ar fi putut să-i

442