Istoria Romei

consulat republican. Adică sunt proclamaţi ca împăraţi, principi, auguşti şi chiar pontifi maximi doi senatori. Or pontificatul maxim nu fusese niciodată, până atunci, divizat. Cei doi senatori erau Marcus Clodius Maximus Pupienus, fost consul, guvernator al Germaniilor şi prefect al Romei, născut aproximativ la 164 d.C, şi Decimus Caelius Caluinus Balbinus, de asemenea fost consul de două ori şi proconsul al Asiei, născut pe la 178 d.C. De altfel, cei doi co-împăraţi nu s-au înţeles prea bine între ei. în plus, sub presiunea populaţiei Romei, ei au adoptat şi declarat Caesar pe Marcus Antonius Gordianus, cunoscut drept Gordianus III, nepot de soră al lui Gordianus II, copil în vârstă de treisprezece ani.

în fruntea unei armate în mare parte compusă din Barbari şi elemente slab romanizate, Maximinus a pătruns în Italia, a cărei apărare a fost riguros organizată, sub conducerea lui Pupienus. Maximinus a fost stopat la Aquileia. Cum asediul acestei cetăţi minuţios fortificate se prelungea excesiv, Maximinus Thrax şi fiul său au fost omorâţi de proprii soldaţi. Principatul simili-consular, senatorial, republicanizat, părea să triumfe. Dar victoria s-a învederat de scurtă durată. S-a atestat în acest fel ca zadarnică reacţia senatorială. Iluziile, veleităţile senatoriale au fost spulberate de realitatea crudă a Imperiului. După numai 99 de zile de Principat, Pupienus şi Balbinus au fost ucişi de pretorieni, căci temelia puterii continua să se afle la dispoziţia armatei. Iar pretorienii continuau să se amestece în angrenajul Principatului.

Copilul Gordianus III a rămas împărat unic. Se instaura definitiv monarhia militară, în fond, Principatul său atestă amploarea crizei instituţionale a Imperiului, „clivajul" între starea, de spirit a armatei şi cea a mediilor civile, italice şi provinciale, repulsia elitelor, consecutivă eşecului din 238 d.C, de a asuma misiuni decisive pentru cârmuirea Imperiului.

în ultimă instanţă, sub Gordianus III, gestiunea Principatului incumbă socrului adolescentului. Ponderea politică a senatorilor, în zadar amăgiţi în 238 d.C, scade considerabil. Sunt stimulate carierele ecvestre, substituirea, în provincii, a legaţilor senatoriali prin cavaleri, înzestraţi cu titlul de „înlocuitor al guvernatorului", deci de agens uicepraesidis. Până în 241 d.C, mama copilului principe a influenţat gestionarea Imperiului. însă, în acelaşi an, Gordianus III, încă adolescent, s-a căsătorit cu fiica lui Gaius Furius Sabinus Aquila Timestheus, înzestrat cu experienţa a numeroase procuratele şi guvernări de provincie. Timestheus a fost constrâns să întreprindă lungi şi penibile operaţii militare. împreună cu Gordianus III, el a început prin a respinge ofensiva goţilor şi sarmaţilor la Dunăre. S-a recurs şi la negocieri abile. în continuare, s-a lansat o amplă campanie în Orient. Dar Timestheus a murit în octombrie 243, urmat, în anul subsecvent, de tânărul său ginere Gordianus III, un principe slab, decedat mai degrabă din pricina unor răni căpătate în bătălii decât ca o consecinţă a complotului urzit de Filip Arabul, în Zaitha, nu departe de Eufrat, unde i s-a ridicat un imens mausoleu.

I-a succedat, în martie 241, prefectul pretoriului, Marcus Iulius Philippus (Arabs), cunoscut ca Filip Arabul (244-249 d.C). Acest efemer împărat a sperat să pună capăt perturbărilor militaro-politice ale Imperiului şi să-i asigure acestuia o stabilitate durabilă, în realitate, s-a petrecut exact contrariul. S-a instalat anarhia militară. în fond, fiecare guvernator important de provincii ori general capabil nu visa decât la uzurparea purpurei imperiale. în zadar, în 248 d.C, au fost celebraţi cu fast 1000 de ani de la întemeierea Romei. A eşuat lamentabil şi încercarea sa de a întemeia o nouă dinastie

432

Eugen Cizek

imperială, pentru că şi-a desemnat fiul, pe Filip cel Tânăr, Caesar în 247 şi Augustus în 247. De asemenea şi-a proclamat ca augusta soţia, Marcia Otacilia Severa. După exemplul lui Traian, a impus chiar divinizarea tatălui său, Marinus. Nu a servit la nimic nici excelentul discurs al lui Nikagoras „către împărat", Eis basilea, care afirma instaurarea stabilităţii, sub un regim politic moderat, respectuos faţă de senat. Veleităţile romanofile ale lui Filip se datorau în mare parte încercărilor sale de a masca, de a transgresa, obârşia sa modestă, aproape indigenă.

Acest împărat soldat era cavaler, ca şi fratele său Priscus (I.L.S., 1331), dar provenea dintr-o familie de notabili arabi romanizaţi din Bostra (Iordania actuală). Ajuns imperator, a „cumpărat" pacea cu perşii, cărora le-a dăruit subsidii în aur şi concesii teritoriale: le-a abandonat Oshroene şi Armenia. Filip Arabul şi-a promovat fratele prefect al pretorienilor şi „conducător al Orientului", rector Orientis. pe când Severianus, cumnatul său, a devenit guvernator în Moesii. Pe Dunăre, a combătut cu succes în 246-247 triburi germanice şi dacii liberi, carpii. în virtutea unei toleranţe care nu diminua autoritarismul militarist, s-a manifestat ca favorabil creştinilor. Episcopul Romei, papa Fabianus, a putut cinsti moaştele predecesorului său, Pontianus, exilat în Sardinia, sub Gordianus III. A fost oare Filip Arabul un criptocreştin? în orice caz s-a declanşat o cascadă a uzurpărilor. Au încercat uzurpări Iotapianus, în Cappadocia, şi Pacatianus, pe Dunăre. Această ultimă şi efemeră uzurpare a încurajat noi invazii barbare, care au purtat asupra întregii zone balcanice, încât, în 248 d.C, Filip Arabul a încredinţat redresarea situaţiei din Balcani prefectului Romei, energicul Gaius Messius Quintus Decius, care ulterior şi-a luat cognomen-ul de Traianus. Soldaţii armatei dunărene, care respinsese pe Barbari, îl dispreţuiau pe Filip Arabul, principe ezitant, slab şi de origine orientală. Ei l-au aclamat ca împărat pe comandantul lor, adică pe Decius, la Viminacium şi în 249 d.C. Deşi acesta simulează că nu acceptă purpura imperială, porneşte, cu trupele sale, spre Italia, unde îl învinge şi îl ucide pe Filip Arabul, la Verona, între octombrie şi decembrie 249 d.C. Decius, membru al senatului, era un roman din Pannonia. El a afişat deferentă faţă de senat şi de tradiţiile romane. Dar veleităţile sale dinastice demonstrează că nu îşi propunea să ştirbească autoritarismul militar.

Decius (249-251 d.C.) a lansat prima persecuţie globală, oficial structurată, împotriva creştinismului, devenit foarte puternic şi intens difuzat. Persecuţia violentă, sistematică, a fost declanşată în 250 d.C, dar a fost întreruptă la începutul anului 251, câteva luni înainte de moartea lui Decius. Ea a lovit mai ales Roma, Asia Mică, Siria, Egiptul şi Africa proconsulară. De aceea Decius a fost aspru blamat de autorii creştini şi exaltat de cei păgâni (Ps. Lact., 4, 3; Aur. Vict, Caes., 29, 2-5). Decius a lichidat relativ uşor uzurpările încercate de Iotapianus, Priscus şi Valens, dar a eşuat în tentativa de a jugula o invazie majoră a Imperiului de către goţi. Concomitent, din nou, ciuma a început să facă ravagii în Imperiu.

După ce şi-a promovat fiii, pe Herennius şi Hostilianus, cezari, în 250, şi chiar auguşti, în 251, Decius a încredinţat gestionarea civilă a Imperiului celui dintâi senator, princeps senatus, Licinius Valerianus, şi a purces împotriva goţilor. Aceştia, sub conducerea regelui lor Kniva, lansaseră o invazie masivă a întregii zone balcanice. Se pare că intenţiile lor depăşeau simple dorinţe de a realiza jafuri profitabile pentru ei. Timp de un an, între 250 şi 251, ei au rămas la sud de Dunăre. Când au început să se retragă, au fost atacaţi de forţele imperiale. într-o primă ciocnire, desfăşurată între Oescus şi Nicopolis, Decius şi-a pierdut primul fiu, adică pe

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

433

Herennius. Pe când, în iunie 251, când îi urmărea pe goţi, Decius a căzut el însuşi pe câmpul de luptă de la Abrittus, în mlaştinile Scythiei Minor, adică în Dobrogea. Pentru prima oară un împărat roman era ucis de Barbari. A primit apoteoza, dar moartea sa a declanşat o confuzie generală. Coregent al Imperiului, Hostilianus a murit de ciumă la sfârşitul anului 251. Principal Augustus era fostul guvernator al Moesiei Inferioare (între 250 şi 251 d.C), Gaius Vibius Gallus Trebonianus. El a încheiat repede pace cu goţii şi, după moartea lui Hostilianus, l-a asociat la Principat, în calitate de Caesar şi apoi de Augustus, pe fiul său, Volusianus. Perşii au atacat Imperiul şi, din nou, au prădat Antiochia. Trebonianus a trebuit să se confrunte, în 253 d.C, cu două uzurpări: a lui Marcus Aemillius Aemilianus, care îi succedase, în 252, la guvernarea Moesiei Inferioare (ofiţer de origine maură), şi cea a lui Valerian, însărcinat de Trebonianus sâ-l combată pe Aemilianus. încât, la un moment dat, în Umbria, s-au întâlnit patru auguşti: Trebonianus, Volusianus, Aemilianus, Valerian. Trebonianus şi Volusianus au fost ucişi de proprii soldaţi la Interamna, în vreme ce Aemilianus, înfrânt de Valerian, a avut aceeaşi soartă. în septembrie 253, Valerian a rămas împărat unic al Imperiului¹⁴.