Istoria Romei

Maximinus Thrax si succesorii săi (235-253 d.C.)

Eutropiu va spune că succesorul lui Severus Alexander, deci Gaius Iulius Verus Maximinus, supranumit Thrax, a fost primul soldat de rând ajuns împărat, numai datorită voinţei militarilor (9, 1). De fapt, era al doilea cavaler, după Macrinus, care a dobândit Principatul. Nu a solicitat niciodată învestitura civilă, senatorială, care i-a fost totuşi conferită.

Maximinus nu era de origine barbară sau semibarbarâ, cum opinează Historia Augusta (Maxim., 1, 4-7). Se născuse în mediu rural, într-o familie de ciobani illyro-traci romanizaţi. Servise ca simplu soldat sub Septimius Severus, ca ulterior să urce progresiv treptele ierarhiei militare. Era înzestrat cu o forţă fizică excepţională. Ajunsese „prefect al recruţilor", praefectus tironibus,

430

Eugen Cizek

sub Severus Alexander, care îl însărcinase cu pregătirea războiului împotriva alamanilor. Maximinus era incult, chiar mai brutal decât Caracalla sau Commodus. Detesta cultura, civilizaţia, bogăţia, sub imperiul a ceea ce psihanaliştii definesc drept complexul lui Iuda. De la început, raporturile sale cu senatul au fost extrem de tensionate şi întemeiate pe dispreţ reciproc. Maximinus a recurs la represiuni crunte. A început prin a elimina violent doi competitori, senatorii Magnus şi Quartinus. Nu s-a obosit niciodată să se deplaseze la Roma. Cum avea nevoie de resurse financiare substanţiale şi cum detesta elitele, a recurs la multiplicarea amenzilor, confiscărilor, extorsiunilor diverse, şi îndeosebi la ceea ce Paul Petit a definit ca „terorismul fiscal". Impozitele au fost augmentate dincolo de limitele suportabilităţii. Opinia publică provincială, îndeosebi din regiunile prospere ale Imperiului, Italia septentrională, Africa proconsulară, Orient, l-au detestat cu ferocitate. Totuşi nu a operat mutaţii fundamentale în recrutarea gestionarilor Imperiului, magistraţi, înalţi funcţionari, guvernatori de provincie. Nu a recurs la o persecutare globală a creştinilor, dar au fost reprimaţi ierarhii Bisericii de la Roma şi din Orient.

Ţinta privilegiată a lui Maximinus rezida în reluarea expansionismului roman. Cu prioritate îl preocupau încasarea redevenţelor şi recrutarea de noi forţe militare. Se pare că nutrea obiective anexioniste în Germania. De altfel, a înregistrat succese militare relevante în războiul purtat împotriva alamanilor. Apoi, în 236-237 d.C, s-a instalat la Sirmium, de unde dirija expediţii reuşite împotriva sarmaţilor şi dacilor liberi. Dornic să-şi făurească o dinastie, în 236 d.C. l-a desemnat ca principe al tineretului şi Caesar pe fiul său, Gaius Iulius Verus Maximus. Riposta împotriva acestui regim militarist şi extrem de autoritar nu s-a lăsat aşteptată. S-a desfăşurat cea mai puternică reacţie senatorială din istoria Imperiului (în orice caz după 96 d.C). Dizidenta s-a declanşat în Africa, la 19 martie 238 d.C, unde elitele locale l-au proclamat imperator pe bătrânul proconsul al provinciei, în vârstă de optzeci de ani, provenit dintr-o veche şi bogată familie senatorială, Marcus Antonius Sempronianus Gordianus, cunoscut sub numele de Gordianus I. Ca scriitor, bătrânul împărat scrisese o epopee istorică, hărăzită Principatelor Antoninilor. I-a fost asociat la „domnie" fiul său, născut pe la 192 d.C, şi numit tot Marcus Antonius Sempronianus Gordianus sau Gordianus II. La Roma, senatul s-a grăbit, în aprilie sau mai 238, să-l destituie pe Maximinus Thrax, declarat „duşman public", hostis publicus, şi să-i învestească pe cei doi Gordieni. Prefecţii Romei şi ai pretorienilor, alţi partizani ai lui Maximinus au fost masacraţi. S-a trecut la înarmarea Italiei, sub conducerea unei comisii senatoriale alcătuite din douăzeci de membri, „cei douăzeci de consulari însărcinaţi prin senatusconsult cu salvgardarea statului", XX uiri consulares ex S.C. vei publicae curandae. Când se mai petrecuse un fapt similar în istoria Imperiului? Din nefericire, miliţiile rapid recrutate în Africa proconsulară şi comandate de Gordianus II au fost zdrobite în bătălia de la Cartagina de legiunea a IlI-a Augusta, condusă de către Cappelianus, legatul-guvernator al Numidiei. Gordianus II a murit pe câmpul de luptă, iar tatăl său s-a sinucis.

Totuşi senatul nu a dezarmat. Abuzurile lui Maximinus fuseseră prea exasperante. Stări de spirit aproape republicane, în mod absurd, s-au dezlănţuit la Roma, Pentru întâia oară de fapt, în istoria Imperiului, chiar plebea Capitalei şi-a impus punctul de vedere în materie de înaltă politică statală. In orice caz senatul încearcă să republica-nizeze exerciţiul puterii imperiale. Pentru prima şi ultima oară în istoria Imperiului sunt desemnaţi doi principi, absolut egali între ei, ca un fel de succedaneu al vechiului

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

431