Istoria Romei

Eugen Cizek

Elagabal sau Heliogabal (218-222 d.C.)

Noul principe, în vârstă de patrusprezece ani, era aşadar nepotul de fiică al Iuliei Maesa. Această femeie fusese măritată cu Sextus Varius Marcellus din Apameea. După o „escală" la Nicomedia, Marcus Aurelius Antoninus, care fusese mare preot al Zeului solar Baal din Emessa, a pornit spre Roma. Senatorii, cărora nimeni nu le ceruse părerea, s-ar fi îngrozit dacă ar fi văzut alaiul de sacerdoţi, care îl însoţeau pe adolescent, ca şi piatra neagră, somptuos împodobită, purtată de aceştia. Această piatră simboliza pe Ilaha Gabal, sau El Gabal, „Zeul-munte" din Emessa, slujit de multe secole de familia împăratului şi asimilat unei divinităţi solare, Sol Elagabalus. Istoriografii latini l-au calificat pe împăratul adolescent Heliogabalus, asociere a denumirii greceşti a Soarelui şi a celei arameice a muntelui. De aceea cercetătorii moderni îl numesc pe fiul Iuliei Soemias fie Heliogabal, fie Elagabal.

Sosit la Roma, Elagabal, ca să-l numim astfel, a şocat opinia publică romană, mai mult sau mai puţin tradiţionalistă. Este adevărat că Historia Augusta şi alte izvoare „înnegresc" excesiv imaginea Iui Elagabal, având ca obiectiv elogierea, prin contrast, a succesorului acestuia. Oricum deprinderea împăratului adolescent de a se afişa în rochia brodată a zeului său, procesiunile delirante ale acoliţilor săi ofereau Romei un spectacol cel puţin neobişnuit. De altfel, această rochie era împodobită cu nenumărate nestemate (Hist. Aug., Hei, 18-33). După obiceiuri orientale, Elagabal se farda excesiv şi se deda la excesive dezmăţuri, ca o prostituată romană. în principiu era pederast înveterat, dar totuşi s-a căsătorit de trei ori, inclusiv cu o vestală, Iulia Aquila Severa (Hist. Aug., Hei., 6, 6-9). Desigur, occidentalii nu erau pregătiţi să accepte asemenea excentricităţi. De altfel, Elagabal nu a ezitat să recurgă la represiuni, la lichidări brutale ale unor senatori (Hist. Aug., Hei, 7, 8-l0; 16, 3-5). De fapt, dispreţuia senarul (Hist., Aug., Hei, 20, 1).

Principala preocupare a lui Elagabal a fost să amorseze o coerentă revoluţie religioasă, teoretic sincretistică, astfel cum opinează Yves Roman. Prima grijă a principelui adolescent a fost să ridice la Roma, chiar pe Palatin, un templu al zeului său siriano-solar. Şi aceasta fără să renunţe la semnele exterioare, perturbante pentru romani, ale cultului acestei divinităţi atât de puţin familiare lor. în virtutea sincretismului, Elagabal a strămutat din For focul Vestei, statuia Minervei, după legenda adusă de Enea din Troia, scuturile zeului Marte, piatra neagră a Cybelei, toate transferate în templul lui El Gabal. Se gândea să integreze acestei religii chiar mozaismul şi creştinismul (Hist. Aug., Hei, 3, l-5; 17, 8-9). A început înălţarea unui al doilea templu al lui El Gabal, pe Esquilin, unde, pentru marea ceremonie hărăzită acestui zeu în mijlocul verii, era transportată vestita piatră neagră siriană. Fără îndoială, senatorii, însă şi cavalerii, plebea nu suportau asemenea excese.

In realitate, Elagabal s-a menţinut ca princeps timp.de patru ani, deoarece, exceptând excesele religioase şi culturale, ori anumite represiuni brutale, nu a gestionat deloc Imperiul. Administrarea acestuia nu i-a revenit şi nu a fost asumată nici de mama sa, o femeie ambiţioasă, însă indolentă. Guvernarea era efectiv exercitată de bunica nevârstnicului principe, Iulia Maesa, susţinută de favoritul ei, orientalul Euthychianus. Acesta a străbătut o carieră fulgurantă, care, parcă, prefigurează pe cea a amantului ultimei soţii a lui Mao, în China, corifeul „bandei celor patru", supranumit „helicopterul". S-a exagerat puţin când s-a definit această gestiune a Imperiului ca „marşul spre califat".

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

427

Posturile-cheie ale Imperiului au fost atribuite în virtutea criteriilor orientale. Dacă am putea da crezare Historiei Auguste, prefectura pretoriului a fost conferită unui dansator, cea a vigililor, unui vizitiu la concursurile de la circ, cea a annonei, unui bărbier (Hist. Aug., Hei., 12, 1). în orice caz Iulia Maesa era prea inteligentă ca să nu înţeleagă că se atinsese pragul maxim al suportabilităţii romanilor. Practic, ea l-a obligat pe Elagabal, care nu avea decât şaptesprezece ani, să-l adopte ca fiu şi să-l proclame Caesar pe vărul său primar Alexianus, care nu avea decât treisprezece ani (Hist. Aug., Hei, 13,1). Acest eveniment a survenit la 26 iunie 221 d.C. Alexianus a devenit Marcus Aurelius Severus Alexander. Referinţa la marele Alexandru făgăduia o prestaţie strălucită.

Trebuia deci salvată ereditatea severiano-siriană. într-adevăr, la 1 ianuarie 222, copilul Severus Alexander a asumat consulatul „ordinar", alături de principele Elagabal, imperium, şi titlul de pontifex maximus (Annee Epigraphique, 1964, nr. 269). Elagabal considera că atributul de mare sacerdot al lui El Gabal era cel puţin tot atât de relevant ca şi cel de suveran al Romei. Pe de altă parte, el a simţit primejdia şi a încercat, fără să reuşească, să aranjeze lichidarea fizică a unui văr pe care nu îl iubea deloc (Hist. Aug., Hei., 13-l6). Iulia Maesa veghea! Ea a sfârşit prin a înţelege că aventura exotică, mistică, a lui Elagabal nu avea şanse să reuşească la Roma. De altminteri, cea de a doua fiică sa, Iulia Mamaea, diferită de sora sa, nu înceta s-o preseze.

De aceea s-a permis, chiar s-a facilitat, asasinarea lui Elagabal şi a Iuliei Soemias de către pretorieni, la 11 sau 12 martie 222 d.C. Mama lui Elagabal a fost caracterizată de Historia Augusta ca o „femeie foarte josnică", probrosissima mulier, şi „demnă de fiul său", digna filio (Hist. Aug., Hei, 18, 3). Cadavrul lui Elagabal a fost azvârlit în Tibru (Hist. Aug., Hei, 18, l-2; 33, 7-8). Senatul i-a condamnat imediat memoria; numele său a fost pretutindeni martelat (Hist. Aug., Hei, 18, 1). Vărul primar al acestui principe „vrednic de a fi urât", odibilis (Hist. Aug., Hei, 18, 1), Severus Alexander, a devenit împărat. In condiţiile în care diverşi „proroci" răspândeau zvonul că un nou Alexandru va sosi de la Emessa. Ciocnirea între două culturi atât de antagonice, adică cea romană, nu neapărat tradiţională, însă occidentală, şi cea ostentativ orientală, nu se putea solda decât prin respingerea unui Est sirian, nici măcar deghizat. Acest fenomen ni se pare foarte revelator pentru istoria Romei-.