Istoria Romei

Eugen Cizek
tarilor, a întreprins o reformă care a îmbunătăţit compoziţia în metal a monedelor de bronz, aur etc. Concomitent, a crescut valoarea lor nominală. încât, de fapt, a fost oficial recunoscută inflaţia. Numai efectele ei au fost limitate. Strategia unificatoare a lui Aurelian s-a manifestat şi în domeniul religiei. Desigur, principele nu neglija cultele tradiţionale. O monedă din 274 ne reprezintă împăratul primind globul terestru din mâna lui Iupiter (R.I.C., V, 1, p. 279). împărat biruitor, Aurelian primeşte şi el, pe monede, ramura de laur întinsă de către zeiţa Victoria. Alte piese monetare îl proslăvesc ca „restauratorul lumii", RESTITVTOR ORBIS. Totuşi mai ales Aurelian a preconizat un monoteism sincretistic. Adept, din copilărie, al religiilor Soarelui, Aurelian creează un cult solar oficial. Cel ai „Soarelui însoţitor" al împăratului, Sol Comes, chiar cel al „Soarelui stăpân al Imperiului roman", Sol Dominus Imperii Romani. Ca şi Mithra, acest Sol este închipuit ca mediator al zeului suprem, „cel Foarte înalt", Hypsistos, adorat de asemenea de gnostici şi de iudeii elenizaţi. Aurelian îşi propunea să realizeze unificarea politică, morală şi religioasă a Imperiului, sub egida cultului solar. Iconografia vremii îl înfăţişează pe Aurelian cu braţul întins, sugerând analogia cu „Soarele Neînvins", Sol Inuictus, care salută lumea ca protector al ei. Ca şi Sol, Aurelian este ocrotitorul cosmosului. Felurite monede comportă pe revers chipul lui Aurelian, în timp ce pe avers apar legende ca SOL DOMINVS IMPERI(i) ROMANI (R.I.C., V, 1, pp. 258; 264; 301). Pe alte monede se descifrează legende ca „Soarelui Neînvins" sau „Soarelui Salvator", SOLI INVICTO ori SOLI CONSERVATORI (R.I.C., V, 1, p. 309). O monedă din Cyzic prezintă pe avers capul gol al lui Aurelian, împreună cu bustul lui Sol, şi comportă legenda care exaltă Soarele ca stăpân al Imperiului. Pe revers se identifică împăratul AVRELIANVS AVG(ustus), în curs de a oficia un sacrificiu pe altar. După triumful şi sediţiunea monetară din 274 d.C, Soarele este proclamat divinitatea supremă a Imperiului.

S-a clădit un magnific templu al Soarelui, începând din 271 (Aur. Vict., Caes., 35, 7; Eutr., 9, 15, 1; Hist. Aug.. Aur., 1, 3; 25, 6; 28, 5; 35, 3; 39, 2; Zosim, 1, 61, 2; Syncellus, I, p. 721, Bonn). Acest templu se afla în a Vil-a regiune a Romei, în „Câmpul lui Agrippa", Campus Agrippae. Sanctuarul era format din două incinte succesive, dispuse în direcţia nord-sud şi înconjurate de porticuri. Sub aceste porticuri era depozitat vinul sortit distribuţiilor alimentare. Templul, somptuos ornamentat cu pietre preţioase, aur, obiecte de artă, stofe orientale, coloane de porfir, acaparate în Palmyra, a fost inaugurat în 274. în interiorul sanctuarului se aflau statuile lui Sol-Helios şi Bel sau Baal semitic, legat de influenţe solare. Fresce impresionante ornau zidurile templului. în acest fel se evidenţia preponderenţa lui Sol. S-au instituit jocuri în cinstea Soarelui şi un colegiu de pontifi, pontifices Solis (Hist. Aug., Aur., 35, 3), alcătuit din clarissimi şi prezidat de împărat (C.I.L., 6, 1397; 1418; 1673; 1739-l740; 2151; 10, 5061 etc). Aceste jocuri urmau să devină cele mai importante din Roma. S-au desfăşurat în 274 d.C, între 19 şi 22 octombrie, şi au acordat prioritate curselor de care şi vânătorilor. Ele ilustrau unitatea Romei în jurul Soarelui. Fără îndoială, această teologie solară oferea un suport pregnant consolidării absolutismului imperial. Aurelian şi-a împodobit creştetul cu diadema, marcă a suveranilor perşi şi elenistici, pe care n-o purtase până atunci nici un împărat roman. Se fac dedicaţii „zeului Aurelian", DEO AVREUANO (CIL., 2, 3832; 8, 4877 etc). Deşi, fireşte, oficial Aurelian nu a fost deificat în viaţă. Alte inscripţii îl glorifică drept „stăpân", dominus (Annee Epigraphique, 1894, nr. 59). în sfârşit, antoninienii emişi la Serdica (monede ale lui Aurelian) sunt dedicaţi

I

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

445

„zeului şi celui născut stăpân, lui Aurelian august", DEO ET DOMINO NATO AVRELIANO AVG(usto). Jean-Pierre Martin observă că astfel Aurelian nu se considera divinitate, ci numai destinat să devină zeu, fiindcă era născut să fie stăpân, adică împărat în numele zeului solar, hotărât să aplice un program statuat de Sol. Aurelian începuse prin a fi binevoitor faţă de creştini, împăratul arbitrase o dispută pentru scaunul episcopal al Antiochiei. Cum însă creştinii nu acceptau monoteismul solar, el a pregătit o nouă persecuţie masivă împotriva Dreptei Credinţe. Nu a avut însă răgazul s-o pună în aplicare.

Fără îndoială, Aurelian a ţinut seama de exortaţiile anturajului său. S-a sprijinit pe senatori recent intraţi în curie, pe importanta familie a Postumiilor, pe cavaleri ca Iulius Placidianus, prefect al pretorienilor, pe Marcellinus, comandant în Orient, şi pe Probus. Eminenţa cenuşie a regimul politic al lui Aurelian trebuie să fi fost Ulpius Crinitus, rudă cu soţia împăratului. într-adevăr, în anturajul lui Aurelian, a jucat un rol deosebit de important soţia principelui, Ulpia Severina, descendentă a ginţii lui Traian. în 274 d.C, ea a devenit augustă. însă în vara anului 275 d.C, armata lui Aurelian a pornit spre Orient, ca să zdrobească statul perşilor. în drum, probabil în 25 septembrie d.C, în Tracta, împăratul a căzut victimă unui complot absurd, insidios şi sordid, pus la cale de un funcţionar corupt, numit Eros (Zosim, 1,61, l-2), dar probabil susţinut de anumiţi ofiţeri superiori, complici ai opoziţiei senatoriale. Unii militari erau ostili marelui război antipersan, iar creştinii se temeau de o nouă persecuţie.

Succesiunea lui Aurelian a pus însă probleme aproape insurmontabile. Aurelian nu îşi desemnase nici un urmaş. Majoritatea soldaţilor îl iubea, dar militarii nu ştiau pe cine ar putea proclama imperator, în condiţiile în care principalii generali ai Imperiului se aflau pe teatre de operaţii îndepărtate. încât soldaţii s-au adresat unui senat pe care Aurelian şi ceilalţi împăraţi militari îl umiliseră necontenit. Iniţial senatul a refuzat să desemneze un principe. A survenit un interregn, când Imperiul nu a avut nici un suveran. Acest interregn a durat probabil mai mult de două luni, de la 25 septembrie, până la începutul lunii decembrie. în acest interval de timp, gestionarea Imperiului a fost asigurată de Ulpia Severina. Până la urmă senatul l-a indicat ca împărat pe senatorul Marcus Claudius Tacitus, înainte de 10 decembrie 275 (C.I.L., 2, 4635-4636; 12, 5563). Se pare că acesta a acceptat cu ezitări Principatul. Era un bătrân senator, poate în vârstă de şaptezeci şi cinci de ani. Militarii l-au recunoscut ca imperator, deoarece nu mai considerau posibilă o nouă reacţie senatorială. Şi de fapt o asemenea reacţie nici nu s-a produs. Sau s-a limitat la un nivel declarativ şi, cel mult, la calmarea represiunilor antisenatoriale. Fără îndoială, propaganda imperială dă seama de veleităţi prosenatoriale. Anumite inscripţii îl declară pe împărat „promotor al adevăratei libertăţi", VERAELIBERTATIS AVCTOR (CIL., 12, 5563 =I.L.S., 591), ca „foarte pios", PIISIMVS (CIL., 8, 21; 137). Legendele monetare îl figurează ca „restauratorul lumii", RESTITVTOR ORBIS, şi exaltă „clemenţa vremurilor", CLEMENTIA TEMP(orum), PROVIDENTIA DEORVM, adică „prevederea zeilor", chiar LIBERTAS etc. (R.I.C., V, 1, pp. 327-342). Se reiau, de fapt fără impact real, vechi teme propagandistice. Pe de altă parte, Tacitus nu numai că nu restituie senatului comandamentele militare şi guvernarea provinciilor, ci, după ce i se refuză un consulat suffect pentru fratele său Florianus, îl învesteşte pe acesta în prefectura pretoriului. în plus, pe o monedă Iupiter îi remite şi lui Tacitus globul pământesc. înzestrat cu o experienţă militară dobândită înainte de edictul din 262, Tacitus combate personal o invazie a aliaţilor Imperiului, goţii, herulii şi sarmaţii. El îi înfrânge, cum ilustrează legende monetare, care glorifică „victoria gotică", VICTORIA GOTTI(ca) sau „Victoria pontică", VICTORIA PONTICA.

446