Istoria Romei

I

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

541

germanici), Iulian zdrobeşte la Argentoratus (în prezent, Strasbourg) 30.000 de alamani. Catafractarii cuirasaţi (cu platoşe) deciseseră rezultatul bătăliei. în anii 358-359, Iulian nimiceşte bandele de franci, care pustiau Galliile. Calea maritimă dintre Britannia şi Rinul inferior este eliberată de piraţii saxoni şi franci. în 360-361, trupele romane trec Rinul şi răspândesc teroarea printre seminţiile germanice. Iulian salvează de fapt romanitatea Galliilor, a Franţei de astăzi. Fortificaţiile cetăţilor gallo-romane sunt restaurate. Tânărul cezar îşi stabilise cartierul general la Lutetia (azi Paris).

Constanţiu însuşi se preocupă de problemele religioase şi de războiul cu perşii, dar nu neglijează frontierele. El îşi deplasează curtea la Sirmium, pentru a se instala definitiv, în 359, la Constantinopol. Aici Constanţiu a executat lucrări intense de omare şi dezvoltare a noii capitale. A asumat o ţinută hieratică şi s-a înconjurat de eunuci. Stilul său de viaţă i-a determinat pe unii savanţi, inclusiv pe Marcel Le Glay, să-l caracterizeze ca primul împărat bizantin. Constanţiu II a înlocuit la Constantinopol proconsulul (în 359) cu un prefect al Oraşului, ca la Roma. De altfel retorul-filosof Themistios, poate ultimul proconsul al Constantinopolului, a primit misiunea de a ridica numărul senatorilor din a doua capitală de la 300 la 2000.

Strategia politică internă a lui Constanţiu reia preocupările moralizatoare şi dirigiste ale părintelui său. Constanţiu II a consolidat instituţiile constantiniene şi a consacrat numeroase eforturi disputelor christologice, izvorâte din expansiunea arianismului. S-au adoptat legi împotriva corupţiei şi adulterului sau privind separarea sexului în temniţe. S-a preconizat primatul echităţii în raport cu dreptul strict. Se accentuează separarea strictă a funcţionarismului civil de cel militar. Totodată Constanţiu este părintele unei birocraţii pletorice. Birourile imperiale se multiplică şi se umplu de un personal format din nenumăraţi scribi, notari etc. Sporeşte uluitor funcţionarismul oficiilor provinciale. Fără îndoială, atunci, ca şi acum, aceşti numeroşi funcţionari mai degrabă nu desfăşurau nici o activitate cu adevărat utilă statului. Sunt recrutaţi, în mediile sociale modeste, funcţionari-spioni. Vom reveni mai jos asupra lor. Cu toate acestea, Constanţiu încearcă o politică financiară deflaţionistâ, sortită jugulării inflaţiei, stimulate de măsurile adoptate de Constantin cel Mare. Totuşi deflaţionismul său eşuează. Cu sagacitate, Aurelius Victor a remarcat că tocmai comportarea slujitorilor lui Constanţiu, guvernatori de provincie, militari, funcţionari, a compromis politica acestui împărat (Caes., 42, 24). De aceea inteligentul biograf-epitomator exclama, în epilogul operei sale: „după cum nimic nu este mai strălucit decât împăratul însuşi, nimic nu este mai odios decât cei mai mulţi dintre servitorii lui", ut imperatore ipso praeclarius, ita apparitorum plerisque magis atrox nihil (Aur. Vict., Caes., 42, 25). însă mefientul împărat spera, cu ajutorul spionajului şi dirigismului funcţionăresc, să controleze totul. Constanţiu a trebuit să nimicească şi o revoltă, cu torul întârziată şi zadarnică a iudeilor, animaţi de iluzii tenace, însă deşarte (Aur. Vict., Caes., 42, 11; Hier., Chron., anul 356). Până în 357 d.C, Constanţiu nu văzuse niciodată Roma. Amian, cu talentul său inimitabil, a descris această vizitare a Romei, care trebuia să dea seama de ataşamentul Iui Constanţiu, împărat unic - cezariatul lui Iulian fiind considerat o misiune politico-militară categoric subordonată - faţă de idealul roman şi faţă de valoarea simbolică a Oraşului (Urbs), contemplat de august, începând de la 28 aprilie 357. Deşi diminuată, atât din punct de vedere demografic, cât şi politic, întrucât împăraţii Dominatului îşi schimbau reşedinţele, unde îşi instalau o curte itinerantă, Roma rămânea „capul

544

Eugen Cizek

limitată numai de o vastă cultură, impulsiv, chiar iluminat şi credul. Sub înrâurirea lui Maximos din Efes încerca să comunice cu zeii, auzea voci celeste şi vedea în vis Geniul Imperiului. Şi-a reprimat aşadar cu o autoexigenţă excesiv de represivă pulsiuni care trebuie să fi fost violente; erosul său a fost înăbuşit de un logos dobândit din studierea ascetică a practicilor filosofice, dintr-o existenţă de vocaţie monahală. Filosofia lui Iulian se declara neoplatoniciană şi solar-mithraica, însă era mai apropiată de gnoza păgână a vremii decât de un autentic platonism. Nu a putut evita o influenţă subiacentă a creştinismului copilăriei sale: Regele-Soare, al cărui elogiu vibrant l-a enunţat, stăpân al lumii, conota discret Sfântul Duh sau Fiul consubstanţial cu Tatăl. Când figurează mersul lui Hercule pe mare, Iulian implică, într-un fel, imaginea Mântuitorului pe apele lacului Tiberiadei. în ce priveşte Cybele, ea este adesea percepută de Iulian ca echivalentul Fecioarei. Totuşi, Iulian abjurase creştinismul, apostaziase; iată de ce a fost calificat ca Iulian Apostatul. Chintesenţa ideilor religioase ale Iulian se află în tratatul său, numit Discurs asupra regelui Helios, adică Soare. Unde Iulian afirmă ritos despre Regele Helios că, izvodit în jurul esenţei fecunde a Binelui, mediator printre zeii inteligenţi, ei înşişi mediatori, el asigură pe deplin continuitatea, frumuseţea nemărginită, inepuizabila rodnicie, inteligenţa desăvârşită (Iul., Hei, 43). Ca şi Marcus Aurelius, a fost şi un scriitor, remarcabil de fecund. A scris în greceşte tratate cu substrat ideologic, scrisori, pamflete satirizante, memorii. în jurul memoriei lui Iulian s-a încins o bătălie de idei şi aprecieri, care s-a prelungit până în vremea noastră. Chiar contemporanii lui sunt profund divizaţi. Teoreticienii creştini alcătuiau invective necruţătoare, generatoare ale unei legende infamante a împăratului bărbos, Apostatul, vehiculate de părinţii Bisericii, interesaţi exclusiv de reacţia lui păgână. în contrapartidă, a fost admirat, exaltat, pe ton hagiografic, de intelectuali profani ai epocii, care îi celebrau cultura. într-adevăr, Iulian cita din memorie pe Homer, Platon, Plutarh şi Marcus Aurelius. L-au adorat fără rezerve reputatul retor grec din Antiochia, adică Libanios, polemist anticreştin, şi Oribasios, cel mai vestit medic al timpului, ultimul teoretician al medicinei din antichitate. Hagiografi ai lui Iulian au fost şi istoriografii Aurelius Victor şi Eutropiu. Ulterior Iulian a devenit idolul cercului cultural-politic al Nicomachilor, unde îl proslăveau însuşi istoricul şi omul politic Nicomachus Flavianus şi autorul Istoriei Auguste. Cu reticenţe, privitoare la politica-religioasă, el va fi admirat de Ammianus Marcellinus, care va transforma relatarea gestei lui Iulian în centrul de greutate al operei sale. L-a admirat, probabil, şi poetul Claudian. Renaşterea raţionalistâ va resuscita mitul lui Iulian. Lorenzo di Medicis îi va consacra o dramă şi îl vor admira Montaigne, Voltaire, enciclopediştii şi romanticii. Alfred de Vigny va consacra lui Iulian romanul istoric intitulat Daphne.

Primit în triumf la Constantinopol, oraşul său natal, unde a petrecut câtva timp, Iulian a început prin regenerarea pâgânismului, a elenilor, hoi Hellenes în greceşte. In tratatul Cezarii, Iulian îi reproşează lui Isus tendinţa de a ierta crimele cele mai cumplite, ca acelea comise de Constantin şi, fireşte, de Constanţiu. Indulgenţa creştină, caricaturizată de Iulian, a putut să contrarieze pe tânărul august încă din tinereţea lui. Aversiunea sa faţă de creştinism se datora mai mult resentimentului încercat faţă de Constanţiu, considerat ca asasin al rudelor sale, dezgustului faţă de disputele christo-logice şi în general teologice care divizau pe creştini, pasiunii faţă de cultura greacă, de elenism, misticismului solar, mithraic, socotit excesiv chiar de partizanii săi. Cu toate că, într-o scrisoare expediată lui Constanţiu, reliefase că acceptase uzurparea augusta-tului împotriva voinţei sale, căci însăşi viaţă sa fusese ameninţată, în timp ce exista pericolul proclamării altui postulant la purpură de către soldaţi, slab plătiţi şi ostili

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

545

deplasării într-un Orient străin de climatul rece în care trăiseră şi în condiţiile separării lor de copiii şi nevestele lor. La începutul anului 362, Iulian a promulgat un edict, care abolea măsurile antipăgâne ale lui Constans şi Constanţiu II. Se garanta tolerarea tuturor sectelor creştine, recent proscrise de Constanţiu. Au ieşit din clandestinitate toţi episcopii surghiuniţi ori destituiţi, începând cu Athanasios. Iulian voia astfel să slăbească creştinismul, să stimuleze contenciosul teologic intestin. Dar creştinii au schiţat un front comun împotriva resuscitării pâgânismului. Athanasios, niceean persecutat de Constanţiu, se va reconcilia cu arienii moderaţi şi va desfăşura o intensă activitate pastorală, încât, în octombrie 362, va fi din nou constrâns să intre în clandestinitate, pentru că risca să fie arestat. Iulian a început prin a crede că toleranţa şi clemenţa vor fi suficiente pentru combaterea creştinismului. Desigur reacţia anticreştină a lui Iulian nu se întemeia doar pe combustia interioară mistică a împăratului. Păgânii, care constituiau încă un procent important dintre locuitorii Imperiului, suportaseră greu măsurile represive, adoptate împotriva lor de către Constanţiu. Se adăuga deruta anumitor creştini oportunişti pricinuită de interminabilele şi adesea violentele dispute teologice din interiorul Bisericii. Fără îndoială, templele au fost redeschise; păgânilor le-au fost restituite bogăţiile confiscate lor de către împăraţii creştini. Au fost urmăriţi cu severitate de către funcţionari imperiali zeloşi creştinii care cumpăraseră de bună credinţă sanctuare păgâne dezafectate în vremea lui Constanţiu. Toate simbolurile şi riturile tradiţionale au fost restaurate. Noii înalţi funcţionari au fost aleşi dintre păgâni, mai ales din rândurile foştilor studenţi şi profesori de retorică. Tehnocraţii lui Constanţiu au fost înlocuiţi de elevii lui Libanios.

Acţiunea purificării religioase a administraţiei a fost orientată prin excelenţă de prefectul pretoriului din Orient, Salutius Secundus, încurajat de Libanios. Clerul creştin a pierdut avantajele acordate lui de către Constanţiu, în special scutirea de poverile municipale. Iulian însuşi a alcătuit un pamflet violent anticreştin, intitulat împotriva gaideenilor. La începutul lui 363 d.C, Iulian va interzice înmormântările creştine în timpul zilei, ca să nu fie „poluat" Soarele. Iudeii au fost ocrotiţi, deoarece Iulian vădea simpatie pentru religia lor. El considera creştinismul ca o deformare nocivă a cultului lui Iahve. însuşi templul de la Ierusalim a fost reconstruit pe socoteala starului, dar un seism l-a năruit la scurtă vreme după restaurarea lui, spre bucuria creştinilor. Apostazia unor funcţionari creştini oportunişti şi ambiţioşi a fost generos răsplătită. Totuşi politica religioasă a lui Iulian nu a suscitat decât entuziasmul anumitor păgâni convinşi, îndeosebi profesori. Nu s-a produs acel elan de renaştere masivă, rapidă, a cultelor necreştine, scontat de Iulian.

Mai ales Iulian, urmând o experienţă schiţată de Maximinus Daia, a încercat să structureze cultele păgâne după modelul funcţionării comunităţilor creştine. Cultele păgâne au fost încorporate unei structuri coerente, unitare, ierarhizate. în fruntea ierarhiei au fost situaţi mari preoţi, arhierei păgâni, cărora Iulian le-a adresat adevărate scrisori „pastorale", trimise celor din Galatia şi din Asia (Jul., Ep., 84a; 89). Această „biserică" păgână era invitată să practice virtuţi „creştine": caritatea faţă de săraci şi bolnavi, iubirea aproapelui, austeritatea şi puritatea morală. Pe de altă parte, deşi le blama, Iulian a tolerat exploziile locale de violenţă ale păgânilor împotriva creştinilor. Astfel, la Alexandria a fost ucis episcopul Gheorgos. Totuşi consularul Alexander a fost reprobat de însuşi Libanios din cauza fanatismului său anticreştin. în iunie 362 d.C, Iulian s-a instalat la Antiochia, oraş majoritar creştin, în vederea pregătirii campaniei împotriva perşilor. Creştinii din Antiochia nu îi ieratau lui Iulian că exhumase la Daphne, unde se afla templul lui

546

Eugen Cizek

Apollo, osemintele unui martir local. Sfântul Babylas, care, după părerea lui, pângăreau incinta sacră. A urmat o cascadă de pamflete creştine ostile împăratului, cărora Iulian le-a răspuns prin Misopogon, opuscul îndreptat împotriva ..duşmanului bărbii (purtate de Iulian)". Iulian a trecut la măsuri mai aspre: a închis catedrala creştină, i-a confiscat veniturile şi a distrus câteva capele hărăzite cultului martirilor. Garda imperială a fost parţial epurată de creştini.

La 17 iunie 362 d.C, Iulian a adoptat o măsură anticreştină deosebit de gravă S-a interzis creştinilor să mai exercite meseria de profesor (Cod. Th., 13, 3, 5), sub pretextul că textele clasice trebuie comentate în spiritul religios în care fuseseră alcătuite. Pe viitor, profesorii trebuiau să fie acceptau de consiliul curialilor din fiecare oraş. Numirea lor urma să fie aprobată de împărat. Libanios a încuviinţat această hotărâre, care obliga creştinii să încredinţeze instruirea copiilor lor unor dascăli păgâni. Ei au ripostat cu o indignare sinceră, pentru câ socoteau educaţia tradiţional-retorică, paideia, indispensabilă şi compatibilă cu Dreapta Credinţă. Nici anumiţi păgâni nu au susţinut o asemenea decizie. O va reproba Amiar. (22, 10. 7; 25, 4, 20). Iar, în 365, Gregorius din Nazians, fostul coleg de studii al împăratului, a redactat pamfletul împotriva lui Iulian: după ce îl caricaturizase pe suveranul defunct, îşi afirmă dragostea pentru literele tradiţionale, care alcătuiesc un patrimoniu comun al tuturor intelectualilor, inclusiv creştini. In schimb, în aceeaşi vreme, cauza păgânismului este aprig apărată de Saloustios în scrierea Despre zei şi univers. In timp ce ulterior, Sfântul Basilius va riposta călugărilor fanatici, ostili culturii profane, şi va apăra cultura tradiţională în scrierea Tinerilor cu privire la modalitatea de a trage folos din literele elenice. Voia oare Iulian să treacă la persecutarea sistematică, generalizată, a creştinilor după ce s-ar fi întors din campania persană, pe care o dorea strălucită? Libanios va afirma câ, dimpotrivă, una dintre ţintele expediţiei rezidase în reconcilierea dintre creştini şi păgâni, în restaurarea unităţii naţionale datorită victoriei asupra inamicului ereditar (Lib., Or., 18, 282 = A.F. Norman, Libanius Selected Works, Loeb, 1, 469-471).

Iulian visa la un stat ideal, inspirat de proiectul lui Platon, fireşte adaptat realităţilor romane. In pamfletul Cezarii, el atesta o cunoaştere temeinică a istoriei Imperiului; admiră pe Traian şi pe Marcus Aurelius şi detestă pe Constantin, unchiul său. Din primele clipe ale domniei a luat măsuri represive împotriva celor care încurajaseră crimele şi corupţia, practicate sub Constanţiu. încă de la 1 ianuarie 362, a redus ceremonialul şi aparatul greoi al curţii imperiale, unde au fost suprimate numeroase posturi funcţionăreşti. A fost considerabil redus corpul de control imperial, format din notari şi din agentes in rebus. Personal, a practicat o ţinută modestă, diferită de hieratismul asumat de predecesorii săi. încerca deocamdată să se întoarcă parţial la metodele de guvernare ale Antoninilor, la autonomia cetăţilor, la moralizarea gestiunii publice, la îngrădirea birocraţiei şi a tehnocraţilor. De altfel, aspira la abandonarea eredităţii puterii imperiale şi la resuscitarea principiului transmiterii Imperiului celui mai bun cetăţean. Obiectivele administrative ale lui Iulian au fost numeroase.

Şi-a propus simplificarea şi accelerarea procesului judiciar. împărţirii dreptăţii. Au fost anulate măsuri legislative ale lui Constanţiu. inspirate de dreptul grec şi de creştinism. Iulian a pus în operă o strategie de economii stricte şi de deflajionism. A încercat să diminueze poverile care sugrumau cetăţile şi anumite categorii sociale. A fost redusă capitaţia în Gallii, au fost suprimate exonerări de impozite şi tolerarea arieratelor. Politica riguroasă de economii a îngăduit dimi-
547

nuarea cu 20% a nivelului taxelor şi impozitelor. în vederea favorizării deflajiei şi revalorizării monedei. Iulian a întreprins o reformă monetară îndrăzneaţă, axată pe emiterea de piese mai grele. A renunţat la încasarea taxei achitate de cetăţi cu prilejul asumării de către el a augustatu-lui, aşa-numirul aunan coronarium. A proclamat caracterul voluntar, lăsat la latitudinea oraşelor, al achitării acestei taxe {Cod. Th., 12, 13, 1). Această măsură şi alte reforme datează de la sfârşitul lui iulie ,i62. când Iulian se stabilise la Antiochia. A fost asanată poşta publică {cursuspublicus), a cărei întreţinere împovăra cetăţile, din pricina permiselor gratuite acordate prea generos (euec-tiones) unor simpli particulari. Numărul permiselor a fost strict reglementat, iar rechiziţiile arbitrare au fost suprimate. S-au întreprins eforturi în vederea reînsufleţiră vieţii municipale şi restabilirii autonomiei financiare a cetăţilor. S-au luat măsuri pentru combaterea evitării demnităţii de curial. Eciesiaştii creştini au fost integraţi în curiile municipale, ca şi străinii bogaţi, care locuiau în oraşul respectiv, plebeii înstăriţi etc. Nu au fost scutiţi decât sacerdoţii păgâni, veterapafariumifi funcţionari ai statului, după unsprezece ani de serviciu, medicii şi părinţii a treisprezece copii. S-au adăugat şi alte oportunităţi conferite oraşelor Imperiului. Când penuria bântuia la Antiochia şi când curialii bogaţi, principales, stocau produsele alimentare, Iulian a vândut la un preţ redus grâu din rezervele statului. Populaţia creştină a Antiochiei nu i-a rămas însă recunoscătoare lui Iulian. Am constatat câ războiul dintre perşii lui Shapur II ş: romanii lui Constanţiu se transformase într-un conflict militar de uzură. Totuşi perşii atacau, în repetate rânduri, teritoriile romane. Iulian a decis să pună capăt războiului şi să reediteze în Orient performanţele sale din Gallii şi mai ales glorioasele victorii ale lui Alexandru şi Traian. în acest sens s-a adresat printr-o cuvântare trupelor sale, minuţios pregătite, deşi parţial puţin sigure (Amm., 23, 5). La 6 martie 363, Iulian a plecat de la Antiochia spre Hierapolis şi apoi a trecut Eufratul către Edessa, Carrhae, Ctesiphon. Iulian comanda corpul principal de armată format din 65.000 de soldaţi, în timp ce în zona oraşului Nisibis acţiona o coloană de 15.000 de oameni, condusă de Procopius şi Sebastianus. O flotă importantă transporta pe Eufrat, spre Ctesiphon, aprovizionarea armatei şi materiale de asediu. Iniţial campania s-a desfăşurat sub cele mai bune auspicii pentru romani. Pierderile de soldaţi erau derizorii. Insă ulterior înaintarea forţelor lui Iulian a devenit lentă, din pricina căldurii sufocante şi hărţuielilor la care recurgea cavaleria persana. Romanii au repurtat o victorie strălucită lângă Ctesiphon, dar nu au putut cuceri metropola perşilor. Iulian a trebuit să bată în retragere, după ce şi-a incendiat flota: ceea ce a avut un efect psihologic dezastruos, demoralizant, asupra armatei sale. Sub caniculă şi pe meleaguri total devastate de război, el a trebuit să opereze o retragere penibilă spre nord, unde se aflau forţele lui Procopius. In cursul unei lupte de ariergardă, desfăşurată la Maranga, pe Tigru, Iulian a fost grav rănit de o săgeată care îi străpunsese ficatul. A încercat zadarnic să-şi smulgă din trup săgeata şi a căzut de pe cal, după ce ar fi strigat: „ai învins, galileene" (adică Isus), enikesas Gallilaie. Puţin timp după rănire, Iulian a decedat la 27 iunie 363, când abia avea treizeci şi doi de ani: ca şi Nero cândva! înainte de a-şi da sufletul a întreţinut lungi convorbiri pe teme filosofice, despre sublimitatea sufletelor (super animorum sublimitate), cu Maximos şi Prisctis, consilierii-confesori filosofici ai săi (Amm., 24, 3, 2l-23). De unde venise săgeata care a omorât pe ultimul exponent al dinastiei constantiniene? De la un arcaş persan? De la unul dintre soldaţii săi dezamăgiţi şi puţin siguri? De la un ofiţer crpcfin -■:•.-= .....-.....

548

Eugen Cizek

siuni împotriva religiei sale? în orice caz dinastia constanliniană dispăruse şi Iulian nu desemnase nici un succesor. Campania militară se încheiase printr-un eşec usturător.

Statul său major s-a întrunit. Se reitera situaţia din 284 d.C, când fusese proclamat Diocleţian. Pe de altă parte se învedera din nou cât de vane fuseseră speranţele aceluiaşi Diodeţian că armata nu va mai juca un rol decisiv în desemnarea împăraţilor. între principalii conducători militari se manifestau divergenţe majore. între ofiţerii creştini şi cei păgâni, între armata Orientului, moştenită de la Constanţiu, şi cea a Galliilor, constituită de Iulian. Cu siguranţă, Lnterveneau de asemenea ambiţiile, laşitatea şi invidiile personale. Mulţi generali. în special din Occident, erau Barbari, ca sarmatul Victor, germanicii Arintheus, Nevitta şi Dagalaifus. Ei au impus alegerea unui civil, probabil născut în Gallii şi păgân, Sarurnius Secundus Salutius, mai sus menţionat, prieten al lui Iulian, administrator competent şi onest, respectat de toţi capii armatei. El însă a refuzat purpura imperială, invocând vârsta sa înaintată şi sănătatea fragilă. Poate sub presiunea ofiţerilor illyri, care comandau unităţi de elită şi continuau să influenţeze substanţial viaţa politică a ImperisrfutT Salutius a propus un ofiţer moesian, ce nu se distinsese în mod spectaculos şi care era creştin moderat. Astfel ofiţerii creştini, poate complotişti împotriva lui Iulian, dobândeau satisfacţie, iar păgânii se puteau mulţumi cu un împărat tolerant.

în acest fel s-a sfârşit bizara şi zadarnica aventură a lui Iulian. Nu numai că au dat greş reformele religioase ale acestuia, ci şi planurile lui militare expansioniste, şi alte reforme, prea puţin timp aplicate, au căzut în desuetudine⁵.

Urmaşii lui Iulian. Valentinienii

Ofiţerul moesian lansat ca împărat de comandanţii militari illyro-romani şi de Salutius este Iovian, proclamat împărat ca Flauius louianus. Se născuse la Singidunum, în Moesia, şi ajunsese comandant al gărzii imperiale. Ceea ce a contat în momentul desemnării sale ca împărat unic, de către statul major şi de consilieri civili ai lui Iulian Apostatul. El s-a grăbit să încheie o pace „pe treizeci de ani", dezastruoasă, ruşinoasă, pentru Imperiul roman, cu Shapur II.

De fapt se grăbea să ajungă cât mai repede la Constantinopol, unde putea fi contestat fie de creştinii intransigenţi, fie de partizanii lui Iulian. Deşi nu avea nici o legătură de sânge cu familia lui Constanţiu, se declarase, cum am arătat mai sus, un Flavian, adică un continuator al dinastiei imperiale. A cedat perşilor cea mai mare parte din Mesopotamia romană, fixând graniţa pe linia Nymphios-Chaboras şi abandonând Nisibis, pe care perşii nu o putuseră cuceri. A renunţat la teritoriile de dincolo de Tigru, dobândite de către Diocleţian în 297-298. De asemenea a renunţat complet la suzeranitatea romană asupra Armeniei, trecută, pentru moment, sub controlul perşilor. Contemporanii, în special păgânii, aveau impresia că fusese trădată memoria lui Iulian. Libanios, indignat, a polemizat cu Themistios, partizan al păcii cu orice preţ şi panegirist al lui Iovian (Them., Or, 5; 8). Totodată un edict declara toleranţa religioasă generală. Fapt care mulţumea pe creştini, practic persecutaţi sub Iulian Apostatul, şi nu contraria pe mulţi păgâni, care se temeau de o reacţie violentă împotriva lor. A petrecut câteva luni la Antiochia, pentru ca ulterior să pornească spre Constantinopol, împreună cu armata sa. Dar la 17 februarie 364 a murit subit la Dadaszana. în Galatia, probabil asfixiat de vaporii degajaţi de un brasero în cortul său. Dacă nu cumva l-au asfixiat păgâni fanatici, partizani incondiţionah ai lui Iulian. Cum am semnalat în trecut, Iovian anulase măsurile anticreştine adoptate de către Iulian.

Moartea neaşteptata a lui Iovian a prilejuit o nouă reuniune a statului major imperial împreună cu anumiţi demnitari civili, ca Salutius şi Datianus, un fost favorit al lui Constanţiu. Din nou intrigile de curte şi ansamblul armatei nu au putut să intervină. Şi din nou s-a ajuns la un compromis între clanul oriental şi cel gallo-roman. De asemenea, din nou Salutius a refuzat puterea imperială şi a propus ca împărat pe Valentinian I, un ofiţer din garda imperială, la rândul lui fiu de ofiţer pannono-roman. Acesta era cunoscut ca un creştin moderat, adept al doctrinei niceene, şi ca un militar energic şi onest. El a fost aclamat de armată ca împărat sub numele de Flauius Valentinianus. Acest titlu îl corela şi pe el celei de a doua dinastii flaviene, cu toate că Valentinian crea de fapt o familie imperială valentiniană, diferită de cea constantiniană. într-adevăr, o lună mai târziu, la Constantinopol, la 28 martie 364 d.C, Valentinian a determinat proclamarea ca august, egal în competenţe cu el însuşi a lui Valens, definit ca Flauius Valens. Acesta fusese tot ofiţer, de rang inferior fratelui său, căci era mai tânăr cu şapte ani decât Valentinian, născut în 328. Cei doi augiişti au decis să împartă puterea lor în funcţie de zonele teritoriale ale Imperiului.

După ce, instalaţi la Constantinopol, cei doi fraţi procedaseră la o profundă epurare a personalului administrativ-politic diriguitor, în care susţinătorii şi protejaţii lui Iulian au fost substituiţi de rudele lor şi de prieteni pannonieni, au fost adoptate măsuri de tolerare atât a creştinilor, cât şi a păgânilor. împărţirea Imperiului, partitio imperii, a survenit în iunie 364. De data aceasta Imperiul a fost cu adevărat divizat, cu toate că teoretic unitatea lui era menţinută, iar Valentinian deţinea o anumită preeminenţă în orânduirea augustatului. Valentinian a ales Occidentul, inclusiv Illyricum, şi s-a stabilit la Mediolanum, pe când Valens a gestionat Orientul, de la Constantinopol. Primejdia barbară şi rivalitatea armatelor s-a aflat la originea acestei colegialităţi, însă, spre deosebire de ceea ce se va petrece în 395, cei doi fraţi au gestionat Imperiul în funcţie de un acord, de o înţelegere armonioasă. De altfel Imperiul a continuat să fie periclitat de adversari exteriori, ca şi de uzurpări interne. Forţe militare aflate în trecere prin Constantinopol, la 28 septembrie 365, l-au proclamat ca august pe Procopius, înalt demnitar al lui Iulian şi intelectual păgân. Era rudă cu ultimul constantinian prin Basilina şi se reclama de la familia lui Constantin. îl susţineau păgânii intransigenţi şi foştii secondaţi ai lui Iulian. Uzurparea a eşuat la Constantinopol în câteva ore, dar a raliat la cauza sa Tracia şi Bithynia. Procopius avea şi sprijinul vizigoţilor. însă bătrânul general Arbetio, fost slujitor al lui Constanţiu, l-a învins pe Procopius la Nacolea, în Asia Mică, în mai 366 d.C. La 27 mai 366, Procopius a fost executat, însă uzurparea a continuat în Balcani, sub conducerea lui Marcellus, rudă cu Procopius. Generalul lui Valentinian, Equitius, a intervenit ca să lichideze această nouă uzurpare. După ce Valens s-a stabilit, în 370 d.C, la Antiochia, prefectul său al pretoriului (între 370 şi 377) a declanşat reprimarea intelectualilor păgâni şi a altor înalte personaje, fidele memoriei lui Iulian, în legătură cu o nebuloasă problemă de magie şi de divinaţie. Au fost executaţi numeroşi intelectuali păgâni, inclusiv Maximos din Efes, „confesorul" şi prietenul lui Iulian. Aceste fapte s-au petrecut în pofida toleranţei religioase proclamate de cei doi augiişti.

Valentinian I era un pannonian patriot, energic, dar brutal, sângeros. Totuşi respecta intelectualii. A asigurat fiului său Graţian o excelentă educaţie, sub îndrumarea profesorului şi scriitorului Ausonius. înconjurat de o camarilă de pannonieni avizi şi fruşti, a iniţiat un autentic terorism de stat. în 367 l-a proclamat august pe primul său fiu, Gratian, care nu avea decât opt ani. Constantia, fiica lui Constanţiu, a devenit logodnica şi, şapte ani mai târziu, soţia lui Graţian.

550

Eugen Cizek

Valentinian voia astfel să obţină legitimitate, prin alianţă matrimonială cu vestigiile constanti-nienilor. Până în 369 d.C, a practicat o politică relativ „liberală". Condiţia curialilor a fost ameliorată, întrucât perceperea impozitelor şi întreţinerea poştei publice au fost încredinţate funcţionarilor statului. Concomitent, au fost promovate măsuri care potenţau sensibil dirigismul etatist. A fost accentuată ereditatea statutului curialilor şi a fiilor de soldaţi. Legarea colonilor de pământ a fost extinsă la Illyricum şi pretutindeni proprietarii au devenit răspunzători de impozitele plătite de colonii lor (Cod. Just., 11, 53, 1; Cod. Th., 11, 1, 14). Birocraţia, funcţiona-rismul au fost întărite şi strict ierarhizate. Corupţia era însă intens practicata de favoriţii şi de auxiliarii lui Valentinian. Ca totdeauna, etatismul, dirigismul stimulau corupţia. începând din 368-369, Valentinian a intrat în conflict deschis cu aristocraţia senatorială din Roma. Senatul nu se resemna cu statutul real de consiliu municipal al Romei şi cu încorporarea masivă a membrilor săi în înaltul funcţionariat al lui Valentinian. Valentinian nu se deplasase niciodată la Roma, unde însă numise în posturi importante pannonieni. Aversiunea împăratului faţă de aristocraţia care îl dispreţuia a stimulat măsuri favorabile plebei Capitalei. S-a vegheat asupra aprovizionării cu grâu, funcţionării eficace a brutăriilor care furnizau plebei pâine gratuită ori ieftină, încă din vremea lui Aurelian. Sub controlul agenţilor statului, s-au înmulţit aprovizionările gratuite cu vin, carne de porc, ulei şi lemn pentru încălzirea marilor terme. Medici, salarizaţi de stat, îngrijeau bolnavii săraci. Valentinian este creatorul asigurării medicale a populaţiei şi a asistenţei judiciare. Dar, în 369, Maximinus, iniţial prefect al annonei, apoi vicar al Romei, a lansat o cruntă reprimare, o adevărată teroare, îndreptată împotriva aristocraţiei păgâne a Romei. Tot în legătură cu practicile magice, Maximinus a declanşat persecutarea senatorilor. Exponenţi ai familiilor ilustre au fost incriminaţi, torturaţi, câteodată executaţi, în condiţii înspăimântătoare. Valentinian a patronat abuzurile ilegale comise la Roma de funcţionarii săi pannonieni, care, devoraţi de complexul lui Iuda, detestau cumplit pe aristocraţii păgâni din Roma. Cei doi fraţi auguşti evitau orice ingerinţă în probleme religioase, dar este oare întâmplător că s-au declanşat aproape concomitent persecuţii ale aristocraţilor păgâni la Roma şi la Constantinopol? Valens a încurajat tactici antipăgâne şi a favorizat ostentativ arianismul. Partizanii doctrinei niceene au fost de asemenea persecutaţi. Când, în 370, s-au manifestat opoziţii împotriva alegerii unui episcop arian, Valens a ordonat îmbarcarea contestatarilor pe o corabie care a fost incendiată în largul mării.

Ca şi Valens, Valentinian I a trebuit să apere energic, însă dificil, frontierele Imperiului. Pe când Valens lupta împotriva vizigoţilor (367-369), ulterior primiţi, în 376 d.C, la sudul Dunării, sub presiunea invaziei hunilor, Valentinian a luptat împotriva alamanilor în Gallia şi, în 368, a francilor, pe Rin, a sarmaţilor şi quazilor în est. Un competent general de origine hispano-romană, Theodosius, cunoscut ulterior ca Theodosius Tatăl, a luptat cu succes împotriva scoţilor şi saxonilor, care prâdau Britannnia. în Africa romană s-a ivit o situaţie dificilă şi complicată. Funcţionarii romani făceau trafic de grâu, stocat de ei, reprimau donatismul eretic, în plină resur-genţă, regenerare. Se alcătuise astfel o mişcare secesionistă locală, care reunea nemulţumiţii din pricina impozitelor împovărătoare, triburi indigene ostile dominaţiei romane, opozanţi religioşi, mai ales donatişti. S-au revoltat cu toţii sub conducerea lui Firmus, căpetenie maură aliată cu Roma, caid de temut, care a pus stăpânire pe Mauretanii. Valentinian a trimis împotriva insurgenţilor pe Theodosius Tatăl, care a zdrobit revolta, înainte de a fi el însuşi decapitat la Cartagina, în februarie 376.

între timp, în noiembrie 375, al Brigetio, în Pannonia, Valentinian I a fost omorât de o criză cardiacă. Gestionarea Occidentului a revenit fiului său Graţian sau

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

551

Flauius Gratianus, care nu împlinise decât şaisprezece ani, asociat cu fratele său vitreg Valentinian II sau Flauius Valentinianus, copil în vârstă de patru ani, proclamat august, la 22 noiembrie 375, de legiunile din Illyricum. Indubitabil, începuse era împăraţilor copii, produse ale eredităţii de fado si ale intrigilor de curte! Urma să administreze Italia, Africa şi Illyricum, sub regenţa lui Graţian. Se pare că Graţian şi Valens s-au înclinat fără voie în faţa faptului împlinit, în realitate uneltit de Probus, prefect în Illyricum. Anul 376 d.C. a marcat o cotitură foarte importantă, de fapt profund dăunătoare, în istoria Imperiului. Santo Mazzarino opina că atunci a intervenit un moment decisiv. S-au produs două evenimente relevante. In primul rând a survenit moartea lui Symmachus Tatăl, prefect al Romei, în 364-365, cel mai influent dintre senatorii păgâni, dar relativ tolerant, şi nu sectar, membru al unei mari familii. După moartea lui Valentinian I, acest Symmachus rostise un panegiric elogios al tânărului Graţian, foarte probabil sincer, unde însă atacase memoria lui Valentinian I. După dispariţia lui Symmachus Tatăl, creştinii intransigenţi au putut trece la o ofensivă hotărâtă. Poemul unuia dintre ei blama pe Symmachus şi ilustra fisurarea a ceea ce Marcel Le Glay califica drept „coexistenţa paşnică" dintre cele două credinţe, păgână şi creştină, instaurată în 363 d.C. Celălalt eveniment a fost mai sus evocat. împinşi din spate de alani, la rândul lor presaţi de huni, vizigoţii au trecut Dunărea. în toamna anului 376, cel puţin 50.000 de Barbari s-au stabilit în Tracia în calitate de aliaţi, foederati. Se producea astfel începutul marilor migraţii spre vest şi spre sud. Goţii fuseseră, până atunci, singurii Barbari care nu se mulţumeau cu jefuirea teritoriilor romane, ci doreau pământ, ţinuturi în interiorul Imperiului.

La începutul domniei sale, Graţian - influenţat mai ales de consilierul său Ausonius, creştin ultratolerant, tradiţionalist, admirator al culturii şi mitologiei păgâne, şef de cerc cultural-politic - a modificat radical strategia politică urmată de Valentinian I. Fără a dezavua ostentativ această strategie, Graţian a înlăturat din funcţii pe secondanţii pannonieni ai părintelui său. Maximinus a fost chiar executat. Se operează o apropiere de aristocraţia senatorială din Roma, se practică toleranţa faţă de păgâni, oblăduirea intelectualilor. încât, în vara anului 376, Graţian s-a deplasat personal la Roma. O mutaţie în strategia sa politico-religioasă nu va interveni treptat decât începând din 378, sub influenţa Sfântului Ambrosius, episcop la Mediolanum, încă de la vârsta de treizeci şi patru ani (din 373), şi a papei Damasius. Şi poate a ecoului teribil prilejuit de catastrofa militară de la Adrianopol, care exorta pe creştini Ia fervoare religioasă, pentru a potoli ceea ce ei considerau a fi mânia lui Dumnezeu.

într-adevăr, vizigoţii, cumplit exploataţi şi jefuiţi de autorităţile imperiale din Balcani, de funcţionari lacomi, corupţi şi depăşiţi de noua situaţie creată, se răsculaserâ. Ei deprinseseră tactica militară romană şi erau susţinuţi de alţi goţi, care trecuseră Dunărea. încă din vremea uzurpării lui Procopius, perşii ocupaseră Armenia şi Iberia (azi Georgia). Valens purtase lungi negocieri cu Shapur II, renunţase să-l mai susţină ca pretendent la tronul Armeniei pe Pap, asasinat în cele din urmă chiar de romani. Intenţiona la rândul său să ocupe Armenia şi Iberia. Ofensiva goţilor l-a obligat totuşi să renunţe. Contenciosul s-a calmat practic în 379, când a murit Shapur II. Graţian trimisese în Orient împotriva goţilor generali ca Richomer, care fuseseră învinşi. Fără a mai aştepta sosirea personală a lţjLGtaţian, Valens a declanşat, lângă Adrianopol, o bătălie decisivă împotrivă goţjîâr; «omandiţiiţie Frithigern. încleştarea a avut loc la