Istoria Romei

Litigiul teologic se acutizeazâ după moartea lui Constantin cel Mare. Constantin li îl eliberează pe Athanasios, reîntors în triumf la Alexandria. Ulterior părăseşte din nou acesi ora; ţi obţine sprijinul episcopului Romei, Iulius, devenit adevărat papă. Dar sprijinul acestuia este contestat de sinodul întrunit în 341 la Antiochia, care recuză drepturile episcopului Romei. Mu : .: anunţa astfel schisma între Biserica Occidentului şi cea a Orientului? însă schisme şi confruntări violente şi sângeroase, conflicte locale izbucnesc atât la Antiochia, cât şi la Constantinopol, după moartea lui Eusebius din Nicomedia, transferat aici, în pofida canoanelor niceene. S-a ajuns la vărsări de sânge, la asasinate. Constans propune reunirea unui nou conciliu ecumenic; cu toate xestea

niceenii se reunesc la Serdica, iar arienii la Nicopolis. Fiecare conciliu, susţinut de un dominus, excomunică exponenţii celuilalt. Constans susţinea pe niceeni, iar Constanţiu pe arieni. în ambele tabere se manifestă divergenţe majore. La Serdica se confruntă partizanii Romei, sprijiniţi de bătrânul Ossius şi de Athanasios, cu episcopii orientali. De altfel în 346, Athanasios revine din nou în triumf la Alexandria. Dacă niceenii sunt divizaţi mai ales în funcţie de criterii geografico-Iingvistice, ei sunt toţi homoousieni. Arienii şi suporterii lor comportă trei facţiuni: a) homoiousienii, care apreciază că ipostazele Sfintei Treimi sunt de „substanţă similară"; b) arienii intransigenţi, homeenii, care refuză orice asemănare între pârghiile Trinităţii; c) homeenii ostili de asemenea noţiunii de „substanţă", întrucât se limitează la asemănarea între Tată şi Fiu. Constans era, cum am semnalat rapid, niceean convins. El a reprimat violent donatismul şi chiar arianismul. în contrapartidă, Constanţiu II se manifesta ca proarian sau chiar arian. După o rebeliune donatistă, legaţii lui Constans, Paulus şi Macarius, au iniţiat în Numidia o adevărată teroare antidonatistă. Bătrânul Donatus a fost trimis în exil, udsa murit în 355 d.C. Constanţiu II începuse prin tolerarea păgânismului şi a niceenilor. în 342, el a interzis distrugerea templelor păgâne, situate în afara oraşelor {Cod. Th., 16, 10, 3). Dar, după 353, el şi-a modificat tactica atât în raport cu niceenii, cât şi cu păgânii. în 354-356, Constanţiu adoptă măsuri severe, mai sus consemnate, împotriva templelor, în special a sacrificiilor private nocturne şi a divinaţiei (Cod. Th., 16, 10, 4; 6). Oricum se pregătea represiunea antipăgână din 38l-392 d.C. Mai ales Constanţiu reprimă pe niceeni. Practica şi el un cezaro-papism, pentru care un suveran unic şi absolut pe pământ avea nevoie de un omolog ceresc unic. Ps când Constantin se considerase episcop din exterior, Constanţiu II aspira să se transforme în episcopul episcopilor. Cezaro-papsmul trebuia să fie izomorf cu unirea totală între cele două puteri, temporală şi spirituală. în 356, el a vrut să-l aresteze pe Athanasios, care a trebuit să se ascundă. în Occident, Sfântul Hilarius a luptat curajos împotriva arianismului. Arienii alexandrini, majoritari, cântau cu pasiune imnurile alcătuite de Anus, având ca ţintă vulgarizarea doctrinei sale. Pe de altă parte, atât Ossius, care în 356 împlinise o sută de ani, cât şi noul episcop-papă al Romei, Liberius, învederau o anumită îngăduinţă faţă de arianism, aspru condamnat anterior de papa Iulius. îndeobşte în Orient niceenii deveneau minoritari. Arienii moderaţi par să fi avut câştig de cauză. S-a smuls de la Liberius un nou Crez, la 22 mai 359. Se abandonează conceptul de substanţă şi se afirmă că Fiul este asemănător Tatălui în toate privinţele. Această doctrină ariană moderată dobândeşte sprijinul lui Constanţiu II împotriva niceenilor homoousieni, semiarienilor homoiousieni şi a arienilor extremişti. Constanţiu aruncă în temniţă, exilează, destituie pe toţi opozanţii.

Reacţia păgână a lui Iulian a survenit ca un duş rece asupra unei Biserici divizate. De altfel intensitatea sa a fost posibilă în mare măsură datorită litigiilor teologice intestine ale Bisericii. Păgânii îi acuză pe creştini de sectarism, de corupţie, de oportunism. Şi nu fără îndrituire. Mulţi păgâni se creştinaseră şi se angajaseră în dezbinările teologice tocmai din oportunism. Iulian opunea cu ostentaţie integritatea morală a păgânilor, în orice caz, după opinia noastră, reacţia lui Iulian şi sfârşitul său au lovit din plin disputele doctrinare creştine, arianismul şi, din fericire, au pregătit victoria finală a doctrinei niceene. Valens a fost mai degrabă proarian, dar Graţian şi Theodosius, niceeni convinşi, au combătut viguros nu numai păgânismul, ci şi arianismul eretic, intrat în con de umbră pe la 380 d.C. Având suportul multor seminţii barbare, el va supravieţui, într-o defensivă penibilă, până în secolul al VH-lea. Chiar în Ravenna, metropola Imperiului roman occidental, el numără adepţi, cum demonstrează mozaicurile ariene. Cu toate acestea, arianismul este condamnat să dispară. Ambrosius demonstra că erezia constituie

618

Eugen Cizek
o dublă trădare, faţă de Biserică şi faţă de Imperiu. Ereticul este un duşman, un păgân camuflat. Unul dintre atuurile foarte importante ale creştinismului rezida în eficienta structurare a comunităţilor care îi aparţineau. Această temeinică organizare a fost perfecţionată în secolele al IV-lea şi al V-lea d.C, în pofida disensiunilor teologice şi dificultăţilor întâmpinate de statul roman. •

Vitalitatea religiei creştine se exprima în riturile ei, în liturghie, ca şi în eforturile teologilor de a lupta împotriva ereziilor, în aprofundarea dogmei Sfintei Treimi. Dar şi în rapida difuzare a monahismului şi a anahorezei. Ţara clasică a anahorezei a fost Egiptul. Călugării şi anahoreţii, în marea lor majoritate, au militat pentru dogma niceeanâ. Părintele anahorezei a fost Sfântul Anton, născut prin 255-256 d.C., la origine jaran egiptean aproape analfabet, retras în deşert ca ermit izolat, în timpul persecuţiilor. Ulterior el a continuat să practice asceza şi trăirile interioare intgft-se. în jurul său, până la moarte, survenită în 356, s-au adunat mulţi anahoreţi, trăitori în ■"deşert ori în delta Nilului, unde vieţuiau în colibe. Pe lângă anahoreţi şi anahoreză, s-a dezvoltat un monahism militant, făurit de Sfântul Pachomie, care a organizat iniţial în Egipt primele mănăstiri ale cenobiţilor, adică ale celor ce trăiau în comun şi se întreţineau din munca lor manuală. Erau săraci, analfabeţi, dar foarte preocupaţi de viaţa Bisericii. Sfinţii Eustaţiu şi Vasile au organizat alte mănăstiri hărăzite exerciţiilor spirituale (mai ales în Asia Mică). Mănăstirile au proliferat în Siria şi în întreg Orientul. Un ecou deosebit l-a avut biografia exaltantă a Sfântului Anton, alcătuită de Athanasios, în jurul anului 360. Monahii străbăteau satele, unde răspândeau Dreapta Credinţa. Desigur, au existat şi abuzuri, care au prilejuit reacţia violentă a lui Libanios, mâniat împotriva „oamenilor în haine negre, care mâncau precum elefanţii" şi distrugeau templele, locaşurile păgâne de cult (30, 31, 47-48). Monahismul, asceza s-au difuzat şi în Occident, chiar dacă în forme mai moderate. Cu toate că, astfel cum reliefează Rene Martin, teologia răsăriteană a fost mai ponderată, mai suplă, decât cea occidentală, mai intransigentă, mai rigoristă. Viaţa monastică şi anahoreză au fost difuzate iniţial în Occident de Athanasios, în timpul exilului lui.

Un rol deosebit l-a jucat Sfântul Ieronim, sosit la Roma din deşertul sirian, pentru a-l sprijini pe energicul papă Damasius. Hieronymus a propovăduit la Roma ascetismul şi a întemeiat cenacluri religioase, sub diriguirea sa directă. Aceste cenacluri au fost frecventate de femei aristocrate văduve şi de fecioare. în 385 d.C, Sfântul Ieronim a părăsit Roma, împreună cu anumiţi discipoli. împreună cu Paula, el a creat la Bethleem prima mănăstire latină din Palestina. Ambrosius şi Augustin au întemeiat numeroase mănăstiri şi aşezăminte creştine în Occident şi în Africa romană. Acţiunea lui Augustin, care se deplasa fără încetare pe teritoriul african, a exercitat un impact decisiv. Aici, ca şi în Occident, monahii au contribuit masiv la convertirea sătenilor. Evanghelizarea satelor Galliilor datorează enorm Sfântului Martinus, soldat pannonian la origine, care s-a instalat în Gallii în 328. A practicat caritatea şi a trăit ca ermit. în 361, Martinus a înfiinţat prima abaţie din Occidentul latin. Scrierea lui Sulpicius Severus „Viaţa lui Martin", Vita Martini, va deveni un best-seller al Occidentului. în orice caz Martinus a propovăduit peste tot în centrul Galliilor. Satele s-au înclinat în faţa zelului, pasiunii lui militante. Idolii au fost distruşi şi locaşuri de cult păgân au devenit aşezăminte creştine. Desigur, monahismul îndeobşte nu era încă minuţios structurat. Peter Brown subliniază că anahoreză generase modelul pustnicului, omului „singuratic", care exercită o influenţă religioasă, morală şi spirituală notabilă. Admiratorii anahoreţilor şi călugărilor sunt convinşi că ei recuperaseră gloria lui Adam, că peisajul asocial al deşertului funcţiona

Dominatul şi Căderea

ca o transpunere actualizată a raiului, în care vieţuiseră primii oameni. Pe de altă parte, paradigma monastică aspira să răpească oraşului antic întâietatea, izolarea lui strălucită. Orăşenii merg adesea în grup să ceară îndrumare şi binecuvântare monahilor şi ermiţilor sfinţi, care locuiesc în împrejurimile centrelor urbane ori chiar departe de ele. împreună cu ţăranii analfabeţi şi săraci, monahii configurează o nouă categorie nu numai socială, ci şi existenţială, am spune aproape ontologică, independentă de vechiul mediu socio-geografic şi dependentă numai de mizericordia divină.

Creştinizarea a necesitat un proces lent, sinuos, ilustrat de ultima carte, cea a şaisprezecea, din Codul Theodosian. încă de la Constantin, dreptul familial, morala sexuală, moravurile au suferit mutaţii relevante. S-au limitat divorţurile, celibatul a fost reabilitat. S-a luptat împotriva expunerii şi vânzării copiilor nou născuţi. Au fost reprimate adulterul, raptul, concubinajul. Pedepsele nu a fost totuşi îmblânzite, iar sclavia nu a fost reprobată. Cu toate acestea-fîu emers măsuri umanitare, ca interzicerea separării familiilor de sclavi de pe domeniile imperiale, când acestea erau vândute. întemniţaţii au fost protejaţi împotriva brutalităţii paznicilor; criminalii nu au mai fost marcaţi pe frunte, ca să nu fie întinată imaginea lui Dumnezeu. încă de la Constantin s-a dezvoltat, cum am remarcat mai sus, justiţia episcopală. Orice proces angajat în faţa unui judecător laic putea fi transferat înaintea tribunalului episcopal. Mărturia Injustiţie a unui episcop le suprimă pe toate celelalte. Fericitul Augustin era copleşit la Hippona de „audierea (judiciară) episcopală", episcopalis audientia. Recunoaşterea jurisdicţiei civice a episcopilor îndepărta pledoariile de tribunalele statului. Dreptul de azil conferit locaşurilor religioase creştine putea opri funcţionarea justiţiei imberiale. în sfârşit, scutirea clericilor de a compărea în faţa tribunalelor de stat poziţiona societatea eclesiasticâ deasupra dreptului comun. Am reliefat, în alt subcapitol, că Biserica a zămislit, în jurul ei, un nou spaţiu public.

Am arătat cum s-a realizat implantarea sociologică a creştinismului. Iniţial, cu prioritate, în perimetre urbane, ca ulterior să fi câştigat, prin toate mijloacele, şi zone rurale. Nu mai revenim asupra dificilei creştinări a clarissimilor de la Roma, unde multe aristocrate devin creştine fervente. Sfânta Melania fusese soţia unui exponent al familiei Vălenilor. Ea şi-a sfârşit viaţa ca ascetă pe Muntele Măslinilor, din Palestina. Nepoata sa, a doua Sfântă Melania, latifundiară, a eliberat într-o singură zi 8.000 de sclavi. Biserica Romei şi-a datorat, în mare parte, expansiunea unor papi, ca Damasius, mai sus citat, şi ulterior Leon cel Mare şi Gelasius, la sfârşitul secolului al V-lea d.C. Biserica a început să ocupe spaţiul geografic al Romei, unde proliferează aşezămintele religioase. Oraşul pierdea rolul de capitală politică a lumii locuite, ca să se erijeze în centrul lumii creştine, ca Roma christiana. Implantarea geografică a creştinismului a atestat o expansiune foarte dinamică. Spre 300 d.C, în Italia septentrională existau cinci sau şase episcopate, precum cele de la Ravenna, Aquileia şi Mediolanum. Către 400 se numărau aici aproximativ 50 de episcopate, care corespundeau tuturor centrelor urbane însemnate. în Italia centrală şi meridională aceste episcopate erau chiar mai numeroase. în Gallii şi în Britannia se înmulţesc considerabil episcopatele şi bisericile. în Gallii, faţă de 22 de episcopate în 314, se constată 70 la sfârşitul secolului al V-lea d.C. în Africa de Nord, implantarea creştină este foarte veche, mai ales în jurul axei Hippona-Cartagina. Datorită unor personalităţi de excepţie, ca Tertullian, Sfântul Ciprian şi Fericitul Augustin, Africa romană dobândeşte un statut privilegiat în bazinul Mediteranei.

620

Eugen Cizek

Chiar înmulţirea incredibilă a ereziilor dâ sema de o vitalitate deosebită a creştinismului africano-roman. La conferinţele de la Cartagina din 411 d.C, participă 565 episcopi, dintre care 279 sunt donatişti. Anumite cetăţi au doi episcopi, unul niceean şi altul donatist. La Cartagina înfloresc bisericile şi alte aşezăminte religioase. La Thamugadi (Timgad), capitală a donatismului, se ridicau şase biserici, ca marea basilică dnatistă la vest, care se întindea în lungime pe 63 de metri. Pe de altă parte, în Africa romană era deosebit de pregnant cultul martirilor. 200 de texte epigrafice dau seama de venerarea martirilor afro-romani. Multe biserici, împodobite cu mozaicuri luxuriante, denotă forme variate ale cultului sfinţilor, ale relicvelor acestora şi ale martirilor locali. Cultul martirilor va fi întrerupt, în chip brutal, de invazia arabă. în Orient, implantarea geografică a creştinismului fusese precoce. Reverberaţiile creştinismului porniseră de la câteva focare principale, ca Alexandria, Antiochia, Cesareea Capadociei şi Cesareea Palestinei. La sfiitul secolului al III-lea d.C, cum de fapt am observat în alte subcapitole, Asiaproconsulară, Cappadocia, Siria, Palestina neiudee, chiar Egiptul sunt în mare parte creştine.

Una dintre forţele cele mai eficiente ale creştinismului rezidă în excelenta organizare a comunităţilor acestuia, mai sus reliefată. Structurarea Bisericii s-a ajustat cu sagacitate şi supleţe alcătuirilor interioare ale Imperiului. Concomitent creştinismul şi-a făurit un cler performant. Pe când funcţiile sacerdotale păgâne constituiau simple demnităţi civile, printre multe altele, creştinismul şi-a creat o bază eclesiasticâ specializată şi autonomă. Clericul creştin era în primul rând preot şi abandona în principiu orice altă îndeletnicire. Am subliniat mai sus cât de important, în propagarea creştinismului, a fost rolul jucat de monah. Călugărul singuratic nu avea, în teorie, preocupări lumeşti. Celibatul este recomandat preoţilor, dar nu este obligatoriu. Biserica tindea să formeze un stat în stat, cu proprii cetăţeni, adică membrii clerului, separaţi clar de laici. Aşadar Biserica rămânea o entitate autonomă în societate şi în stat; însă relaţiile dintre ea şi puterea imperială implicau numeroase interferenţe, întrepătrunderi complexe. Cezaro-papismul, schiţat sub Constantin, se amplifică sub Constanţiu II. Iar Ambrosius manifesta tendinţe teocratice. Sub Theodosius victoria dogmei niceene se conjugă cu alianţa dintre tron şi altar. Episcopii nu mai reclamă libertatea de acţiune, ci situarea braţului secular în slujba Dreptei Credinţe împotriva ereticilor şi păgânilor. Ceea ce acest braţ secular a acceptat. Fericitul Augustin, deşi exalta Cetatea lui Dumnezeu şi conota detaşarea de statul roman, considera că puterea imperială, dacă garanta ordinea şi justiţia, constituia, pe plan terestru şi material, aliatul indispensabil al Bisericii.

Aproape fiecare oraş îşi avea propriul episcop. Iar cel din capitala provincială este superior celorlalţi, ca metropolitan sau mitropolit. Desigur, prestigiul şi rolul jucat de episcopi în oraşele lor depinde, în mare măsură, de personalitatea lor şi de importanţa cetăţii păstorite de ei. în Egipt şi în Africa romană emerg episcopi chiar în burgade, adică în târguri, şi în sate. La ţară, marii proprietari ridică anumite capele pe pământurile lor şi încep să reclame pentru slujitorii acestora, faţă de episcopi, independenţa treptat obţinută de latifundiari în raport cu funcţionarii laici ai statului. îndeobşte comunităţile creştine sunt structurate „democratic". „Vocea poporului este vocea lui Dumnezeu", uoxpopuli, uox Dei. Populaţia decide desemnarea episcopului. Ambrosius este ales la Mediolanum prin aclamaţii, în 373. Augustin a fost forţat să se lase ordonat preot şi apoi episcop, sub presiunile populaţiei. Episcopul este concomitent gestionar, „doctor" şi

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

621

confesor. El administrează bunurile Bisericii, distribuie „pomana", exercita funcţii judiciare. Ca „doctor", el interpretează Scrierile Sacre. Trebuie să răspundă Ia întrebările teologice puse de enoriaşi. Aceasta îl obligă la cercetări docte şi la o abundentă corespondenţă, în calitate de confesor, el dirijează predicile şi este profesor de religie La nevoie, apără cetatea. în 429-430, Augustin organizează rezistenţa Hipponei împotriva invaziei. De fapt Hippona nu a căzut decât după moartea lui Augustin. Serviciul divin este organizat cu solemnitate, iar asistarea convertiţilor este importantă. Pentru liturghii, se face apel la preoţi ajutaţi de diaconi. Nu există încă parohii. Diaconii şi subdiaconti se ocupă de întreţinerea preoţilor, de asistarea nevoiaşilor, de distribuirea „pomenilor", de activitatea pastorală în sprijinul familiilor defuncţilor, de amenajarea şi menţinerea' în condiţii decente a cimitirelor. în Occident, liturghia se desfăşoară în limba latină. Din greacă, idiomul iniţial al Bisericii, se menţin numai câteva formule şi aclamaţii. Desigur, în Orient, liturghia este grecească. înftJHţărea diocezelor a pus creştinilor probleme complicate. în 321 d.C, al treilea canon, adoptat de conciliul de la Constantinopol, recunoaşte preeminenţa episcopilor din metropolele diocezelor: Alexandria, Antiochia, Cesareea Cappadociei, Efes, Mediolanum, Cartagina. Episcopul Constantinopolului este declarat a doua căpetenie a ierarhiei eclesiastice, în pofida protestelor locale, exprimate la Alexandria şi Ia Antiochia. Totodată se constituie diocezele creştine.

într-adevăr episcopul Romei tinde să se erijeze în capul Bisericii creştine, prin excelenţă în Occident. El este păstorul suprem al „Romei creştine", ori „Roma lui Petru", Roma Petri. Prestigiul lui sporise sub episcopi ca Miltiades, Sylvester şi Liberius. Primatul Romei se schiţase după „edictul" de la Mediolanum şi tindea să se impună după conciliul de la Niceea. Se întâmpină rezistenţe în Africa romană, însă erezia donatistâ obligă niceenii să se supună Romei. Cândva metropolă eclesiastică a Italiei, Roma îşi întinde jurisdicţia în afara peninsulei. Conciliile şi scrisorile sinodale precizează statutul episcopului Romei ca judecător suprem, când survin dificultăţi în relaţiile dintre episcopi şi metropolitani. Iar episcopul Romei este definit ca papă. Această ierarhizare nu reiese doar din aspiraţiile hegemonice ale Romei episcopale. De regulă, episcopii sunt cei ce se adresează papei ca să le rezolve problemele. Papa reacţionează prin „solicitudine", sollicitudo, adică prin grija faţă de toate Bisericile. Multe decrete pontificale sunt expediate Galliei meridionale. Aşadar îndeobşte iniţiativa aparţine clerului local, în relaţiile lui cu Roma. Papa Damasius (366-384 d.C.) mai sus menţionat, a îndeplinit un rol decisiv în asigurarea primatului Romei, printr-o abilă reglementare a raporturilor cu marile metropole occidentale şi orientale. Era un intelectual strălucit şi un poet notabil. Prevalenta Romei fusese categoric contestată în Orient înainte de 381. Dar, cum am remarcat, conciliul de atunci a conferit Romei un primat de onoare, secondat de Constantinopol, întrucât acest oraş constituia o a doua Romă. Orientul ocupa deci o poziţie decisivă. De altfel, aici, preeminenţa papei va fi după conciliu - şi mai cu seamă după 395 d.C. - pregnant contestată.

Teoretic, în comunitatea creştină domneşte solidaritatea clerului şi a enoriaşilor, exprimată cu ostentaţie în cadrul ceremoniilor desfăşurate în basilică episcopală. în spaţiul Bisericii, ierarhia socială a secolelor al IV-lea şi al V-lea d.C. este mai discretă decât pe străzile oraşelor. Desigur, clerul domină şi se practică separarea dintre bărbaţi şi femei, de regulă despărţiţi de navele basilicii. în basilică, potentes strălucesc prin elegante veşminte de sărbătoare, brodate cu scene din Biblie. Cu toate acestea spaţiul

622

Eugen Ci:ek

basilicilor formează o adunare de enoriaşi din toate categoriile sociale, supuse, fără deosebire de rang, sub amvonul episcopal din absidă, privirii agere a lui Dumnezeu. Preoţii şi episcopii dispun de o libertate neîngrădită de vorbire, care poate reproba conducătorii lumii laice. Această libertate de vorbire - ilustrată de pildă de Ioan Gură de Aur la Constantinopol, unde denunţa autorii păcatelor şi injustiţiei sociale, inclusiv pe moşieri şi pe curteni - acţionează asupra comunităţii urbane, adunate în "sala de audienţe" a lui Dumnezeu. Trei teme prevalează în predici: păcatul, sărăcia, moartea. Episcopul are acces la guvernatori, la potentes, la care intervine în favoarea celor oropsiţi. Se întâmplă totuşi ca el să aştepte ore întregi în anticamerele funcţionarilor importanţi. Deşi, dacă bisericile sunt splendide, datorită generozităţii suveranilor şi . căpeteniilor laice de seamă, averile Bisericii sunt considerabile. Constantin acordase „corpului creştinilor", corpus christianorum, dreptul la bunuri posedate în comun şi la moşteniri consistente, lăsate Bisericii prin testament. Astfel Biserica poseda moşii, de altminteri scutite de impozitul funciar. Clericii nu pot fi judecaţi de justiţia laică decât pentru crime. Nu este mai puţin adevărat că în curţile de la Ravenna şi de la Constantinopol acţionau ierarhi creştini rafinaţi, parfumaţi, care duceau un trai îmbelşugat. Fără îndoială, nu dispare, ci se afirmă în continuare modelul slujitorului ascet al Bisericii¹⁹.

Evoluţia mentalităţilor

Mentalul colectiv, perturbat de puternica criză a secolului al III-lea d.C, suferă mutaţii fundamentale. Este afectat chiar utilajul mental, etnostilul civilizaţiilor antice. Intervin transformări în concepţia despre dragoste, sex, trup, viaţă şi moarte. Schimbările ating chiar structura celor două limbi privilegiate ale Imperiului. In latină se manifestă cu pregnanţă tendinţa spre modificarea structurii limbii, prin excelenţă către abstractizarea vocabularului. De asemenea se reliefează ca mai manifeste ca oricând raporturile de influenţă reciprocă între structurile mentale şi axiologice pe de o parte şi cele politice pe de alta. Dominatul nu ar fi fost posibil fără criza de identitate a secvenţei istorice anterioare lui 284 d.C., dar şi el a acţionat ca o apă tare asupra structurilor mentale şi axiologice. Creştinismul a putut să prospere în condiţiile căutării salvării şi semimonoteismului din vremea anarhiei militare; însă, la rândul său, a marcat în adâncime felul de a gândi, de a percepe lumea, al cetăţenilor Dominatului. în pofida rezistenţei obstinate a modului de viaţă tradiţional al orăşenilor şi sătenilor. Invaziile barbare au împietat şi ele asupra climatului mental al oamenilor secolelor al IV-lea şi al V-lea d.C. Anticetatea tinde să-şi schimbe complet discursul mental. Ca şi conţinutul esenţial. Anterior anticetatea funcţionase ca o reţea de cetăţi autonome, unde îşi păstrau validitatea societatea civilă, „liberalismul economic", libera întreprindere. Acum cetăţile îşi văd drastic redusă autonomia. în mediul urban se inserează spaţiul Bisericii. Spaţiul urban se deschide spre cel rural, chiar spre deşert, unde se aflau locaşurile oamenilor sfinţi, monahilor şi anahoreţilor. Mai ales după 375, în acest spaţiu deschis al anticetăţii, anticiuitas, se agitau ameninţători, violenţi, rurali exasperaţi de dominaţia copleşitoare a statului imperial şi a oraşelor, ca şi Barbari, progresiv constrângători, mult timp ostili centrului urban tradiţional. Dacă în secolul al IV-lea d.C, oraşele prosperau, în veacul următor ele se golesc de o populaţie, înclinată să se grupeze