Istoria Romei

în plină persecutare a păgânismului şi în secolul al V-lea, anumiţi funcţionari imperiali rămân păgâni. Până în 394 d.C., păgânii au fost foarte numeroşi în senatul Romei. Pâgânismul elitelor intelectuale şi sociale se reformează în profunzime. Adepţii lui propun un succedaneu propriu al lui Cristos, exaltat de creştini. Desigur, acesta este „Soarele", Sol. Păgânii sunt constrânşi la anticonformism, însă şi Ia un misticism exaltat, „bigot". în secolul al IV-lea proliferează locaşurile de cult mithraic; mithraea, la Roma, ca şi la Ostia. Venerarea zeilor Isis şi Serapis devine deosebit de ardentă. Intelectualii păgâni militează pentru reformarea instituţiilor. Nu atât ei, cât grosul populaţiilor urbane, inclusiv creştine, se împotrivesc edictului promulgat de Constantin, care interzicea luptele dintre gladiatori. încât acestea nu vor dispărea decât între 434 şi 438 d.C. Păgânii cultivaţi multiplică iniţierile în diverse rituri mistice. Ilustrativ este cazul senatorului Vettius Agorius Praetextatus, animator al cercului Nicomachilor, care se mândreşte cu cele nouă sacerdoţii păgâne asumate de el, cu iniţierile sale mithraice şi în alte culte orientale (CIL., 6, 1778). Se dezvoltă teurgia, creată încă în secolul al II-lea d.C, dezvoltată de Maximos din Efes, care înrâureşte substanţial domnia lui Iulian. Teurgii doresc să acţioneze asupra divinităţilor, prin recursul la tehnici specifice. Ei purced de Ia ideea unei misterioase „simpatii", care făureşte unitatea cosmosului. Tehnicile lor anticipează spiritismul şi îşi propun contactul cu divinitatea prin practici magice. Produs, teurg de la începutul secolului al IV-lea, le descrie şi le preconizează cu fervoare. Concomitent, el şi alţi păgâni cred ferm într-o divinitate supremă, într-un „Zeu", scris cu literă mare, Deus. Am constatat bătălia de idei şi de mijloace de presiune politică, utilizate în jurul altarului şi statuii zeiţei Victoria din senat, scoase de acolo temporar în 356, cu prilejul vizitării Romei de către Constanţiu II, reintroduse ulterior, eliminate oficial, printr-un edict al lui Graţian, din 382, ulterior din nou reaşezate în senat, pentru a fi definitiv excluse din Curie, în 394 şi după înfrângerea lui Eugenius.

Am constat că Theodosius I şi urmaşii lui trec la reprimarea sistematică, la persecutarea păgânismului şi a riturilor acestuia, din care subsistâ exclusiv vestigii folclorice. Ca urmare a edictului din 24 februarie 391 d.C, care interzice jertfele sângeroase, la Alexandria sunt distruse sanctuare păgâne, cum am remarcat în alt subcapitol, mai ales serapeul, serapeion sau serapeum. Represaliile îmbracă câteodată forme violente, criminale. La Alexandria, predica pâgânismul ardent frumoasa Hypatia, fiica celebrului

matematician Theon. Ea era cadru didactic universitar şi preda un fel de vulgarizare a filosofiei auditoriului frecventat atât de păgâni, cât şi de creştini. Hypatia cultiva mai cu seamă neoplatonismul. Era castă şi pleda în favoarea austerităţii, deşi purta o tunică scurtă, un fel de minijupă. Exercita o adevărată fascinaţie asupra auditorilor şi numeroşilor ei partizani. După un atentat ratat întreprins asupra prefectului Egiptului de călugări fanatici, în timpul postului mare, Hypatia, întoarsă dintr-o călătorie, este smulsă din trăsura sa de exaltaţi, îndeosebi monahi, târâtă în biserica Sfântului Mihail, dezbrăcată, lovită cu bucăţi de sticlă şi sfâşiată în bucăţi. Rămăşiţele sale sunt plimbate prin Alexandria şi apoi arse. Se pare că Hypatia nu a căzut atât victimă păgânismului său militant şi popularităţii de care dispunea, cât conflictului dintre episcopul Alexandriei şi prefectul Egiptului. Constituia, probabil, un obstacol în calea reconcilierii lor. în orice caz uciderea ei monstruoasă atesta violenţele dezlănţuite împotriva predicatorilor păgâni. Una dintre ultimeleritadele ale pâgânismului remanent a fost în Imperii mediul intelectual, literar şi filosofic, necreştin, De aceea Iustinian l-a lovit din plin. El a inaugurat persecutarea totală, implacabilă, a păgânilor, ca „soluţie finală"¹⁸.

Triumful creştinismului

Am constatat, în capitolul anterior, care au fost cauzele propagării intense a creştinismului şi, în definitiv, ale victoriei sale finale. îl îmbrăţişau aristocraţi de viţă, funcţionari imperiali, intelectuali de marcă, militari. în cele din urmă, unii creştini se înrolează în forţele militare. Iar anumiţi militari se creştinează în timpul serviciului ostăşesc. Pe de altă parte, creştinii pătrund chiar în anturajul tetrarhilor. Atitudinea creştinismului faţă de Imperiu comportă mai multe faţete, care îndeobşte corespund anumitor etape cronologice. Deşi câteodată, în acelaşi moment istoric şi, în consecinţă, în operele Părinţilor Bisericii, pot să se exprime concomitent atitudini şi faţete diferite. Aceste abordări diferite, aceste „etape cronologice" par a fi fost eminamente următoarele: 1) încercarea de adaptare şi acceptare a structurii societăţii şi a cutumelor ei, ilustrată mai cu seamă în primele două secole d.C; 2) contestaţia globală a societăţii antice, a Imperiului, a tradiţiilor religioase şi culturale, în secolul al III-lea d.C; 3) transformarea în religie de stat, destinată să se asocieze strâns ierarhiilor, articulaţiilor societăţii şi Imperiului sau măcar să se ajusteze lor, în funcţie de exigenţele acestora, în secolul al IV-lea d.C; 4) detaşarea abilă, uneori sofisticată, dar tot mai hotărâtă, de alcătuirea statală romană şi îndeosebi de soarta ei, în secolul al V-lea şi în veacurile subsecvente. Prin urmare, după ce s-a unit cu statul imperial, creştinismul, în virtutea universalismului preconizat de el, a fost practic constrâns să se desprindă de acesta. Fericitul Augustin dă seama de aceste tendinţe de separare de Imperiu. Anumiţi scriitori creştini pledează pentru federarea Imperiului cu Barbarii, pentru restructurarea acestuia, care implică pe de o parte salvarea lui, dar, pe de alta, tot o formă a detaşării de el. Alţii, ca Salvianus, mai sus menţionat, se pronunţă destul de limpede pentru abandonarea Imperiilor şi pentru o nouă alianţă cu formaţiile statale barbare. în sfârşit, forţa Noii Credinţe este atestată de continuarea şi de progresele înregistrate de evanghelizarea altor populaţii şi state decât cele romane. Sunt destul de uşor rapid creştinaţi cei mai mulţi Barbari. Fervoarea spirituală, însă şi conştientizarea faptului că îmbrăţişarea creştinismului constituia un semn de civilizare, explică aderarea la practicarea DreDtei

612

Eugen Cizek

Credinţe. Statele barbare vor să confişte, şi nu să distrugă structurile spirituale şi de altă natură ale Imperiilor. Totuşi sunt evanghelizate şi meleaguri care nu erau implicate în prezervarea civilizaţiei romane. Am remarcat mai sus că evanghelizarea extrinsecă Imperiului este chiar anterioară anului 313 d.C.

într-adevăr am semnalat că încă de la sfârşitul secolului al II-lea J.C. creştinismul pătrunsese în Osrhoene şi mai ales la Edessa, capitala acestui stat. Se spunea că Bardesan, crescut la curtea regelui Abgar IX, ar fi fost creştin. în realitate pare să fi fost adept al unei gncze iudeo-creştine. Pretutindeni creştini docţi îşi exprimă ideile în limbi naţionale, pe care le înzestrează cu un alfabet şi o literatură sacră, în idiomurile respective. La Edessa fiinţează o Biserică de limbă siriacă. Primele misiuni organizate sunt instituite abia în secolul a! Vl-lea d.C, sub pontificatul lui Grigore cel Mare de la Roma. însă personalităţi deosebite convertesc la creştinism populaţii întregi ori consolidează poziţiile deja câştigate de învăţătura Mântuitorului. De regulă, solii Bisericii încep prin converafea căpeteniilor statelor şi seminţiilor neromane, ca ulterior să obţină creştinarea restului populaţiei. Cum de asemenea am notat, în Armenia, Sfântul Grigore Iluminatorul, nobil înrudit cu familia domnitoare, converteşte. între 280 şi 290, pe Tiridates, regele Armeniei. în veacul următor se creştinează întreaga populaţie a unei Armenii înzestrate cu o puternică Biserică autohtonă, care utilizează limba naţională a regatului. în Caucaz, în actualele Georgia şi Azerbaidjan, în Albania şi Iberia antice, sunt convertiţi iniţial monarhii locali şi ulterior restul populaţiei. Creştinismul se propagă adânc şi în regatul persan a! Sassanizilor. Se împotrivesc creştinismului nu doar clerul mazdeist intolerant, ci şi autorităţile laice. Totuşi Bisericile Mesopotamiei sunt înfloritoare la începutul secolului al IV-lea d.C. Shapur II, adversar implacabil al unui Imperiu roman devenit creştin, lansează reprimarea cruntă a unei religii, considerate de el ca un cult al inamicilor săi politici. Trei episcopi succesivi ai Seleuciei sunt martirizaţi, încât scaunul lor eclesiastic rămâne fără ocupanţi între 348 şi 388. Totuşi creştinii mesopotamieni, susţinuţi de forţele Bisericii din interiorul Imperiului, rezistă cu dârzenie. Şcoala creştină de Ia Nisibis, repliată la Edessa, după eşecul militar al lui Iulian, conjugă rolurile de seminar şi de universitate creştină, unde se desfăşoară un învăţământ conceput în funcţie de nevoile Bisericii. După Shapur II sunt restaurate aşezămintele creştine sassanide, aşezate sub autoritatea episcopului Seleuciei şi Ctesiphonului, declarat mitropolit şi şef al bisericilor, înainte de a deveni katholikâs. Creştinii din Persia erau fideli doctrinei niceene. în 410, actualele Bahrein şi Khorassan aveau episcopii. Creştinismul va pătrunde în China, în secolul al VH-lea d.C. în pensinsula arabică Dreapta Credinţă se infiltrează mai clar. în Egipt, folosirea limbii copte facilitează prosperitatea comunităţilor creştine săteşti. în secolul al IV-lea ia naştere o Biserică a Etiopiei, înzestrată cu un scaun episcopal. Aici Froumentios, capturat în cursul unei călătorii de explorare şi transformat în sclav, răspândeşte creştinismul în anturajul regilor din Axoum. Froumentios se deplasează la Alexandria, unde este ordonat preot de Sfântul Athanasios. Froumentios devine ulterior episcop al unei Etiopii integral creştinate, sub egida doctrinei niceene. în Africa, cum am semnalat mai sus, donatismul se aliază cu triburile berbere antiromane, pe care însă le creştinează. Teologia donatistâ propriu-zisă nu se diferenţia sensibil de învăţătura niceeanâ.

în sfârşit, se creştinează şi triburile goţilor. îndeobşte, cu excepţia francilor şi lon-gobarzilor, populaţiile germanice s-au creştinat ca ariene. Teologia mai simplă a arianismului - Barbarii înţelegeau greu doctrina Sfintei Treimi - i-a câştigat mai uşor. Pe deasupra, eclesiaştii arieni, adesea în opoziţie cu puterea imperială, desfăşurau o propa-

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

613

gandă mai agresivă. Vandalii au adoptat masiv arianismul. în consecinţă, în regatul lor african, cum am semnalat mai sus, adepţii doctrinei niceene au fost sever reprimaţi, întemniţaţi, martirizaţi. Creştinismul arian s-a convertit într-un fel de religie „naţională" a populaţiilor germanice. L-au adoptat şi burgunzii. Creştinarea goţilor a început devreme, încă în perioada persecuţiilor. Dar esenţialul convertirii la creştinismul arian a fost opera unui „metis" goto-roman, descendent al unor prizonieri romani ai goţilor, Ulfila ori Wulfila. Acesta cunoştea perfect modul de viaţă roman; a intrat în contact cu autorităţile eclesiastice şi a fost consacrat episcop, în 341 d.C, de către Eusebius din Nicomedia. Ulfila, refugiat în Moesia Inferior către 348, a tradus Noul Testament în limba gotică şi a făurit un alfabet special. A murit în 383, după ce goţii, instalaţi în Balcani, în 382, s-au convertit în masă la arianism. Curând convertirea la creştinismul arian a cuprins pe toţi Barbarii din zona danubiană. Un caz specific îl prezintă Irlanda. Niciodată anexată de Imperiu, insula a fost totuşi evangţwîîzată de aşa-numitul Sfânt Patrick. Ceea ce a prilejuit o expansiune culturală şi religioasă explozivă a insulei. Această insulă, atât de puţin atinsă anterior de romanizare, s-a transformat într-un focar de iradiere a culturii latine, religioase şi profane. Călugării irlandezi, impregnaţi de latinitate, ca Sfântul Colomban, mort în 615 d.C, au coborât pe continent, unde au redresat o latinitate aproape complet destabilizată. Mănăstirile lor s-au transformat în nuclee de cultură antico-latină. Se poate afirma că ei au salvat moştenirea culturală antică.

însă, în general, creştinismul extrinsec Imperiului s-a difuzat cu ajutorul limbilor vernaculare, adică locale, transformate în idiomuri culturale. încât el a slujit mai ales civilizaţiei, şi nu atât Imperiului. în interiorul acestuia se înjghebase o teologie a Imperiului creştin, pregătită chiar de Constantin cel Mare. Nu vom reveni asupra opţiunilor personale ale acestui dominus. Reiterăm observaţia că după aşa-numitul edict de la Mediolanum (care, poate, a consistat într-o „antantă" verbală, urmată de două rescripte ale lui Licinius; deşi ce ne împiedică să presupunem că ar fi existat şi un text promulgat de Constantin?). Constantin a practicat o mişcare de balans între creştinism şi pâgânism. Constantin ar fi încercat, în cadrul unei filosofii monoteiste, un fel de joncţiune între vechea sa fidelitate faţă de Sol Inuictus şi noua Credinţă. Panegiriştii săi păgâni, între 313 şi 321, transcriu această pendulare referindu-se la o forţă divină, ce putea satisface adepţii ambelor religii, când se referă la „divinitatea supremă", summa diuinitas ori summus deus. Pe arcul din 315, se face apel la elemente provenite din „impulsul divinităţii", instinctu diuinhatis. Concomitent, dominus promovează o legislaţie precreştină, mai sus consemnată. La 18 aprilie 321, clericii primesc dreptul să elibereze sclavi în biserici. Se acordă toate avantajele unei eliberări civile. Iar la 3 iulie 321, Constantin obligă judecătorii, birourile, lucrătorii câmpului să nu muncească în ziua venerabilă a Soarelui, adică duminica. Se interzice creştinilor să sacrifice, iar, în 318, episcopii primiseră dreptul de a împărţi dreptatea. Constantin acordă subvenţii, din trezoreria sa, eclesiaştilor. Se interzice consultarea măruntaielor victimelor, deci arta haruspiciilor, în locuinţe private, iar, în 322, sacrificiile sunt interzise cu prilejul aniversărilor imperiale (Cod. Th., 16. 2, 5). După victoria repurtată asupra lui Licinius, o monedă îl figurează pe Constantin cu emblema lui Cristos străpungând şarpele păgânismului. într-adevăr, anul 324 şi înfrângerea lui Licinius dau seama de o cotitură în strategia politico-religioasă a lui Constantin. El trece clar la edificarea instituţională a unui Imperiu roman creştin. Nu au dispărut, desigur, anumite ezitări. Un rescript de la Hispellum (Umbria) autorizează locuitorii acestui muncipiu să înalţe un templu gintei Flavia şi să hărăzească lupte de gladiatori persoanei împăratului, însă cu interdicţia „ipocrită" ca templul să fie pângărit de superstiţii contagioase, adică de sacrificii (X.5., 705).

614

Eugen Cizek

Iar ultimul edict al lui Constantin, din 337, scuteşte flaminii cultului imperial de exercitarea unor sarcini publice (Cod. Th., 12, 5, 2). Din mai 319, păgânilor, încă substanţial majoritari în Imperiu, li se garantează libera exercitare a religiei lor (Cod. Th., 9,16, 1). Fapt care îi va transforma totuşi din stăpâni toleranţi ai Imperiului, cum fuseseră cu şase ani în urmă, în toleraţi!

După cum controla, ca şef suprem, cultul imperial, Constantin înţelegea să supravegheze, să monitorizeze cu stricteţe religia creştină. Pe de altă parte creştinismul devenea religie de stat, în fond principala religie de stat. Expansiunea accelerată a creştinismului presupunea şi proliferarea dizidentelor, ereziilor, schismelor. într-adevăr statul şi Constantin au intervenit nemijlocit în viaţa internă a Bisericii, cu prilejul conciliului căpeteniilor eclesiastice, organizat în martie 314 d.C, la Arelate (actuala localitate Arles). Biserica Africii era perturbată de erezia donatistâ. Am remarcat că această erezie fuseseprovocată de problema aşa-numiţilor lapsi şi a botezului primit de la unul dintre ei. Caecilianus, episcopul Cartaginei, era contestat de adepţii lui Donatus, conducătorul dizidentei în cauză, dat fiind că fusese consacrat episcop de un „trădător", adică de un episcop care, în timpul marii persecuţii, predase fără împotrivire Scrierile Sfinte oame-. nilor lui Diocleţian. Cum am arătat, donatismul se propagase prin excelenţă în mediile sociale modeste şi printre indigeni antiromani. Pentru prima oară conciliul de la Arelate a fost convocat printr-un ordin imperial, ca şi cum ierarhii creştini ar fi reprezentat funcţionari de stat. Li s-au pus la dispoziţie mijloace de locomoţie ale poştei imperiale. S-au reunit 46 de episcopi. 16 din Gallii, 10 din Italia, 9 din Africa, 6 din Hispanii, 3 din Britannia. Conciliul a condamnat, (era a doua reprobare) schisma donatistă, care trebuia să dispară.

însă au fost adoptate şi alte măsuri. S-a hotărât excomunicarea creştinilor sau creştinelor care contractau căsătorii cu păgânii ori păgânele. Ca şi a creştinilor ce făceau uz de fals împotriva fraţilor lor. S-au interzis recâsătoririle după repudiere. Preoţii nu aveau dreptul de a practica camătă. Fiecare episcop trebuia ordonat de alţi trei episcopi. Servirea starului era recunoscută ca importantă de Biserică, luându-se în considerare interesele împăratului. Se consfinţea astfel interferenţa dintre stat şi Biserică. Braţul secular a intervenit ca să aplice hotărârile conciliului, care ascultase atât pe donatişti, cât şi pe exponenţii Bisericii oficiale. Cum donatiştii au refuzat să se supună deciziei conciliului, o hotărâre imperială, din 316, i-a condamnat la exil şi la confiscarea bisericilor ocupate de ei, care urmau să fie restituite „ortodocşilor". S-au produs numeroase incidente, întrucât donatiştii au rezistat şi s-a recurs la forţa armată. Dar utilizarea forţei a fost stopată în 321, cum am semnalat mai sus.

După eliminarea lui Licinius, Constantin nu a putut rămâne indiferent la o dispută christologic-teologicâ grav perturbatoare a păcii lumii creştine. Donatismul se limita la Africa, însă un nou contencios tulbura întreaga comunitate creştină în esenţiala problemă a teologiei trinitare, a structurii Dumnezeirii. Doctrina Sfintei Treimi fusese de multă vreme adoptată de căpeteniile Bisericii, însă ea era departe de stadiul cristalizării. Am arătat, în capitolul anterior, cât de aprige şi complicate fuseseră interpretările statutului Mântuitorului. Unii, ca adopţioniştii, îl consideraseră om învestit cu putere divină. Alţii, ca sabellienii, pledau pentru unicitatea Dumnezeirii: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh ar fi fost trei moduri de reprezentare a aceleiaşi realităţi. în sfârşit, subordinaţioniştii opinaseră că n-ar exista decât un singur principiu iniţial, Dumnezeu Tatăl. Logosul sau

Verbul, adică Fiul, ar fi primit viaţă şi fiinţă de la Dumnezeu Tatăl. El ar fi inferior, subordonat Tatălui etern, pe când Fiul nu ar fi veşnic. în sânul şcolii teologice de la Alexandria au emers două curente diferite. Unul dintre ele susţinea egalitatea substanţială între Tată şi Fiul. Cealaltă şcoală relua ideile subordinaţioniştilor. Fiinţa divină ar fi unică şi reprezentată de Dumnezeu Tatăl, veşnic, necreat, în vreme ce Fiul sau Logosul ar constitui prima creaţie a Tatălui. Sfântul Duh ar fi fost, la rândul său, o creaţie a Tatălui. Acest punct de vedere este susţinut de preotul Arius sau Areios, originar din Libia, fost discipol al lui LukiaSos din Antiochia.

Arius se născuse în jurul anului 280 d.C. Era un bărbat înalt, slab, cu o privire tristă şi un temperament de ascet. Arius se remarcase ca.un excelent orator. El îşi întemeia ideile pe un pasaj din Evanghelie, unde sfântul Ioan îl determinase pe Isus să declare că „Tatăl este mai mare decât mine" (14, 28). Era susţinut îndeoaW de femei, care organizau adunări, generatoare de dezordini. Episcopul Alexandriei, numit Alexandros, a convocat un conciliu al episcopilor locali, care au anatemizat ideile lui Arius şi l-au excomunicat pe el şi pe partizanii lui. Prin intermediul consilierului său, Ossius din Corduba, dominus le-a reproşat lui Alexandros şi Arius litigiul lor şi le-a cerut să se înţeleagă. între timp arianismul se răspândise în Imperiu, unde provocase divizarea Bisericii orientale, mai cu seamă în Asia Mică şi în Siria. îl susţinea pe Arius Eusebius din Nicomedia şi, cu unele rezerve, episcopul Eusebios din Cesareea. De fapt ambele tabere, cea a arienilor şi cea a adversarilor lor, erau la rânduj lor împărţite în nenumărate grupuscule sectare. Un conciliu provincial, reunit, în decembrie 324, la Antiochia, a coroborat repudierea arianismului. S-au împotrivit numai trei episcopi, inclusiv cel din Cesareea. împăratul a considerat situaţia preocupantâ şi contraproductivă pentru interesele unităţii Imperiului şi a Bisericii. Personal, nu prea înţelegea problemele christologice. Dar, în vederea reunificării creştinilor, a decis convocarea unui conciliu al Imperiului, care a avut loc la Niceea. Arius şi Alexandros nu putuseră ajunge la nici o înţelegere.

Acest conciliu s-a întrunit începând din 20 mai 325 d.C. Se înregistra o dată capitală în istoria Bisericii. Era primul conciliu mondial, ecumenic, sinod al lumii locuite, oikou-mene. Totodată se manifesta abandonarea ostentativă a neutralităţii puterii imperiale, arborată la Mediolanum, cu unsprezece ani în urmă, în favoarea intervenţionismului „binevoitor" al statului. într-adevăr Constantin nu numai că a pus cursus publicus la dispoziţia episcopilor, dar a prezidat în persoană şedinţa inaugurală a conciliului, unde a rostit cuvântarea introductivă. Se reuniseră aproximativ 270 de episcopi, mai ales din provinciile orientale. 119 proveneau din Asia Mică. Occidentul era reprezentat de patru episcopi, ca Ossius şi Caecilianus din Cartagina, şi doi legaţi ai episcopului Romei, Sylvester, prea vârstnic ca să se deplaseze. Dezbaterile au fost dominate de intervenţiile lui Ossius din Corduba, lui Athanasios din Alexandria şi lui Eusebios din Cesareea. Tema principală a rezidat în cristalizarea doctrinei Sfintei Treimi, în unitatea teologică a Bisericii, astfel fixată la Niceea. Uşor modificată de conciliul de la Constantinopol (din 381), doctrina niceeană va deveni Crezul Bisericii creştine. Se statorniceau idei esenţiale. Constantin ar fi preferat, poate, o soluţie de compromis, însă s-a raliat deciziei consiliului, impusă prin excelenţă de episcopii latinofoni. Cei din Orient s-au supus, sub presiunea ordinelor date de magistrul oficiilor. Doi episcopi opoziţionişti au fost exilaţi, ca şi alţii, doritori ulterior să revină asupra votului lor. Arius a fost âp a«»m»n -

616

Eugen Cizek

eliminat din Biserică şi surghiunit. Braţul secular intervenea clar în problemele doctrinare, în organizarea Bisericii. Conciliul a decantat teza consubstanţialităţii şi egalităţii între membrii Trinităţii. Isus era considerat necreat şi coetern cu Tatăl, „consubstanţial" cu Părintele său. Conciliul a funcţionat între 20 mai şi 25 august 325. Pe 25 iulie, cu prilejul vicenaliilor lui Constantin, Eusebios din Cesareea a rostit un elocvfent panegiric al împăratului. La sfârşitul conciliului, Constantin a oferit episcopilor un ospăţ, la care a participat şi el. Totuşi conciliul adoptase hotărâri relevante şi în alte domenii. Astfel s-a realizat unitatea liturgică a Bisericii. în conformitate cu uzajele Romei şi Alexandriei, s-a statornicit data Paştelui, în prima duminică de lună plină care urma echinocţiului lui martie. S-a stipulat şi unitatea canonică a Bisericii. Douăzeci de canoane au fixat o legislaţie eclesiastică şi condiţiile alegerii episcopilor, ca şi ale consacrării lor. Ei trebuiau să fie ordonaţi de episcopii din provincia lor. S-au stabilit circumstanţele desfăşurării conciliilor provinciale, ierarhizării scaunelor episcopale (episcopate şi metropole etc). S-a reiterat interzicerea practicării camătei de către clerici, ţinerii unei femei în locuinţa lor etc.

Arienii nu s-au recunoscut învinşi. Ei erau foarte activi în Orient. Mulţi episcopi orientali, inclusiv Eusebios din Cesareea, s-au raliat arianismului. Constantin a trebuit să bată în retragere. Arienii şi Anus au fost rechemaţi din exil. Au fost reabilitaţi în schimbul anumitor vagi profesiuni de credinţă. Pe de altă parte, se încing dispute între interpreţii dogmei consubstanţialităţii. Unii estimau pe membrii Sfintei Treimiţa „identici", homoousioi, alţii ca „asemănători", homoiousioi. îi separa doar un i grec (iota), încărcat de fundamentale implicaţii teologice. Progresiv, conflictul cu arienii va ajunge în pragul războiului civil, căci populaţiile au coborât în stradă pentru a-şi impune ideile teologice. De fapt, Constantin însuşi s-a detaşat de adepţii doctrinei niceene. Fără a-şi părăsi pragmatismul, care îl caracteriza, el s-a apropiat de arieni, sub influenţa surorii sale Constantina şi a cumnatei Basilina. Conciliatorismul său faţă de arieni a întâmpinat rezistenţa Sfântului Athanasios, implacabil, dârz. încât Athanasios a fost ascultat şi apoi destituit din funcţiile sale episcopale, în 335, de conciliul de la Tyr, care l-a exilat la Treveri. De fapt Constantin a utilizat ceea ce s-a definit ca un „cezaro-papism". Intr-un palat imperial, progresiv creştinizat, el promulgă edicte, ale căror preambuluri echivalează cu „homelii", pentru că tratează cultele păgâne în termeni reprobatori, Constantin rupe legăturile sale vechi cu filosofi păgâni eminenţi, ca Nikagoras, Hermogenes şi Sapatros (lichidat în 330, când se adoptă o strategie manifest antipăgână). Sunt arse scrieri ale lui Plotin şi Porphyrios şi, după inventarierea bunurilor templelor păgâne, sunt confiscate unele dintre ele, mai cu seamă stocurile în metal preţios, în vederea consolidării reformei monetare şi Finanţării ridicării unor biserici grandioase. Pragmatic, Constantin acordă totuşi concesii păgânilor, mai sus menţionate. Anus moare în 336, dar Constantin este botezat creştin de arianul sau proarianul Eusebius. Se ignorau crimele comise de el în propria familie.