Istoria Romei

.

XII.

Roi

)MA MEDIEVALA SI MODERHA. EPILOG

Roma medievală

Supravieţuirea Romei după „căderea" Imperiului roman occidental constituie epilogul, concluziile acestei cărţi. Desigur, vom prezenta concentrat această supravieţuire, aceaStă eternitate a Romei, întrucât ţinta noastră principală a fost Roma antică şi imperiul ei.

încă din antichitate, două curente opuse de gândire purtaseră asupra soartei Romei. Dacă Sfântul Pavel preconizase coexistenţa comunităţilor creştine cu puterea laică, temporară, Apocalipsa Sfântului Ioan figura Roma ca pe o femeie desfrânată, împodobită cu purpură şi bijuterii, nou Bablion, condamnat pieirii (17-l8). Se pornea de la tradiţia apocaliptică iudaică, dar se asumau temele condamnării Romei, adesea vehiculate'de moraliştii păgâni. Istoria Romei antice fusese străbătută de un curent pesimist. Adesea romanii pândeau în istoria Oraşului semnele decadenţei. Stoicii afirmau că lumea şi deci şi Roma vor dispărea într-o conflagraţie universală, în timp ce Apocalipsa profetiza pieirea ei. Angoasa milenaristă dobândea, în mediile creştine - şi nu numai în rândurile lor -, o pondere oprimantă. Dar concomitent se exprima o tendinţă mult mai puternică, încrezătoare în eternitatea Romei. După invazia lui Alaric şi diminuarea brutală a populaţiei Romei, creştinul Sidonius Appolinaris descrie cu entuziasm zeiţa Roma {Carm., 13 şi urm.). într-un stil epic, îmbibat de reminiscenţe vergiliene, Roma este descrisă ca o războinică somptuoasă. Roma, jefuită de Alaric şi apoi de vandali, solicită Aurorei ca împărat pe Anthemius. Or această Auroră este Constantinopolul, conceput cu o anti-Româ, inferioară celei autentice, incapabilă să se definească altfel decât în raport cu Roma. Această Romă trăise într-un fel de apocalipsa, dar ea subsista ca Roma aeterna, locaş al puterii temporale, dar şi al celei spirituale. Ambiţie focalizată de papa Damasius, menţionat în capitolul anterior, şi potenţată de către alt papă foarte eficient, Leon I (440-461 d.C). Roma se convertea, din oraş imperial, în cetatea apostolică. Nu murise, ci numai se transformase. în plin Ev Mediu, persistă vechea asimilare între „Oraş" şi „Lume", Urbs şi Orbis. Un proverb afirmă, în acelaşi Ev Mediu, că atâta vreme cât se va menţine în picioare Coloseul, va rămâne, tot în picioare, Roma. Când se va prăbuşi Coloseul, se va prăbuşi şi Roma. Iar când se va păbuşi Roma, se va prăbuşi şi Lumea. Un document, emanând de la Curia Romei, va decreta în 1162 salvgardarea Columnei lui Traian. Aceasta trebuie să rămână intactă atâta vreme cât va dăinui Lumea.

în realitate, Roma subsista ca o burgadă, ca un orăşel modest. Longobarzii invadaseră Italia în secolul al Vl-lea şi făuriseră în peninsulă un regat, care avea capitala nu la Roma, ci la Pavia, începând din 572 d.C. Longobarzii vor fi înfrânţi de Carol cel Mare, dar regatul lor se va menţine

Roma Medievală şi Modernă, Epilog

659

la Benevent, până către 1047. Roma devenise un orăşel modest ca proporţii, dar aici veneau Carol cel Mare şi Otto, ca să primească cununa imperială. Combatanţi înverşunaţi pentru o supremaţie temporală, papii vor lupta din Roma împotriva veleităţilor monarhilor medievali, în special, cum am remarcat în capitolul anterior, în contra suveranilor Sfântului Imperiu. Papa Alexandru III va fonda liga lombardă, în 1167, ca să anihileze ambiţiile împăratului Frederic I Barbarossa. încă din secolul al VUI-lea, papii nu au mai cerut învestitura anterior acordată de împăraţii de la Constantinopol. De altfel, o primă schismă va diviza Biserica Apusului de cea a Răsăritului între 863 şi 867. Această schismă va opune definitiv catolicismul ortodoxiei noastre în 1054, când patriarhul Keroularios şi papa Leon IX se vor excomunica unul pe altul. Aceste excomunicări nu vor fi anulate decât în 1965. De altfel, în această Romă medievală, vechile monumente antice se ruinau. în 540 d.C, un inventar enumera încă statuile şi monumentele unui oraş locuit de o populaţie destul de numeroasă. Roma nu era încă un morman de ruine ale monumentelor laice, încă păstrate; se adăugau, pentru a o înfja*rn"useţa, biserici şi basilici creştine. Templul lui Romulus şi biblioteca Forului Păcii adăposteau, din 526, o fastuoasă biserică. Până la urmă Panteonul este şi el conservat, prin transformarea sa într-o biserică a Sfintei Marii a Martirilor. Totuşi, în general, monumentele antice cad în ruină. Alcuin, sub Carol cel Mare, constată că Roma echivalează cu o ruină amară. După anul 1000 d.C, atinsă de malarie, Roma se depopulează. în 1083, Roma este prădată de către normandul Robert Guiscard, chemat în ajutor împotriva împăratului Henric IV de către papa Gregorius VII. Chiar Coloseul cade victimă seismelor repetate. El este transformat într-o fortăreaţă, în timpul luptelor neîncetate dintre familiile aristocratice, dornice să obţină prevalenta în Roma medievală. Pietrele Coloseului slujesc construirii caselor particulare din apropiere. Renaşterea şi barocul transformă Coloseul în carieră de piatră, care oferă materiale de construcţie utilizate pentru ridicarea palatului Venezia, Cancelariei, palatului Farnese etc. Chiar şi cupola basilicii Sfântului Petru utilizează materiale luate din ruinele Coloseului. Restaurarea Coloseului va începe abia sub papa Benedict XIV (1740-l758), care va consacra acest edificiu amintirii martirilor creştinătăţii. Cad în ruine şi forurile Romei antice. în 1587 începe reconstrucţia Columnei lui Traian, dar în vârful acesteia este aşezată statuia Sfântului Petru. Noi monumente apar în Roma Renaşterii. Papii atrâseseră la Roma numeroşi artişti de valoare, care însă se dispersează în alte locuri, după ce, în mai 1527, Roma fusese cucerită şi jefuită de trupele imperiale ale lui Carol Quintul, comandate de conetabilul de Bourbon, ca urmare a alianţei încheiate împotriva împăratului între papa Clement şi regele Franţois I al Franţei.

Totuşi cruciaţii admirau încă monumentele Romei antice. Dar, la un moment dat, Roma încetează a mai fi reşedinţa papală. încă din 1309, papii se stabilesc la Avignon, în sudul Franţei. în 1348, papa Clement VI cumpără oraşul Avignon de la Jeanne I, regina Siciliei şi contesă a Provenţei, iar Avignon devine ferm reşedinţa unor papi în 1378, când se produce marea schismă a Occidentului. între 1378 şi 1415, catolicismul este condus de mai mulţi papi rivali. Cardinalii neitalieni se împotrivesc, în 1378, alegerii lui Urban VI ca papă. Ei îl proclamă papă sau antipapă pe Clement VII, care se instalează la Avignon. în continuare, schisma se agravează când în 1409 este ales un al treilea papă, Alexandru V, instalat la Pisa. îi urmează tot ca antipapă la Pisa Ioan XXIII, în 1410. Abia conciliul de la Konstanz, desfăşurat între 1414 şi 1418, destituie pe cei trei papi şi convoacă un conclav, care în 1417 îl desemnează ca papă unic pe Martin V. Avignon rămâne însă oraş care aparţine papilor până în 1791, când este anexat de Franţa. Este oare o întâmplare că în 1815, după restaurarea Bourbonilor pe tronul

660

Eugen Cizek

Franţei, Avignon devine centrul teroarei albe, declanşate de nobilii anterior emigranţi şi de partizanii lor? O teroare care îl şochează chiar pe regele Louis XVIII, care taxează pe exponenţii acestei terori, îndreptate împotriva foştilor revoluţionari şi bonapartişti, ca „mai regalişti decât regele".

Ruinarea vestigiilor Romei antice se accelerează în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, între domniile lui Martin V, cel ales în 1417, şi Urban VIII, papă între 1623 şi 1644. Prădarea Romei în 1527 a contribuit la decăderea ei, cum am notat mai sus. Fără îndoială, distrugerea Romei antice, pe care papii nici măcar nu încercau s-o oprească, a suscitat reacţii. Cea mai emoţionantă a aparţinut lui Rafael, care, în 1519, într-o scrisoare adresată papei Leon X, a deplâns-o pe un ton vibrant. Când papa Urban VIII atentează la plăcile de bronz care acopereau porticul Panteonului, Pasquino, un croitor „apărător" al Romei, observă, făcând aluzie la faptul că papa aparţinea familiei Barberini: „ceea ce n-au făcut Barljarii, au făcut Barberinii", quod non fecerunt Barbari, fecerunt Barberini. Rabelais admira încă Roma, iar Du Bellay deplora îngroparea Romei antice sub noul oraş medieval-renascentist. Secretarul lui Montagne remarca dezamăgirea marelui scriitor, care nu mai regăsea străvechea Romă. în timpul secolelor de neglijare a vestigiilor Romei imperiale, cutremurele, surpările de teren, aluviunile depuse de Tibru şi ruinele vechilor edificii ridicaseră solul Romei. Forul republican devenise un fel de câmpie, numită Campo Vaccino. Roma umaniştilor era îngropată. Centrul Romei pontificale se situa pe malul drept al Tibrului. Papii voiau să coreleze acest centru spiritual, Vaticanul, de principalele biserici ale noii Rome. Un nou urbanism lua naştere.

Roma modernă

în secolul al XVII-lea Roma era încă un oraş modest, unde alături de biserici somptuoase se aflau cartiere sărace şi insalubre. Napoli era cel mai populat oraş al Italiei, de fapt al treilea din Europa, după Londra şi Paris. Papii făuresc un stat papal printre numeroasele principate şi regate ale Italiei. Acest stat cuprindea nu numai Laţiul, ci şi o mare parte din Italia centrală, până la Adriatica şi fluviul Po ori Padul. In plus, se produce un reviriment al interesului pentru Roma, intens vizitată de englezi şi de francezi. în gravurile sale, Piranese relevă lumii un aspect nou al Romei. Aceste gravuri reproduc ruinele sau utilizează o reconstrucţie imaginară a lor. Napoleon ocupă şi anexează o Romă unde restaurarea vechilor monumente începuse. El avea cultul antichităţii şi al clasicismului. îşi propunea să restaureze tot ce se putea din vechea Romă. Izbuteşte să degajeze Forul lui Traian şi Forul republican, unde săpăturile ating nivelul celebrei uia sacra. Pincio este amenajat şi sunt reabilitate palate şi situri arheologice. Sunt plantaţi arbori pe bulevarde şi în grădini, se redescoperă centrul Romei antice. Resurecţia acesteia conferea idei monarhice a lui Napoleon chezăşia unui model etern. Chateaubriand constată însă că, în mare parte, dispăruseră Roma antică şi cea medievala. Reunificarea Italiei stimulează însă dezvoltarea Romei. Când piemontezii întreprind unificarea Italiei, la fel ca Bourbonii din Napoli, papii încearcă să reziste. Armata pontificală este înfrântă, dar, până în 1870, trupele franceze apără un stat papal limitat, diminuat la Laţiu. Plecarea francezilor în 1870 îngăduie regilor Italiei să-şi instaleze capitala la Roma. Papa se declară prizonier, până când, în 11 februarie 1929, acordul de la Latran transformă Roma în capitala a două state, Roma şi Vaticanul. în secolul al XlX-lea, Roma fusese al cincilea oraş al Italiei.

Roma, Roma

Până la al doilea război mondial, Roma era încă al doilea oraş al Italiei, primul loc revenind centrului urban de la Milano, metropolă economică a Italiei, mare aglomeraţie industrială, comercială şi intelectuală, „capitala reală" a regatului, cum spuneau locuitorii lui.

Am observat câ Roma întrunea capitala a două state. Statul Vaticanului grupează acum aproape o mie de locuitori şi are o suprafaţă de 44 de hectare, în care figurează imensa basilică a Sfântului Petru, cu piaţa din jurul catedralei, palatul pontifical cu anexele lui (Capela sixtină, biblioteca, pinacoteca, un muzeu, un colegiu european, palatul justiţiei, postul de radio, faimoasele grădini ale Vaticanului etc). Douăsprezece edificii, la Roma, şi Castel Gondolfo sunt înzestrate cu extra-teritorialitate.

i

LUHUiivuiv.

Procesul readucerii la suprafaţă a ruinelor Romei imperiale antice a continuat şi continuă şi în prezent. Nu este mai puţin adevărat că acţiunile urbanistice, întreprinse după 1925 de dictatura fascistă a lui Benito Mussolini, au afectat drastic reabilitarea Romei antice. Paranoic ca orice dictator, „ii duce" a lansat un plan de dezvoltare urbanistică, nociv restaurării Romei antice. Urbanismul fascist pompos, ultraclasicizant, a lovit din plin forurile antice. O parte relevantă din forurile imperiale a dispărut sub grandomanul bulevard, care se intitulează „Via cjei Fori imperiali" şi care conduce „triumfal", excesiv de vanitos, de la Piazza Venezia până la Coloseu. De aceea s-a afirmat că separarea Forului republican de cele imperiale, datorită realizării acestui grandoman bulevard, a dăunat grav resuscitării unui trecut, de la care de altfel Mussolini se reclama. Ideea imperială a fasciştilor a amputat oraşul străvechi. Totuşi vestigiile antice sunt extrem de numeroase, deşi ele se inserează în textura urbană modernă ca o paranteză, cum se spune. Roma a devenit primul oraş al Italiei, cu o populaţie de trei milioane de locuitori, faţă de un Milano locuit de ceva mai mult de un milion şi jumătate de oameni. Este însă adevărat că aglomeraţia milaneză grupează aproape patru milioane de fiinţe. Dar şi Roma a devenit un mare centru economic, şi nu numai cultural şi politic. Ca o metropolă tentaculară, este înzestrată cu o viaţă diversificată, unde se amalgamează febra modernităţii şi stupefiantele urme ale antichităţii şi Evului Mediu.

„Roma, Roma", ca să reluăm uluitoarea exclamaţie a lui Federico Fellini, „ii maestro". Ca un oraş permanent frecventat de nenumăraţi turişti. Ca un oraş al bucuriei de a trăi, „la joie de vivre", cum spun francezii. Ca un oraş al desfătărilor, unde chiar pe artera modernă principală, Via Veneto, deşi există numeroşi „semafori", deci stopuri, se traversează de la un trotoar la altul pe oriunde, sub ochii indiferenţi ai poliţiştilor. „Roma hoaţa"", „Roma la ladra", cum o definesc, cu obidă, anumiţi lombarzi, care îi reproşează că absoarbe resurse economice făurite de ei. Uitând câţi străbuni ai lor au zăcut în temniţele austriace sau şi-a dat viaţa pentru o Italie unificată. Ca un oraş pe care atâţia turişti îl preferă încântătoarei Florenţe, stupefiantei Veneţii, frumosului Napoli şi chiar Parisului. Ca un oraş unde nivelul de trai crescuse vizibil din noiembrie 1998 până în mai 1999. Fascinaţia exercitată de această Romă atrage ca un magnet pe orice iubitor de artă, de cultură, de frumos, de varietate arhitectonică şi de altă natură: mentală, culturală, socială, economică etc.¹

662

Eugen Cizek

Roma este cu adevărat eternă. Coloseul nu a căzut în întregime. Aşadar nu a căzut nici Roma şi nici Lumea. Roma va dăinui până la sfârşitul veacurilor. Oare mesajele papale nu se adresează „Lumii şi Oraşului", Urbi et Orbii Lumea nu poate fi concepută fără strălucirea orbitoare a Romei. într-adevăr, toate drumurile Lumii duc la Roma. Care şi-a pierdut Imperiul, dar nu şi forţa intrinsecă, frumuseţea fără seamăn. Ce poate fi mai seducător decât să trăieşti ori măcar să vizitezi Roma? Ce poate fi mai captivant decât să sorbi bogăţia culorilor, panorama atâtor monumente, care te întâmpină la tot pasul în Roma Aeternal Pe 21 aprilie, ziua legendară a întemeierii Romei, ca şi în orice zi a anului, sub cerul clement al capitalei culturii universale. „Roma, una cittâ meravigliosa".

Bucureşti, 2ffebruarie 2001

Note

¹ Bibliografia referitoare la Roma postantică este imensă. Am utilizat în mod special L. Duret - J.-P. Neraudau, op. cit., pp. 365-408. A se vedea printre alţii, A. Graf, Roma nella memoria del Medio Evo, Torino, 1923. Roma era.oraşul cel mai îndrăgit de acest maestru al studierii antichităţii, de cel pe care odinioară l-am definit ca princeps philologorum, adică regretatul Pierre Grimal. Desigur Parisul exercită o altfel de fascinaţie decât Roma. Parisul sau chiar Lyonul. în legătură cu Fellini, autorul acestor rânduri, lucra în Franţa, când s-a anunţat decesul lui. Reacţia radioteleviziunii franceze a fost stupefiantă. într-o ţară în care marii maeştri ai culturii străine sunt destul de puţin glorificaţi, numeroase emisiuni au prezentat, timp de mai multe zile, opera şi personalitatea lui Fellini. Numai Picasso, care a trăit mai ales în Franţa, a fost mai intens elogiat.

Bibliografie Selectivă

663

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Nu am reţinut în această bibliografie selectivă decât o parte modestă dintre lucrările moderne utilizate de noi pentru întocmirea cărţii şi eventual citate în note. Reiterăm observaţia că, în privinţa exegezei moderne, documentarea noastră s-a încheiat în februarie 2000. Contribuţiile apărute după această dată nu au fost folosite şi, prin urmare, nu au fost menţionate de noi. în ce priveşte autorii antici, consemnaţi mai ales în textul cărţii, am recurs de preferinţă la ediţiile apărute la Editura „Les Belles Lettres" din Paris, în colecţia universităţilor Franţei, publicată sub auspiciile Asociaţiei Guillaume Bude. Abrevierile numelor şi ale operelor autorilor antici sunt conforme uzanţelor statornicite de către dicţionarele Felix Gaffiot (latin-francez) şi Bailly (grec-francez). S-a urmat de asemenea tradiţia pentru citarea abreviativă a culegerilor de inscripţii şi de mărturii numismatice.

Generalităţi

Eugen Cizek, Essai sur une theorie de l'histoire, Bucureşti, 1998

Faire de l'histoire. Nouveauxproblemes, lucrare de echipă, coordonată de Jacques Le Goff-Pierre Nora, 3 voi, Paris, 1974

Alain Michel, La parole et la beaute. Rhetorique et esthetique dans la tradition occidentale, ed. nouă, Paris, 1994

Alex Mucchielli, Les mentalites, Paris, 1985

Lucia Wald-Dan Sluşanschi, în colaborare cu Francisca Băltăceanu, Introducere în studiul limbii si culturii indo-europene, Bucureşti, 1987

Istoria Romei

Guy Achard, Neron, Paris, 1995

K. Aland, „Die religiose Haltung Kaiser Konstantins", Studia Patristica, 2, Oxford,

1957, pp. 549 şi urm.

Andras Alfoldi, A Conflict ofldeas in the Late Ernpire: the Clash between the Senate

and Valentinian I, Oxford, 1952; Studien zur Geschichte der Weltkrise des 3

Jahrhunderts n. Chr, Darmstadt, 1967

Geza Alfoldy, Die Rolle des Einzelnen in der Geselschaft der romischen

Kaiserreiches. Erwartungen und Wertmasstabe, Heidelberg, 1980

Jean-Marie Andre, Le siecle d 'Auguste, Paris, 1974; La villegiature romaine, Paris,

1993

M.T.W. Arnheim, The Senatorial Aristocracy în the Later Ernpire, Oxford, 1972

J.P.V.D. Baldson, The Emperor Calus (Caligula), ed. a 2-a, Oxford, 1954

Ion Barnea-Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Bucureşti, 1982

A. Benoît-M. Simon, Le judal'sme et le christianisme antique, Paris, 1968

Jean Beranger, Recherches sur l 'aspect idiologique du Principat, Bale, 1953;

Principatus, Geneve, 1973; „Imperium, expression et conception du pouvoir imperial",

Revue des Etudes Latines, 55, 1977, pp. 325 şi urm.

Michel Besnier, L 'Empire romain de l'avenement des Severes au concile de Nicee,

Paris, 1937

664

Eugen Cizek

Bibliografie Selectivă

665

R. Bianchi-Bandinelli, Rome. Le centre dupouvoir, Paris, 1969; Rome, la fin de l art antique, Paris, 1970

Joseph Bidez, La vie de l'empereur Julien, Paris, 1930

Gustave Bloch, La Republique romaine. Conflits politiques et sociaux, ed. a 2-a, Paris, 1919; L'Empire romain. Evolution et decadence, Paris, 1922

R. Bloch, Les origines de Rome, Paris, 1946; Le mystere etrusque, Paris, 1956

G. Boulevert, Esclaves et affranchis imperiaux sous le Haut-Empire romain: role politique et administraţi, Napoli, 1970

P. Brezzi, La politica religiosa di Constantino, Napoli, 1965

Peter Brown, „Aspects of the Christianization of trie Roman Aristocracy", Journal of Roman Studies, 1961, pp. 1 şi urm.; Religion and Society in the Age of Saint Augustine, London, 1971; Genese de l'antiquite tardive, trad. fr., Paris, 1983

Caesar Augustus. SevenMţrects, lucrare de echipă coordonată de F. Millar-E. Segal, Oxford, 1984

The Cambridge Ancient History. The Imperial Crisis and Recovery, lucrare de echipă, Cambridge, 1965

Jerome Carcopino, La vie quotidienne â l'apogee de l'Empire, Paris, 1939; Passion et politique chez les Cesars, Paris, 1958; Les etapes de l'imperialisme romain, ed. a 2-a, Paris, 1961; Jules Cesar, ed. revăzută şi adăugită prin colaborarea lui Pierre Grimal, Paris, 1990

Gheorghe Ceauşescu, „Aspectele şi consecinţele politice ale călătoriei lui Nero în Grecia", Revista de Istorie, 27, 1974, pp. 413 şi urm.; „Conflictele politice din timpul domniei lui Galba", ibid., 30, 1977, pp. 1855 şi urm.

Andre Chastagnol, Le Bas-Empire, Paris, 1969; L'evolution politique, sociale et economique du monde romain de Diocletien â Julien. La mise en place du rigime du Bas-Empire, Paris, 1985; Le senat ă l'epoque imperiale, Paris, 1992

M. Christol, „Les premieres annees de la grande crise du IlI-e siecle", Aufstieg und Niedergang der romischen Welt, Berlin-New York, II, 2, 1975, pp. 657 şi urm.

M. Christol-D. Nony, Rome et son empire, Paris, 1990

Pierre Chuvin, Chronique des derniers pal'ens. La disparition du paganisme dans l'Empire romain du regne de Constantin â celui de Justinien, Paris, 1990

Conrad Cichorius, Die Reliefs der Trajanssaiile, 4 voi., Berlin, 1896-l900

Eugen Cizek, L'epoque de Neron et ses controverses ideologiques, Leiden, 1972; Epoca lui Traian. împrejurări istorice şi probleme ideologice, Bucureşti, 1980; „L'eloge de Caius Avidius Nigrinus chez Tacite et le complot des consulaires", Bulletin de l'Association Guillaume Bude, 1980, pp. 276 şi urm.; „Cotitura lui Traian din 112 e.n.", Revista de Istorie, 36, 1982, pp. 372 şi urm.; Neron, Paris, 1982; „Les textes rela-tifs â Fevacuation de la Dacie et leurs sources", Latomus, 45,1986, pp. 147 şi urm.; „La succession d'Aurelien et l'echec de Tacite", Revue des Etudes Anciennes, 93, 1991, pp. 109 şi urm.; L'emperew Aurelien et son temps, Paris, 1994; „Â propos de la guerre parthique de Trajan", Latomus, 53, 1994, pp. 376 şi urm.; „II saeculum Traiani, apogeo della cultura e della civiltâ romana", Epigrafia e territorio. Politica e societâ. Temi di antichită romana, pp. 301 şi urm.; Istoria literaturii latine, Bucureşti, 1994; „La crise de TEmpire romain au IlI-e siecle ap. J.-C", Studii Clasice, 3l-33, 1995-l997, pp. 63 şi urm.; Histoire et historiens ă Rome dans l'antiquite, Lyon, 1995; Istoria în Roma antică. Teoria si poetica genului, Bucureşti, 1998; Mentalităţi si instituţii politice

romane, trad. românească de Ilieş Câmpeanu, Bucureşti, 1998; „La formation du Principat d" Auguste", Latomus, 57, 1998, pp. 72 şi urm.; Claudiu, Bucureşti, 2000

Claude de Lyon. Empereur romain. Actes du Colloque Paris-Nancy-Lyon, Novembre 1992, reunite şi publicate de Yves Bumand-Yann Le Bohec-Jean Pierre Martin, Paris, 1998

Emil Condurachi, Daco-Romania antiqua. Etudes d'archeologie et d'histoire anci-enne, ed. de Zoe Petre, Bucureşti, 198 8

J.A. Crook, Consilium principis. Imperial Council and Consellorsfrom Augustus to Diocletian, Cambridge, 1955

Franz Cumont, Les religions orientales dans le paganisme romain, ed. a 4-a, Paris, 1929

Fabio Cupaiuolo, Storia della letteratura latina. Forme letterarie, autori e societâ, Napoli, 1994

G. Dagron, Naissance d'une capitale. Constantinople et ses institutions de 330 â 451, Paris, 1974 " **

Constantin Daicoviciu, La Transylvanie dans l'antiquite, Bucureşti, 1945

Hadrian Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, 1972; „Gallieno e la Dacia", Miscellanea in Onore di Eugenio Manni, Roma, 1979, pp. 651 şi urm.

Jean Danielou, Histoire des doctrines chretiennes avânt Nicee, 2 voi., Tournai, 1958-l961