Istoria Romei



Yüklə 3,8 Mb.
səhifə48/57
tarix26.10.2017
ölçüsü3,8 Mb.
#14526
1   ...   44   45   46   47   48   49   50   51   ...   57
'

iniţial parţial, ulterior în majoritatea sa, se recrutase din rândurile ordinului ecvestru şi elitelor municipale. Mulţi oameni nu îşi datorau poziţia în societate, status, strămoşilor, ci meritului personal, competenţei denotate în serviciul principilor. în administraţie şi în armată. Din punct de vedere juridic, pe plan civil, societatea romană fusese egalitară. Situaţia aceasta se modifică radical în Imperiul tardiv. Apar inegalităţi stridente chiar în interiorul aceleiaşi categorii sociale. Pe plan juridic se amplifică foarte acut opoziţia între „cei mai oneşti", honestiores, privilegiaţii societăţii, şi „cei mai modeşti (ori umili)'1, humiliores. Pentru acelaşi delict, honestiores erau condamnaţi la exil, pe când humiliores ispăşeau cu moartea, suportau pedeapsa capitală. Din drept al egalităţii, dreptul roman se converteşte în drept al inegalităţii. Cu destul de multe decenii în urmă, savantul britanic A.H.M. Jones a reliefat că procedura judiciară, statizată şi ierarhizată, a Dominatului lăsa puţine şanse unui împricinat nevoiaş. Procedura judiciară presupunea cheltuieli exorbitante. Apelul era greoi, lent şi costisitor. Iar jurisdicţiile de excepţie erau numeroase. Această diferenţiere între honestiores şi humiliores, de altfel pur juridică, era mai veche. Apăruse sub Antonini ori mai degrabă sub Severi şi urmaşii lor? Constantin păruse a favoriza artizanatul oamenilor liberi, ca să se perfecţioneze în meseria lor, printr-un fel de formaţie continuă. Edictul său conţine o surprinzătoare listă de lucrători specializaţi, care ilustrează diferenţierea industriei epocii {Cod. Th., 13, 4, 2). De fapt, lucrătorii şi meşteşugarii sunt cantonaţi în corporaţii dirijate de stat. Symmachus ne arată cât de numeroşi şi diferenţiaţi erau meseriaşii. El menţionează blănari, bouari, măcelari (de carne de porc), lemnari (în vederea încălzirii termelor), constructori, producători de obiecte de metal, pompieri, cârciumari, brutari, transportori ai cerealelor şi uleiului (Symm., Rel., 14). Statul dirija însă în detaliu orice activitate artizanală şi comercială. Reglementa producţia, condiţia persoanelor. Manufacturile monopoliste de stat poartă asupra minelor, carierelor de piatră şi marmoră, sării etc. Nu exclusiv brutarii, ci şi alţii sunt înregimentaţi ereditar. Chiar pescarii de scoici, destinate fabricării purpurei, sunt cantonaţi ereditar în meseria lor. Nu doar fiul de pescar trebuie să rămână pescar, însă şi copiii născuţi dintr-o fiică de pescar şi un soţ de altă profesie sunt siliţi să practice pescuitul. Am menţionat mai sus cazul brutarilor, importanţi, deoarece hrăneau populaţia oraşelor şi, deci, erau controlaţi de stat cu stricteţe. De asemenea este ereditară condiţia măcelarilor. Armatorii maritimi, navicularii, sunt de asemenea supuşi statutului ereditar, încă din vremea Principatului lui Aurelian. Un fiu de navi-cular va fi tot navicular. El ţine un registru al mărfurilor transportate, primeşte retribuţie în funcţie de produsele aduse de el, bunurile sale proprii garantează operaţiile ce îi revin. Fără îndoială, cum am arătat, mulţi armatori ocolesc legea şi practică specula. Desigur, nu toate meseriile sunt supuse unui control atât de strict. Armurierii care lucrează pentru armată sunt riguros înregimentaţi, sub conducerea unui responsabil al lor (patronus sau praepositus) şi depind de magistrul oficiilor. Ţesătoriile, vopsitoriile depind de corniţele darurilor sacre. în principiu, textiliştii sunt oameni liberi, dar statutul lor este ereditar. Sustragerea de la această prevedere este aspru pedepsită. Printre lucrători, sunt introduşi condamnaţi la temniţă şi vagabonzi. Sunt foarte modest plătiţi, hrăniţi de stat, dar condiţia lor se apropie de cea a sclavilor. Situaţia colonilor devine şi mai gravă. în capitolul anterior am constatat că, în secolul al III-lea d.C, începuse legarea de pământ a colonilor. în secolul al IV-lea d.C, colonul, teoretic cetăţean liber şi uneori posesor al unui ogor propriu, lucrat ca şi terenurile de pe latifundii, alocate lui, ajunge un fel de şerb, de semi-sclav. Cum s-a spus, în Gallii ţăranul,franc liber s-a interpus între colon şi servul medieval. Teoretic, colonul, la începutul secolului al IV-lea d.C, avea dreptul să contracteze o căsătorie legală şi să se înroleze în forţele militare. Dar constrângerile financiare impuse Dominatului au determinat legarea lui oficializată de pământ. în 332, Constantin a

hotărât ca orice colon care fugise de pe pământul arendat de el să fie urmărit şi predat proprietarului funciar, care trebuia sâ achite capitaţia fugarului (Cod. Th., 5, 17, 1). într-adevăr colonul figurează pe registrele censului ca înscris (adscripdcius) alături de stăpân, care îi plăteşte impozitul. El pierde dreptul de a mai deţine un ogor în proprietate personală, nu se mai poate căsători fără aprobarea latifundiarului, nu mai poate sluji ca funcţionar sau soldat. O lege din 357 îl leagă definitiv de pământ. El trebuie să livreze proprietarului funciar de la o treime la jumătate din recolta obţinută. Datorează „stăpânului" său corvezi şi servicii {obsequia) efectuate în afara lotului cultivat de el. Proprietarul agricol devine intermediar privilegiat între colon şi stat, fiind înzestrat cu o autentică jurisdicţie domestică. Proprietarul vinde pământul său odată cu cei ce îi sunt coloni. în 365 o lege interzice colonului să vândă orice bun al său fără autorizaţia „stăpânului" său. Theodosius consfinţeşte în 380 şi în 393 dependenţa colonului de lotul lucrat de el, de unde nu se poate deplasa în altă parte. Statutul de colon devine ereditar din punct de vedere juridic, în funcţie de originea acestuia (origo). Se stipulează că, deşi el pare liber, trebuie considerat aservit domeniului, unde s-a născut ca „sclav al pământului", seruus terrae (Cod. Just., 11, 51, 1). Un timp colonul a putut să-şi conteste în justiţie „stăpânul" (Lib., Or., 57). în 396, el pierde şi dreptul de a urmări în justiţie pe proprietarul pământului de care este legat14.

Imobilismul social, „îngheţarea" ereditară a statutului social, poarta şi asupra curialilor-decurioni. Fenomen care ilustrează „de minune" pietrificarea, sclerozarea mecanismelor sociale ale Imperiului. Poverile inimaginabile, la care erau supuşi curialii, au creat o problemă compli-, cată. Criza secolului al III-lea ruinase notabilităţile municipale. Se adăugase fenomenul, stipulat de Constantin cel Mare, al recrutării anumitor curiali pentru clarissimat şi scutirea preoţilor creştini de obligaţiile „curionatului" (Cod. Th., 16, 2, 2). în consecinţă, însuşi Constantin a fost silit să stopeze hemoragia curiilor şi să abandoneze recrutarea curialilor în clarissimat (Cod. Th., 12, 1, 29). Condiţia curialilor a fost sancţionată între limitele eredităţii, după anumite măsuri severe îndreptate împotriva curialilor care evadau din condiţia lor. Această situaţie a fost impusă încă de către Diocleţian. Printr-un edict al lui Constantin cel Mare, din 20 februarie 329, fiii de curiali-decurioni sunt siliţi să rămână în rândurile curiilor municipale, începând de la vârsta de optsprezece ani. Nu voinţa tatălui lor prevalează, ci nevoile cetăţilor (Cod. Th., 12, 17). Originea, origo, ajunge pentru ei tot atât de constrângătoare ca şi pentru coloni. Curialii sunt legaţi din tată în fiu de condiţia lor, iar bunurile, odată înregistrate, le-au fost blocate. Un curial ajunge să nu-şi mai poată vinde proprietăţile ori sclavii, în absenţa unei autorizaţii speciale. Dacă el moare fără moştenitori, avuţiile sale revin comunităţii curialilor. Iar moştenitorul bunurilor unui curial este obligat să devină el însuşi curial. Noţiunea de domiciliu, domicilium, prevalează asupra celei de origine. Un curial stabilit în altă cetate decât cea unde se născuse, în calitate de locuitor străin, incola, asumă poverile curionale în ambele cetăţi: cea de obârşie şi cea de adopţiune.

Fără îndoială, compartimentarea ereditară a societăţii, „zonarea" ei, sit uenia uerbo, nu poate fi totală. Pentru a-şi pune în operă marile reforme, însuşi Constantin a favorizat excepţiile. Urmaşii săi au promovat cât mai insistent imobilitatea socială. Libanios consemnează totuşi înalte personaje care erau vlăstare de comerciant, cizmar sau măcelar: în cazul lor, protecţii interesate şi intrigi ruşinoase permiseseră acestora să iasă dintr-o condiţie pe care nu ar fi trebuit s-o părăsească niciodată. Meritul personal, competenţa contau mai ales, cum am arătat, printre cadrele militare şi birocratice. Meritul sau .... corupţia, traficul de influenţă. Profesiunile liberale, învăţământul oferă un alt refugiu celor ce vor sâ „scape" de statutul ereditar. Libanios şi anumiţi prieteni ai săi au reuşit să evadeze datorită profesoratului. Dintre 50 de curiali antiochieni, menţionaţi de Libanios, 20 fie au ieşit din curie, fie au încercat să iass FvaHama , „,.-.-..---

592

Eugen Cizek

pentru cei bogaţi. Există încă destul de numeroşi oţioşi, oameni fără profesie precisă, otiosi sau uacantes. Sub Constantin şi îndeosebi sub Constanţiu II numeroşi sunt curialii, care evadează din statutul lor datorită monahismului, anahorezei (care furniza şi ţăranilor mijlocul de a fugi în deşert). Până la urmă o legislaţie severă a îngreunat infiltrarea curialilor printre cadrele Bisericii.

La baza edificiului social se află sclavii şi colonii. Orice s-ar spune, nu s-a ajuns niciodată la un izomorfism perfect între coloni şi sclavi. Numărul sclavilor descreşte sensibil. Mulţi sclavi profitaseră de anarhia militară a secolului al III-lea d.C. spre a se elibera. Prizonierii de război barbari nu mai sunt reduşi automat la condiţia servilă, din punct de vedere juridic. în rândurile personalului minelor şi carierelor de piatră numărul muncitorilor liberi depăşeşte simţitor pe cel al sclavilor. Rentabilitatea scăzută a muncii prestate de sclavi este serios luată în consideraţie. îndeosebi sclavajul rural comportă un declin manifest. Dispar marile „familii" de sclavi. Am semnalat, în alt capitol, că, după modelul colonilor, primesc o bucată de pământ, lucrată împreună cu familia lor, acum tolerată şi chiar recunoscută pe plan juridic. Utilizarea intensivă a morii cu apă a contribuit la dispariţia turmelor nerentabile de sclavi-ocnaşi. Creştinismul contribuie la diminuarea sclavajului, deşi Biserica nu îl condamnă. Constantin interzice marcarea cu fierul roşu a sclavilor, înlocuită cu o plăcuţă purtată la gât de sclav, pe care se înregistra numele proprietarului căruia trebuia să i se restituie sclavul fugar. Ponderea socială a liberţilor se află în cădere liberă. La ţară, pe lângă micii proprietari, coloni, sclavi, continuă să lucreze ogoarele şi lucrători liberi sezonieri, care se deplasau dintr-un loc în altul. în oraşe subsistă o plebe foarte nevoiaşă, care munceşte în condiţii deosebit de penibile. Aceşti săraci trăiesc adesea din expediente: servesc uneori drept curieri ai oamenilor bogaţi sau vând produse câteva ore pe zi în anumite galantare din pieţe. Se gândesc mai ales la jocurile şi la spectacolele văzute anterior de ei şi speră în altele. Sunt abundent subvenţionaţi de statul totalitar-dirigist, la Roma şi Constantinopol. în alte oraşe, curialii sunt nevoiţi să asigure acestei plebe semiparazitare o existenţă suportabilă, descurajatoare a perturbărilor sociale. De altfel, şi în Imperiul tardiv survin tulburări sociale. în 376 d.C. a trebuit să fie rechiziţionată recolta Italiei septentrionale. Chiar între creştini au loc ciocniri sângeroase. Alegerea lui Damasius ca papă în 366 a generat înfruntări prelungite câteva zile. într-o singură zi s-au înregistrat 137 de morţi într-o basilică. Totuşi din plebea urbană fac parte şi comercianţi avuţi, mici funcţionari, meşteşugari productivi, preoţi creştini şi profesori.

Din rândul celor definiţi ca honestiores făceau parte veteranii şi decurionii, acum denumiţi mai ales curiali, curiales, mai sus consemnaţi în mai multe rânduri. Desigur, honestiores erau de asemenea cavalerii şi senatorii. De fapt, la obârşie, curialii sunt acei decurioni care beneficiază de un loc în consiliul municipal. Când condiţia de curial devine ereditară, nu se mai utilizează decât termenul de curialis pentru a desemna un membru obligat al elitei municipale. Adevăratul primar al oraşului devine curatorul, începând cu domnia lui Diocleţian, el nu mai este numit de împăraţi, ci ales de curiali din rândurile lor. îl secondează duoviri, analogi consulilor de la Roma, doi edili şi doi quaestori.

Magistraţii municipali intră în funcţie la 1 ianuarie, în fiecare an. După modelul senatorilor, curialii sunt divizaţi între foştii duoviri, duouiralicii, foştii edili, aedilicii, foştii quaestori, quaestoricii. Curialii ajung să fie asimilaţi unui colegiu, alcătuind un „consorţiu", consortium, ca

i

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental



593

brutarii şi navicularii. Bunurile lor constituie, cum am remarcat mai sus, o substantia blocată. Posedarea unei parcele din aceste bunuri ori primirea zestrei fiicei de curial, care este luată în căsătorie, implică asumarea statutului de membru al curiei municipale. Rezultă scăderea valorii pământurilor curialilor şi dificultăţi pentru fiicele de curial, care vor să se mărite. Am constatat două tendinţe în ce priveşte curialii. în primul rând evitarea condiţiei de curial, „fuga" de ea, dezertarea curiilor. Şi, în al doilea rând, efortul deznădăjduit al puterii imperiale de a le stopa, de a completa, prin toate mijloacele, rândurile curiilor municipale. însă de ce se evita statutul de curial, care asigura un prestigiu incontestabil? Mulţi curiali se ruinaseră în cursul secolului al III-lea d.C. Totuşi motivaţia esenţială a „fugii" din curiile municipale trebuie identificată în poverile exorbitante din punct de vedere financiar, pe care le reclama statutul de curial.



Care sunt aceste poveri, aceste „liturgii?" în cea mai mare parte ele coincid cu „liturgiile" decurionilor secolului al III-lea d.C. Curia, după dispariţia adunărilor populare, alcătuieşte un corp constituit care gestioneazjKetatea şi bunurile ei, răspunde de aprovizionarea acesteia şi de ordinea publică, trimite delegaţii-solii, desemnează profesorii şi medicii orăşeneşti, asumă toate responsabilităţile cetăţii. Unele „liturgii" sunt inerente carierei municipale, deci fiind summae honorariae: exercitarea de puteri judiciare, organizarea jocurilor şi spectacolelor, mai ales a luptelor dintre gladiatori, construirea şi repararea edificiilor publice, întreţinerea apeductelor şi căilor de comunicaţie, dar şi a termelor urbane (furnizarea lemnului pentru încălzirea lor şi a uleiului necesar băilor, luminarea lor adecvată), aprovizionarea congruentă a.oraşului cu grâne şi alte produse alimentare, supraveghere» preţurilor, a pieţelor, a greutăţilor şi măsurilor. în caz de penurie alimentară, curialii furnizează cetăţenilor grâu propriu sau îl cumpără din banii lor. La acestea se adaugă „liturgii", angaretai în greceşte, impuse de statul imperial, foarte împovărătoare. Comportau o responsabilitate totală faţă de Imperiu, pecuniară şi individuală. Curialii trebuiau să facă faţă nenumăratelor rechiziţii practicate de administraţia imperială şi de forţele militare în marş (furajau, de pildă, animalele armatei), supravegherii fabricilor de arme, care lucrau pentru stat, şi a serviciului poştal imperial, multă vreme întreţinut de ei pe plan local, şi prin excelenţă colectării impozitelor, recuperării arieratelor fiscale. Astfel s-a ajuns la pauperizarea a numeroşi curiali, în pofida redresării economice a Imperiului şi a oraşelor lui, în secolul al IV-lea. Pe lângă aceasta, curialii erau detestaţi de contribuabilii cărora le percepeau impozitele. Viaţa municipală devenise din nou înfloritoare îndeosebi în anumite zone ale Imperiului. Tocmai spre a evita abuzurile funcţionarilor imperiali şi chiar ale curialilor şi a ameliora gestionarea oraşelor, Valentinian I a creat funcţia de „apărător al plebei", de fapt al „cetăţii", defensor plebis sau ciui-tatis. în orice caz recrutarea curialilor nu mai rezultă din exercitarea unei demnităţi municipale, în urma alegerilor uneori foarte competitiv desfăşurate. Ea este automată, datorită eredităţii calităţii de curial, sau forţată. Guvernatorii, împinşi de „foamea" de noi curiali, înrolează în curii pe toţi cei ce posedă o avere şi o educaţie cât de cât decente. Le era greu să găsească oameni care să nu fie nici comercianţi, nici membri ai colegiilor, nici funcţionari, nici liberţi şi nici profesionişti ai unor meserii apreciate ca umilitoare. Există totuşi şi curiali bogaţi, precum existaseră anterior decurioni bogaţi, care sunt capabili să reziste cheltuielilor excesive, necesitate de atât de oprimanta condiţie de curial. Mai ales în Orient, se degajă o categorie de curiali bogaţi sau îmbogăţiţi dintr-o producţie redresată, din speculaţii, din corupţie. Sunt aşa-numiţii „principali", principales. Ei domină întreaga viaţă municipală, unde îşi impun influenţa în cadrul consorţiului curialilor. Aceşti principales susţin activ renaşterea vieţii municipale, a ever-getismului. Desigur, ei fac o figură mediocră în raport cu funcţionarii superiori ai statului, offi-ciales, bine retribuiţi şi ocrotiţi de imunitâţile asigurate lor. Cu toate acestea, principales, califi-

594


Eugen Cizek

câţi în Africa drept „cei dintâi", priores, beneficiază de o popularitate ilustrată de inscripţiile gravate în onoarea lor de populaţiile locale.

Deasupra curialilor se situează ordinul ecvestru, care îşi conservă coerenţa şi se îndeletniceşte mai cu seamă cu gestionarea civilă şi militară a Imperiului. Prevalează în continuare perfectissimatul. Sub Diocleţian şi în perioada tetrarhiei, perfectissimii ocupă toate funcţiile de impact decisiv asupra evoluţiei statului imperial: în armată, ca şi în administraţia civilă. Dar, între 312 şi 326 d.C, Constantin cel Mare operează o reformă a categoriilor sociale, care dobândeşte o incidenţă hotărâtoare. Chiar după această reformă perfectissimii continuă să deţină poziţii subordonate, însă nu total irelevante, în armată şi în administraţia civilă. într-adevăr Constantin lansează un proces care, printr-o „adlecpe" de mari proporţii, absoarbe ordinul ecvestru şi chiar o parte dintre notabilii municipali în cadrele clarissimatului. Sau, altfel spus, în rândurile senatului de la Roma şi ulterior ale celui de la Constantinopol. Se pare că împăratul Constantin a vizat unificarea aristocraţiei de viţă şi a noii „clase politice", în rândurile clarissimatului. Cum am mai arătat, prefecţii pretoriului devin clarissimi încă din 324 d.C. Apoi acced la clarissimat prefecţii annonei, din 328, cei ai vigiliilor, spre 330, vicarii, şefii birourilor cancelariei imperiale şi, spre 335-340, prefecţii Egiptului. încât senatul de la Roma îşi vede efectivele crescute de la 600 la 2.000 de membri. Devin clarissimi şi cei mai importanţi comandanţi militari, inclusiv „ducii" din provincii. însă, la dezbaterile senatului de la Roma, participă cel mult 50% dintre clarissimi. Desigur, destul de mulţi clarissimi exercită o intensă activitate în gestionarea civilă şi militară a Imperiului. Totuşi numeroşi sunt şi cei care nu trec aproape niciodată prin capitalele Imperiilor şi trăiesc în oraşe importante din provincii.

Periodic îşi vizitează conacele de la ţară, unde se dedică vânătorii şi pescuitului, ca şi supervizării gestiunii domeniilor lor (Amm., 14,6, 10-l3). în locuinţa de la oraş, aceşti clarissimi organizează banchete somptuoase (Amm., 14, 6, 16-l8). Sunt îndeobşte educaţi, roade ale unei temeinice formaţii retorice şi filosofice. în situaţii dificile sau cu ocazia anumitor procese importante, cetăţile îi aleg ca patroni, ca apărători ai lor. In contrapartidă, le oferă onoruri şi statui. Există însă şi un nucleu senatorial asiduu la Roma. Aceşti aristocraţi se vor comporta la fel de sârguincios, în senarul Romei, de asemenea sub regii ostrogoţi. Incontestabil, ei nu aparţineau vechilor familii ale Principatului timpuriu şi ale Republicii, eliminate de represiunile imperiale şi de denatalitate. Aceşti seniori ai secolelor al IV-lea şi al V-lea d.C, Symmachii, Anicii Probi, Nicomachii Flavii, Vettii Agorii etc, nu aveau străbuni senatori decât din secolul al III-lea d.C. îşi însuşiseră totuşi o autenticâovna mentis senatorial-aristocratică. Exercită magistraturi tradiţionale, guvernări ale provinciilor Italiei sau ale celor proconsulare - Africa, Achaia - câte un consulat şi în special prefectura Romei. îi animă orgoliul de castă, fidelitatea faţă de tradiţii, ostilitatea latentă nutrită funcţionarilor. împăraţii pendulează, în raport cu ei, între condescendenţă şi un autentic respect. Sub Graţian, se schiţează chiar un fel de reacţie senatorială. Ia naştere un „clivaj" între prestigiul social şi servirea concretă, eficace, a statului imperial. Aceşti aristocraţi sunt îndeobşte bogaţi. Ei trebuie totuşi să plătească impozitul funciar, pentru domeniile din exteriorul zonei urbane, şi chiar o taxă specială, în aur, instituită de Constantin. Clarissimii înalţi funcţionari sau militari se diferenţiază în parte de această aristocraţie senatorială. Dispun de asemenea de un „stahding" ridicat, de privilegii, imunităţi etc. Nivelul averilor îi apropie de aristocraţi, însă cultivă o mentalitate diferită. Obţinuseră clarissimatul numai prin muncă, merit sau intrigi. Nu aveau arbori genealogici.



Printre „cei puternici", potentes, şi clarissimi, se numără, cum am arătat, şi comandanţii militari. Puţini sunt romani de viţă, ca Aetius. Cei mai mulţi au origine barbară, adesea francă, dar şi sar-matâ, vandală etc. Multă vreme, aceşti comandanţi barbari au slujit cu fidelitate Imperiul, ca francii Dagalaifus, Nevitta, Merobaud, Arbogast sau sarmatul Victor. Ei constituie de asemenea o castă ereditară; mai puţin în Occident şi mai acut în Orient, la Constantinopol, emerge, mai cu seamă în secolul al V-lea d.C, o reacţie antigermanicâ, de regulă civilă.

Legislaţia din 359 d.C. atestă că senatul îşi alege el însuşi magistraţii {Cod. Th., 6, 4, 14-l5). Adlecţii sunt de asemenea cooptaţi prin deciziile senatorilor, încă din 336 d.C. O inscripţie a unui prefect al Romei din această vreme proclamă că, datorită intervenţiei sale, senatul îşi redobândise o auctoritas de care îl privase cândva Iulius Caesar (C.I.L., 6, Î708 =IL.S., 1222)! Paradă vanitoasă, găunoasă, sau inconştienţă? în definitiv, propunerile supuse deliberărilor senatului emană de la împărat, al cărui mesaj era citaâe preşedintele-prefect. Senatorii puteau formula de asemenea propuneri, dar ele nu purtau decât asupra anumitor probleme de interes local. Cum am mai remarcat, spre a avea forţă de lege senatusconsultele trebuiau ratificate de împărat. Trezoreria senatorială se transformă în casieria municipală a Capitalei. La Roma, după 360 d.C, ea nu se mai numeşte aerarium, ci arca publica sau quaestoria. Senatul nu mai deţine competenţe relevante, fie financiare, fie juridice. Numai în împrejurări cu totul excepţionale, senatul mai poate funcţiona ca o curte de justiţie. Jurisdicţia senatorială poartă exclusiv asupra proc'eselor de lezmajestate, încredinţate ei de împărat. Resursele financiare ale senatului, foarte modeste, sunt utilizate numai pentru spectacole de divertisment şi pentru serviciile publice ale capitalelor. Senatelor le rămâne mai ales calitatea de pol de atracţie pentru clarissimi şi potentes. Emerg diferenţe substanţiale între vechiul senat al Romei şi cel nou, de la Constantinopol. Senatul Romei a rămas multă vreme păgân, pe când cel de la Constantinopol a fost creştin de la început. Acest nou senat nu a beneficiat niciodată de prestigiul ce revenea celui de la Roma. Funcţionarii şi comandanţii militari preferau adesea să facă parte din acest senat. Sub Constanţiu, acest nou senat număra 200 de membri, ca să ajungă, în 358 d.C, la 300 de senatori. Constanţiu II, cum am reliefat mai sus, face efortul de a urca numărul senatorilor Orientului la 2.000. A obţinut această cifră prin redistribuirea clarissimilor în funcţie de domiciliul lor curent. Clarissimii Orientului, Traciei, Egiptului, Asiei Mici, Siriei au fost automat transferaţi din senatul Romei în cel al Constantinopolului. Totuşi în Constantinopol nu există quaestori şi nici consuli suffecţi. Cariera senatorială debuta cu tribunatul plebei, în general, magistraturile tradiţionale nu mai dispun decât de competenţe strict limitate la capitalele Imperiului şi chiar aici fără impact major. Ele sunt onorifice, formale, căi de acces la senate, de altfel costisitoare, dat fiind că se cheltuia mult pentru organizarea jocurilor şi spectacolelor. Cum remarca Marcel Le Glay, quaestorii şi pretorii sunt oameni foarte tineri, care servesc mai ales ca evergeţi, dat fiind că organizează jocuri fastuoase la intrarea lor în funcţiune. Adesea ei se ruinează, încât împăratul a trebuit să le tarifeze cheltuielile. Consulatul suffect devine practic facultativ chiar la Roma. Consulii suffecţi orânduiesc şi ei jocuri, la 21 aprilie, data întemeierii Romei. Pe când consulii ordinari iau parte la ceremoniile solemne, cu prilejul accesului la demnitatea lor, când rostesc cuvântări de mulţumire adresate împăratului. La Roma, funcţionau quaestori, ca şi tribuni ai plebei, dar accesul la senat implica exercitarea preturii. Cariera tradiţională (cursus honorum) se menţine aproape neschimbată la Roma. Dânfl în «"mini *;

596


Eiiveir Ci:ek

d.C. Era completată de curatele ale Romei (lucrări publice, canalizări, apeducte etc.) şi uneori de funcţii în serviciul împăraţilor. O încununau aşadar consulatul ordinar şi prefectura Oraşului. Dominatul a făurit şi o carieră birocratică relativ standardizată, în care se puteau insera şi magistraturi tradiţionale. Totuşi un clarissim gallo-roman, după 361 d.C, a funcţionat succesiv ca guvernator al Aquitaniei, „magistru al memoriei", comite în consistoriu, proconsul al Africii, comite „al primului ordin" din consistoriu, quaestor al palatului, prefect al pretoriului {C.I.L., 6, 1764 =.L.S., 1255).

Cum am mai arătat, redresarea vieţii economice, până spre sfârşitul veacului al IV-lea d.C, este însoţită de o pregnantă renaştere a oraşelor. în veacul anterior, numeroase centre urbane se închiseseră, pe o suprafaţă redusă, între incintele lor fortificate, adesea rapid construite cu materiale provenite din demolarea monumentelor publice. Acum, când se asigura o relativă pace a Imperiului, ele depăşesc incintele, în jurul cărora renasc suburbii înfloritoare şi locuinţele fastuoase ale aristocraţilor, ca la Burdigala (azi Bordeaux). Viaţa municipală reînvie şi se dezvoltă universităţi dinamice. Un rescript al lui Constantin cel Mare, descoperit în actuala Umbrie italică, afirmă că principala preocupare a suveranilor rezidă în redresarea şi înfrumuseţarea oraşelor; ele trebuie să-şi regăsească vechea strălucire şi chiar să dobândească o situaţie mai bună (I.L.S., 705). Regenerarea vieţii urbane se generalizează. Declinul politic al Romei nu determină decadenţa ei în multiple domenii. Populaţia Romei număra încă 350.000 de oameni în secolul al IV-lea. Chiar după incursiunea dezastruoasă a lui Alaric, în secolul al V-lea d.C, Roma comportă 200.000 de locuitori.

Cum de fapt am arătat, rivala Romei, Constantinopolulul comportă nu numai rol politic relevant, ci şi creştere economică, industrială şi comercială. Dezvoltarea Orientului, inclusiv a capacităţii sale de a rezista cu succes crizei finale din secolul al V-lea d.C, se datorează îndeosebi forţei stimulatoare a Constantinopolului. în acelaşi Orient prospera Antiochia, oraş întins pe o suprafaţă apreciabilă, în centrul căreia se afla o imensă stradă mărginită de colonade. Acest bulevard avea o lărgime de 27 de metri, iar porticurile îi erau somptuoase. Prosperă toate oraşele din Siria, ca şi oraşele-port din nordul Africii: Cartagina, Hippona, Lepcis Magna. Se dezvoltă focarele citadine hispanice, ca şi cele din Gallii. Acestea iau numele populaţiilor pe teritoriul cărora se ridică. Astfel Luteţia, oraş foarte prosper, devine „cetatea parisiilor", ciuitas Parisiorum, Parisul de astăzi. Se dezvoltă concomitent anumite centre citadine din Italia. Dacă Bononia (azi Bologna) declină, se dezvoltă Ravenna, devenită ultimă reşedinţă imperială; şi Aquileia, Mediolanum, mult timp de asemenea reşedinţă imperială, comportă comerţ şi industrie prospere, lux şi desfătări somptuoase. Oraşele de pe limes beneficiază uneori de o dezvoltare notabilă. Treveri, cândva Augusta Treverorum, cunoaşte vârsta sa de aur. De asemenea reşedinţă imperială din 293, ajunge un activ centru economic, întins pe 285 de hectare, în inima unei zone prospere. Străluceşte nu numai prin funcţiunile sale administrative, ci şi prin multiple ateliere industriale. Constantin privilegiază Treveri, unde ridică o basilicâ dublă şi o impozantă sală a tronului, aula palatina, rectangulară, pe 67 m în lungime şi 33 m în lăţime. După cele ale lui Caracalla şi ale lui Diocleţian, termele construite de Constantin la Roma sunt cele mai mari din Imperiu. în apropiere, împăratul a înălţat un amfiteatru ce adăpostea 18.000 de spectatori. Luxuriante mozaicuri ilustrează somptuozitatea decorurilor. Este celebru pavimentul

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

597


care figurează pe Castor, Pollux şi Elena, sora lor. Pe lângă ridicarea arcului său de triumf, Constantin a terminat basilicâ lui Maxenţiu, a început clădirea catedralei Sfântului Petru (San Pietro), a înălţat biserici şi a reconstruit din nou Marele Circ. Treveri decade vertiginos după ruptura frontului renan al Imperiului la începutul secolului al V-lea d.C. în general, după invadarea Romei în 410 d.C. şi îndeosebi după declanşarea în 412-413 a invaziilor barbare masive, oraşele Occidentului au tendinţa să se prăbuşească. Prosperitatea citadină dispare în cele mai multe centre urbane din Apus, sub impactul încleştărilor militare şi al dezagregării economice15. în secolul al V-lea devine foarte pregnant dezechilibrul economico-social dintre cele două Imperii romane. Orientul dobândeşte supremaţia economică. Marile centre industriale şi comerciale subsistâ ca stabile în Orient. Diferenţierea socio-economică între cele două Imperii se adânceşte progresiv.

Armata şi conflictele militare

Armata romană este profund restructurată. Sunt continuate, de fapt considerabil adâncite, dezvoltate la nivelul unor noi exigenţe, profund diferite de cele anterioare, reformele întreprinse în secolul al III-lea d.C. Mutaţii radicale afectează toate dimensiunile forţelor militare: efectivele lor, sensibil sporite, amplasarea geografică, structura internă, armamentul, caracterul etnic al oştenilor. Armata Dominatului şi a celor două Imperii, născute în 395 d.C, nu mai seamănă în nici un fel cu aceea a primelor veacuri ale statului roman imperial. Vocaţia profesionistă a armatei se accentuează. Ea constituie acum o veritabilă categorie socială, distinctă de altele. Impactul politic al militarilor, pregnant încă în secolul al III-lea, subsistă, chiar sporeşte. Uzurpările, loviturile de stat sunt adesea opera comandanţilor militari şi a soldaţilor acestora. Funcţionarii civili, îndeosebi palatinii, curtenii ţes frecvent intrigi tenebroase şi cel mult sprijină anumite urzeli ale comandanţilor militari. Ei contribuie la dizgraţierea unor generali competenţi, ca Stilicho şi Aetius. Dar nu prea pot „monta" direct lovituri de stat şi mai ales uzurpări. Reformele militare au fost inaugurate de către Diocleţian. Dar adevărata armată a Dominatului a luat naştere sub Constantin şi urmaşii lui. Totuşi mutaţiile operate de „dinastiile" constantiniană, valentiniană şi theodosianâ nu ar fi fost posibile, dacă nu le-ar fi precedat inovaţiile relevante ale tetrarhilor. Diocleţian a operat modificări profunde ale dispozitivului militar, augmentarea efectivelor, care pun în mişcare o armată formată din aproape de 450.000 de soldaţi. Constantin şi alţii vor schimba total dimensiunile fundamentale ale forţelor militare romane.

Sub tetrarhie, efectivele militare au crescut cu 25 până Ia 50% faţă de cele ale sfârşitului Principatului. Numărul legiunilor a sporit de la 39 la 60, însă personalul militar al unei legiuni a fost diminuat. Trupele auxiliare au ajuns mai puţin numeroase, deoarece multe unităţi ajutătoare au devenit legiuni. A crescut importanţa cavaleriei, dezvoltate încă de Gallienus şi de Aurelian. Recruţii proveneau prin excelenţă din mediile sociale rurale, mai ales din Balcani şi din zonele celto-romane. S-a recurs substanţial la fiii de militari, la cei născuţi în tabere soldăţeşti, la ex castris. Tetrarhii au apelat numai pe scară redusă la înrolări de Barbari. încă Probus acordase legionarilor şi călăreţilor de la frontiere loturi agricole în calitate de coloni şi cu obligaţia ca fiii lor să rămână tot soldaţi-agricultori. Iau naştere autentice miliţii teritoriale. Acest segment al forţelor militare se dezvoltă sub Diocleţian, deşi prestaţiile sale combatante sunt foarte modeste. Proprietarii

598


Eugen Cizek

Yüklə 3,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   44   45   46   47   48   49   50   51   ...   57




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin