Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor

L

14. Ca şi cum şi-ar fi depus jurământul de credinţă în slujba zeloţilor şi nu în defavoarea lor, Ioannes a intrat în sanctuar şi, stând drept în mijlocul tuturor le-a spus că el şi-a primejduit adesea viaţa pentru ei, ca să nu le rămână străin nici unul din planurile secrete fău-j rite împotriva lor de cei din tabăra lui Ananos. Acum însă peste el ca şi peste toţi zeloţii planează cea mai mare primejdie dacă nu va inter-j veni la timp un ajutor divin. Căci Ananos nu mai voia să aştepte şi şi-a înduplecat poporul să trimită o solie la Vespasianus, spre a-i cera să ocupe oraşul cât mai repede cu putinţă. Pentru ziua următoare Ananos a anunţat o jertfă de purificare¹⁴ astfel ca oamenii săi, fie ca participanţi la ceremonia religioasă, fie cu forţa, să-şi facă intrarea ş| să înceapă lupta corp la corp; el nu ştia câtă vreme zeloţii vor mal rezista asediului sau să ducă lupta împotriva unor trupe mult mai nul meroase. A adăugat că providenţa divină 1-a trimis la ei ca să încheiJ un contract de pace; deoarece Ananos foloseşte aceste tratative drepj un pretext pentru a-i ataca în clipa când ei vor fi mai puţin prevăzăj tori; de aceea, dacă ţin să scape cu viaţă, zeloţii trebuie fie să cearj îndurarea asediatorilor lor, fie să caute ajutor din exterior. Cei care si amăgesc cu speranţa că vor fi iertaţi în cazul când vor fi înfrânţi pej semne că au dat uitării propriile isprăvi cutezătoare sau singuri se înşeală amarnic socotind că pocăinţa făptaşului trebuie să inspiri neapărat mila victimei sale. Dimpotrivă, tocmai pocăinţa nelegiuiţiloj stârneşte o ură şi mai aprigă, iar furia celor afectaţi devine şi mal cumplită de îndată ce se văd stăpâni pe situaţie. Ei erau pândiţi de prif etenii şi de rudele celor ucişi, ba chiar şi de marea mulţime poporului, indignat de faptul că au înlăturat legile şi tribunalele; chii dacă o parte a locuitorilor s-ar arăta mai miloasă, ea va fi copleşită d zdrobitoarea majoritate a mulţimii cerând răzbunarea.

CAPITOLUL IV

14 O vacă roşcată era înjunghiată de Marele Preot în dreptul porţilor sanctuarul» pe Muntele Măslinilor, dar ritualul propriu-zis al purificării dura şapte zile, oferind f răgaz asediaţilor să-şi găsească aliaţi în afară. (n.e.).

320

1. Prin împestriţatele lui minciuni a răspândit o mare panică în rândurile tuturor zeloţilor; totuşi, Ioannes n-a îndrăznit să spună des­chis despre ce ajutor din afară era vorba, dar el făcea o învăluită aluzie la idumeeni. Dar pentru a aţâţa cât mai mult pe căpeteniile zeloţilor, 1-a ponegrit pe Ananos, cum că ar fi un om crud şi a susţinut că ei erau cei mai ameninţaţi de pedepse. Aceşti conducători erau Eleazar, fiul lui Gion¹, care avea faima de-a fi printre ei cel mai în stare să ia măsurile necesare şi, totodată, de a le transpune în faptă, precum şi un anume Zacharias, fiul lui Amphicallei, ambii trăgându-se din familii de preoţi. Când, în afara primejdiilor care îi pândeau pe toţi, aceştia au aflat de cele care îi priveau personal şi de-asemenea că, pentru a pune mâna pe putere, cei din tabăra lui Ananos îi chemau în ajutor pe romani — o minciună sfruntată născotită de Ioannes — căpeteniile zeloţilor au şovăit multă vreme în privinţa măsurilor ce urmau să fie întreprinse de ei sub necruţătoarea presiune a timpului rămas la dispoziţia lor. Le era limpede faptul că poporul se pregătea să-i atace nu după multă vreme şi că răgazul scurt până la pornirea asaltului le reteza şansa obţinerii unui ajutor din afară; căci puteau să îndure mult şi bine toate năpastele mai înainte ca nişte aliaţi să fi aflat ceva despre ele. Totuşi, zeloţii au decis de îndată să-i cheme în ajutor Pe idumeeni. Aşadar, au conceput o scurtă scrisoare unde au arătat că Ananos amăgeşte poporul şi vrea să predea oraşul romanilor dar, de dragul libertăţii, ei s-au răzvrătit şi sunt asediaţi în Templu; foarte Puţin timp a rămas spre a mai face ceva în vederea salvării lor; dacă jdumeenii nu vor veni cât mai repede în ajutorul lor, zeloţii vor cădea ¹¹¹ mâinile lui Ananos şi a duşmanilor, iar oraşul va ajunge în stăpânirea romanilor. în rest, solilor le revine misiunea de a vorbi mai

Vezi Cartea a doua, cap. XX, paragr. 3 (n.t.)

321

pe larg despre asta cu căpeteniile idumeene. Pentru transmiterea soliei au fost aleşi doi bărbaţi hotărâţi, înzestraţi cu darul de a vorbi şi de a pleda convingător în procesele publice grele, dar o altă calitate a lor mai importantă decât celelalte pentru situaţia de faţă, consta în aceea că erau alergători neîntrecuţi. Zeloţii aveau siguranţa că idumeenii se vor lăsa lesne convinşi, căci era vorba de o naţie năvalnică şi dezordo­nată, mereu atrasă de agitaţii şi dornică să aibă prilejul de a se răzvrăti. Doar cu preţul câtorva linguşeli izbuteau să-i înarmeze cei cei veneau să-i roage, căci pentru ei lupta era ca o adevărată sărbătoare. Precumpănitoare pentru îndeplinirea acestei misiuni era iuţeala. Solii care se numeau amândoi Ananias, nu şi-au precupeţit eforturile şi foarte repede au ajuns la conducătorii din Idumeea.

2. Revoltaţi de conţinutul scrisorii zeloţilor şi de ceea ce le-au re­latat solii prin viu grai, aceştia s-au apucat să cutreiere poporul ca nişte apucaţi, propovăduind războiul prin crainicii lor. Mulţimea s-a luat la întrecere cu ordinele primite şi toţi şi-au înşfăcat repede armele, chipurile, pentru a elibera capitala. S-au adunat astfel 20.000 de oameni şi au mărşăluit spre Ierusalim sub conducerea a patru ge-i nerali: Ioannes şi Iacobus, fiii lui Sosas, apoi Simon, fiul lui Thakeas precum şi Pinehas, fiul lui Clusoth.

3. Plecarea solilor s-a făcut pe ascuns, fără ştirea lui Ananos şi a santinelelor sale, dar nu s-a întâmplat acelaşi lucru cu sosirea idumeeJ nilor. Aflând din timp de ea, Ananos a închis porţile oraşului în faţa lor, înşirându-şi străjile pe zidurile de apărare. Câtuşi de puţin dornid să devină vrăşmaşul idumeenilor, el a căutat să-i câştige cu vorba bune, mai înainte de a trece la folosirea armelor. în acest scop IesusJ cel mai vârstnic dintre Marii Preoţi după Ananos, s-a urcat într-ua turn situat faţă în faţă cu oastea idumană şi le-a spus următoarele cui vinte: „Dintre multele şi feluritele necazuri care au năpăstuit oraşul] cel mai mult m-a uimit faptul că Soarta a trimis ajutoare unor râufăcâj tori de unde nici nu te aşteptai. Iată-vă dar aici ca să-i sprijiniţi în dauna noastră pe cei mai abjecţi dintre oameni, cu o râvnă pe caii n-aţi fi arătat-o dacă însăşi capitala v-ar fi chemat s-o apăraţi împotrij va unor barbari năvălitori; dacă aş fi văzut că oastea voastră estl alcătuită din bărbaţi de teapa celor care au recurs la voi, atunci chiţ că nu mi s-ar fi părut fără noimă zelul vostru, căci numic nu întăreşti o prietenie împărtăşită mai mult decât asemănarea de caracter. în rea litate, dacă cineva v-ar cerceta ciracii, unul câte unul, acela ar constaţi că fiecare merită de-o mie de ori pedeapsa cu moartea. Ei sunt mul daria şi scursura ţării întregi: după ce şi-au risipit prosteşte propria Iu

322

avere şi şi-au dat pe faţă nelegiuirea în satele şi târgurile din împre­jurimi, în cele din urmă, ei s-au Infiltrat pe-ascuns şi cu duiumul în Oraşul Sfânt. Spre a-şi duce infamia până la capăt, au pângărit chiar glia sacră: acum pot fi văzuţi cum, fără pic de ruşine şi frică, se îm­bată în sanctuar, umplându-şi burţile nesătule cu prada sustrasă pe nedrept de la cei asasinaţi cu mâinile lor. Dimpotrivă, oastea voastră numeroasă şi strălucitoarea podoabă a armelor oferă o privelişte demnă de a fi admirată dacă v-ar fi chemat capitala printr-o hotărâre comună drept aliaţi de nădejde împotriva unor neamuri străine. Cum poţi numi altfel decât o batjocură a Soartei faptul că vezi cum un popor întreg, scut lângă scut, luptă cot la cot cu o hoardă de ticăloşi? De mult stau şi mă întreb ce anume v-a urnit atât de repede, ca să mărşăluiţi încoace? Căci fără un motiv serios nu v-aţi fi înarmat voi din creştet până-n tălpi numai de dragul unor tâlhari şi împotriva unui popor cu care sunteţi înrudiţi. Auzit-am ceva privitor la „romani" şi la „trădare" — aceste vorbe le-au rostit printre strigăte unii dintre voi şi au adăugat că au venit pentru eliberarea capitalei — dar trebuie să re-cunoştem că nici una dintre cutezătoarele isprăvi ale acelor nelegiuiţi nu ne-a uluit mai mult decât scorneala lor mincinoasă. Căci pe nişte oameni care prin însăşi firea lor îndrăgesc neatârnarea şi tocmai de aceea mai pregătiţi decât ceilalţi să lupte cu duşmanii din afară — nimic nu putea să-i înfurie mai mult împotriva noastră decât şarlatania de a înfăţişa drept autorii pretinsei trădări a mult râvnitei libertăţi. Dar se cuvine ca voi să cercetaţi pe îndelete cine sunt aceşti calomniatori şi ce urmăresc calomniile lor, iar purul adevăr să-1 descoperiţi nu din nişte vorbe, născocite, ci din starea generală a lucrurilor. Ce motive ne-ar putea determina să ne vindem romanilor chiar în clipa de faţă, când noi am fi avut posibilitatea s-o facem fie încă de la început, încât să nici nu luăm parte la răscoală, fie, după ce fapta s-a întâmplat totuşi, să revenim degrabă la supuşenia noastră mai înainte ca ţara în­treagă să fie pustiită de jur împrejur? Acum, oricât de mult am dori, ⁿu ne-ar fi deloc uşor să ne împăcăm cu romanii, de vreme ce supunerea Galileei i-a umplut de trufie, iar pentru noi ar fi o înjosire mai odioasă decât moartea să-i îmtâmpinăm cu o umilă supunere când ^ei s-au apropiat de noi. în ce mă priveşte, aş prefera pacea în locul ^morţii, dar, întrucât războiul a şi început şi s-au desfăşurat lupte ^sangeroase, aş dori mai degrabă să am o moarte glorioasă decât să Căiesc în captivitate. Se spune aşadar că noi, conducătorii poporului ^i dus tratative pe ascuns cu romanii sau poate că poporul însuşi, pe ^baza unei hotărâri colective? Dacă noi suntem cei vizaţi, să ni se in-

323

dice numele prietenilor pe care i-am trimis, precum şi slujitorii ce ne-J au mijlocit trădarea! A fost înhăţat cineva la plecare? Sau a fost prinsj careva la întoarcere? Vreo scrisoare de-a noastră a încăput în mâinile lor? Cum am fi putut să ducem tratative fără ştirea concetăţenilc noştri, cu care ne întâlnim ceas de ceas, în vreme ce zeloţii, niscaiva oameni păziţi cu străşnicie şi nici măcar în stare să coboare din temi piu în oraş, au putut afla cu precizie despre tratativele ce s-au desfăşurat pe-ascuns în ţară? Doar acum, când ei ştiu că vor fi traşi li răspundere pentru silniciile lor, sunt la curent cu faptele. în schimb nici unul dintre noi n-a fost acuzat de trădare câtă vreme s-au simţit în siguranţă. Dacă ei aruncă vina asupra poporului, e arhicunoscut fapti că întrunirile lui sunt publice şi nici unul n-a lipsit de la adunare, ast-j fel că zvonul despre trădare ar fi ajuns la voi mai repede decâj dubiosul denunţ al zeloţilor. în afară de asta: nu urma să trimiter înapoi şi nişte delegaţi după încheierea tratativelor de pace? Cum si numesc cei aleşi pentru această misiune? Asta trebuie să ne-o spună ei! Dar totul nu este decât un pretext folosit de nişte oamen| ameninţaţi de o moarte silnică, căutând numai să scape de pedeapsa care-i pândeşte. Dacă oraşul ar fi fost ursit să cadă prin vânzarej atunci numai calomniatorii noştri ar fi fost în stare de asta, căci dintr cutezătaorele nelegiuiri săvârşite de ei, una singură le mai lipsea: trăi darea! Dar datoria voastră de-acum, când v-aţi şi înfăţişat cu armele-ri mâini înaintea oraşului, ar fi să faceţi cel mai îndreptăţit lucru: să luaţi capitala sub ocrotirea voastră şi să contribuiţi la suprimarea tiranilor! care ne-au călcat în picioare legile, sentinţele lor judecătoreşti fiincunoscându-1 doar din auzite — a fost încălcat de nişte fiare născute pe meleagurile noastre. Cu toată situaţia lor disperată, ei încă mai au cutezanţa să aţâţe popoare împotriva altor popoare, oraşe împotriva altor oraşe, punând armele în mâinile unor concetăţeni, spre a le îm­plânta dintr-o parte în propriile măruntaie. în această privinţă, cel mai frumos şi mai convenabil pentru voi ar fi, după cum v-am mai spus, să vă uniţi cu noi, spre a-i stăpâni pe aceşti nelegiuiţi, pedepsindu-i pentru şiretenia de a se fi încumetat să vă cheme ca aliaţi în loc să fie înfricoşaţi de răzbunarea voastră. Totuşi, dacă vreţi să ascultaţi apelul oamenilor care v-au cerut ajutorul vi se dă voie, după depunerea armelor, să intraţi în oraş în calitatea voastră de seminţie înrudită² şi puteţi să adoptaţi rolul celor care păstrează linia de mijloc între aliaţi şi duşmani, fiindu-ne adică judecători de pace. Oricum, gândiţi-vă cât de avantajos pentru ei va fi să se prezinte cu delicte atât de certe şi de grele în faţa voastră, nişte arbitrii nepărtinitori, ei, care n-au îngăduit unor oameni fără nici o vină să rostească un cuvânt în apărarea lor. Dar fie-le îngăduită o asemenea favoare mulţumită sosirii voastre aici! Dar dacă voi nu încuviinţaţi nici indignarea noastră, nici rolul de judecători, atunci mai rămâne o a treia variantă, şi anume să părăsiţi singuri ambele tabere, fără să atentaţi la nenorocirea noastră şi fără să treceţi de partea celor care uneltesc împotriva capitalei. Dacă mai păstraţi nezdruncinate bănuieli că unii dintre noi au întreprins niscaiva convorbiri cu romanii, aveţi acum prilejul cel mai bun să supravegheaţi cu străşnicie intrările oraşului; iar dacă vreuna din în­vinuirile voastre va fi confirmată prin fapte, nimeni nu vă va împiedica să veniţi în ajutorul capitalei, trăgând la răspundere pe cei vinovaţi. Căci vrăjmaşii n-au cum să v-o ia înainte, câtă vreme v-aţi instalat tabăra atât de aproape de oraş. Dar nici măcar una dintre propunerile noastre nu vi se pare înţeleaptă şi cumpătată, atunci să nu ^vâ miraţi că ţinem porţile ferecate în faţa voastră atâta vreme cât sunteţi înarmaţi!"

4. Aceasta a fost cuvântarea lui Iesus. Mulţimea idumeenilor nu ^ha acordat nici o atenţie, ci s-a arătat furioasă că nu i s-a permis să ^mtre numaidecât în oraş; generalii lor s-au pronunţat categoric îm­potriva depunerilor armelor şi, cuprinşi de revoltă, socoteau că, ^mfă acest lucru la porunca unor străini, ei deveneau totuna cu

de război. După ce cu multă trudă a izbutit să potolească

- Vezi Cartea întâi, cap. VI, paragr. 2, n.l (n.t).

324

325

zarva compatrioţilor săi, Simon, fiul lui Caatha, unul dintre conducă­torii idumeenilor, s-a aşezat la distanţa la care putea fi auzit de Marele Preot şi a zis următoarele: „Nu mă mir deloc că apărătorii libertăţii sunt asediaţi în Templu câtă vreme există oameni care împiedică pro­priul popor să intre în oraşul aparţinând tuturora şi, între timp, se fac intense pregătiri pentru primirea romanilor, în cinstea cărora porţile vor fi împodobite cu flori; în schimb cu idumeenii discută din tur^: nurile lor de apărare, cerându-le să-şi depună armele aflate în slujba libertăţii. Paza capitalei nu vor s-o încredinţeze celor de acelaşi neam cu ei, dar îi acceptă ca arbitrii în neînţelegerile lor şi, acuzându-şi unii concetăţeni că ar fi ucis nişte oameni fără să-i judece deloc, condamnă la dezonoare un întreg popor. Oraşul mereu atât de larg deschis tutur­or străinilor veniţi să se închine a fost zăvorât în faţa unor rude ca noi. Fireşte că noi am pornit repede încoace doar ca să măcelărim şi să ne războim cu compatrioţii noştri, când în realitate, graba noastră n-a avut alt ţel decât să vă apere libertatea. La fel stau lucrurile şi cu na dreptatea pe care v-au făcut-o oamenii stând închişi de voi acolo susj în sanctuar, şi am aceeaşi părerea despre puterea de convingere a, bănuielilor pe care voi le-aţi îngrămădit asupra lor. în timp ce ţineţi captivi între ziduri pe cei preocupaţi de bunul mers al statului şi să vă ferecaţi porţile oraşului în faţa unui numeros neam cu care sunteţi în-j rudit, căşunându-i pe deasupra şi nişte porunci trufaşe, tot voi vă, credeţi aserviţi şi daţi injurioasa poreclă de «tirani» celor ce îndura tirania voastră. Cine poate să înghită făţărnicia acestor vorbe atunci când însuşi starea lucrurilor o contrazice flagrant? Mai rămâne să spuneţi că cei care v-au zăvorât capitala sunt idumeenii, cărora — ca sa spunem adevărul — voi le-aţi închis drumul spre Templul lor stră­moşesc! Celor asediaţi în Templu li se poate aduce îndreptăţitul reproş că au avut curajul să-i pedepsească pe cei înfăţişaţi de voi] complicii lor, drept nişte bărbaţi de vază şi fără cusur, când de fapt ar fi trebuit să înceapă chiar cu voi, tăind din vreme cele mai sănătoase mădulare ale trădării! Dar dacă ei s-au arătat mai îngăduitori decât ar fî trebuit să fie, noi, idumeeni, vom proteja Casa Domnului, punându-ne în fruntea luptei pentru apărarea patriei comune, şi-i vom respinge pej duşmanii ce o atacă din afară ca şi pe trădătorii aflaţi înăuntru. Vom rămâne aşadar de strajă lângă aceste metereze, cu armele în mâinij până când romanii se vor sătura să vă asculte sau până când voi vă veţi schimba gândurile, învăţându-vă să preţuiţi libertatea!"

5. Aceste vorbe au fost întâmpinate cu aclamaţii de căt mulţimea idumeenilor, iar Iesus s-a retras dezamăgit în interior

326

oraşului, deoarece a văzut că vrăjmaşii sunt lipsiţi de orice măsură, cetatea urmând să ducă lupta pe două fronturi. Dar nici în rândurile idumeenilor nu domnea liniştea şi siguranţa de sine. Pe de o parte, ei erau indignaţi de ocara ce li s-a adus prin neadmiterea lor în oraş şi, pe de altă parte, ei au fost puşi în încurcătură de constatarea că zeloţii, pe care ei îi socoteau puternici, nu săreau în ajutorul lor; nu mai ştiau ce să facă şi multora dintre ei le părea rău că veniseră până aici. Totuşi, stânjeniţi de ruşinea de a fi nevoiţi să se retragă fără nici o re­alizare s-a dovedit mai puternică decât căinţa, astfel că idumeenii au rămas pe loc, poposind lângă zidurile oraşului în condiţii vitrege: în timpul nopţii s-a abătut o furtună deosebit de puternică, însoţită de vânturi năprasnice şi ploi torenţiale, cu fulgere neîntrerupte şi tunete asurzitoare, precum şi un nefiresc vaiet al pământului zgâlţâit din temelii. Cumplita răvăşire a ordinii universale părea să anunţe pieirea omenirii şi era lesne de presupus că asta prevestea o mare nenorocire. 6. Potrivit idumeenilor şi a locuitorilor oraşului, acest eveniment avea un singur tâlc: primii socoteau că Dumnezeu şi-a descătuşat mânia stârnită de expediţia lor militară şi că nu vor scăpa de pedeapsă pentru faptul că şi-au îndreptat armele împotriva capitalei; Ananos şi oamenii săi credeau, dimpotrivă, că au biruit fără să dea nici o bătălie şi că Dumnezeu luptă pentru cauza lor. Şi unii şi alţii erau nişte profeţi nepricepuţi pentru că nenorocirile pe care le prevesteau duş­manilor aveau să fie îndurate de propriii lor prieteni credincioşi. Căci idumeenii, care s-au strâns laolaltă, om lângă om, s-au încălzit unul pe altul şi, punându-şi scuturile deasupra capetelor lor, au îndurat mai uşor aversele de ploaie; în schimb zeloţii au tremurat de frică, dar nu atât pentru primejdia care îi ameninţa pe ei, ci pentru cea care plana Peste aliaţii lor; s-au adunat aşadar şi s-au sfătuit spre a găsi calea care îndepărta răul de ei. Cei mai înflăcăraţi erau dispuşi să pornească cu armele în mâini ca să-i doboare pe cei ce stăteau de gardă, pentru ca ^aPoi să dea buzna în oraş, deschizând fără teamă porţile în faţa aliaţilor lor. Căci, năuciţi de atacul lor neaşteptat, străjile vor intra în Panică, cu atât mai mult cu cât cei mai mulţi sunt prost înarmaţi şi Sră experienţă de luptă; cei mulţi la număr, care locuiau în oraş, pe care urgia furtunii îi ţinea închişi în casă, cu foarte mare greutate s-ar fi strâns laolaltă; chiar dacă se expuneau astfel primejdiilor, era dato­ra lor de onoare să înfrunte orice risc, mai degrabă decât să privească ^Cu nepăsare cum piere nedemn o oaste atât de mare numai din pricina j°r. Zeloţii mai chibzuiţi s-au îndoit că ei vor obţine ceva cu ajutorul ^Orţei întrucât văzuseră că nu numai gărzile puse împotriva lor spori-

327

seră efectivul, dar şi străjile de pe meterezele oraşului deveniseră şi mai prevăzătoare din pricina idumeenilor; de asemenea, ei credeau căi Ananos era pretutindeni prezent, inspectându-şi santinelele din oră-nl oră. Aşa s-au şi petrecut lucrurile în toate nopţile anterioare, în afarâi de noaptea aceea, nu dintr-o delăsare a lui Ananos, ci fiindcă soarta aj urzit pieirea lui şi a numeroaselor sale străji. Puterea ei a făcut ca îrJ noptea târzie, când furtuna se înteţise de-a binelea, gărzile de la porti-j curi să cadă într-un somn adânc, inspirându-le zeloţilor gândul de al lua fierăstraiele aflate în Templu, spre a tăia cu ele traversele carel zăvoreau porţile oraşului. I-a ajutat mugetul vântului şi neîntrecutul! bubuit al tunetelor, împiedicând ca zgomotul făcut de ei să fie auzit.

7. Neobservaţi de nimeni, zeloţii s-au strecurat afară din Templi şi-au ajuns până la zidul de apărare: acolo, cu ajutorul aceloraşi fierăs­traie, au deschis poarta cea mai apropiată de idumeeni. La început aceştia s-au speriat, convinşi că sunt atacaţi de oamenii lui Ananos fiecare întinzând mâna dreaptă spre sabie, ca să se apere; dar curânc i-au recunoscut pe cei ce veneau la ei şi au pătruns în interiorul cetăţii Dacă ei s-ar fi împrăştiat în toate părţile, nimic nu i-ar fi împiedicat \ măcelărească poporul, până la ultimul om, atâta de mare le era mâni; Dar de fapt ei s-au grăbit să-i elibereze mai întâi pe zeloţi de pazni lor; căci prietenii care îi lăsaseră să intre în oraş i-au rugat să nu-i uitării pe cei pentru care veniseră cu preţul înfruntării multor risc fără să se expună ei înşişi unei primejdii şi mai mari. Căci după ce fi învins gărzile, le va veni uşor să ia în stăpânire oraşul. Dar de dată ce au pus în mişcare capitala, ei nu vor mai fi în stare să supi gărzile. Căci după ce acestea au fost aduse în stare de alarmă, ele vor aşeza imediat în ordine de bătaie, tăindu-le drumul ce duce sus³.

CAPITOLUL V

³ Adică spre Templu (n.t.).

328

1. Idumeenii au acceptat acest plan şi au străbătut în grabă oraşul, urcând spre Templu unde zeloţii pândeau nerăbdători sosirea lor. Când eliberatorii au pătruns înăuntru, au prins şi ei curaj şi au ieşit din interiorul sanctuarului. Zeloţii s-au contopit cu idumeenii şi s-au năpustit asupra gărzilor; pe cei puşi de strajă în faţa porticului, care adormiseră, i-au ucis în somn; apoi, la strigătele santinelelor trezite, toată garda a sărit în picioare, înşfăcându-şi repede armele, spre a se apăra. Câtă vreme au crezut că sunt atacaţi numai de zeloţi, localnicii şi-au păstrat cumpătul, încrezători fiind în superioritatea lor numerică; dar când au văzut că din Templu ieşeau cu duiumul şi trupe străine, atunci au priceput că invazia idumeenilor se şi produsese şi cei mai mulţi, împreună cu bruma lor de curaj, şi-au aruncat şi armele, scoţând vaiete puternice; totuşi, o mică ceată de tineri s-a grupat într-o poziţie defensivă şi s-a opus cu îndârjire atacurilor date de idumeeni, apărând câtăva vreme grosul trupelor lipsite de vlagă. Prin strigătele lor, acestea vesteau locuitorilor nenoricirea care se abătuse asupra oraşului. Nimeni nu mai cuteza să vină în ajutorul apărătorilor de în­dată ce s-a aflat despre invazia idumeeană; în schimb, drept răspuns, toţi scoteau ţipete şi gemete nefolositoare şi cel mai adesea răsunau bocetele femeilor, fiecare având câte o rudă apropiată în rândurile gărzilor aflate în primejdie de moarte. Zeloţii îşi împreunau strigătele de luptă cu cele ale idumeenilor, iar vuietul furtunii făcea ca larma generală să devină şi mai înfricoşătoare. înclinaţi prin firea lor crudă spre vărsarea de sânge, idumeenii, îndârjiţi şi de dezlănţuirea furtunii, Şi de indignarea lor împotriva celor care le închiseseră deunăzi porţile, Şi-au dat acum frâu liber săbiilor. Toţi au fost trataţi la fel, şi cei care cerşeau îndurare, şi cei care se apărau şi mulţi au fost străpunşi de săbii tocmai când le aminteau de înrudirea lor şi îi rugau să venereze Templul la care se închinau împreună. Fără să aibă încotro să fugă,

329