Istoria secretă a iezuiţilor

Ei erau la fel de buni ca şi misionari deţinând 41 de locuinţe în China, 159 biserici şi 257 de membrii convertiţi. Dar o nouă reacţie împotriva lor a dus la interzicerea lor şi Părintele Shall a fost condamnat la moarte. Fără îndoială nu şi-a atras această pedeapsă doar pentru munca sa în matematică. Un cutremur şi arederea palatului Imperial prezentată cu inteligenţă ca fiind semne ala mâniei din Rai i-au salvat viaţa şi a murit în pace 2 ani mai târziu. Totuşi, complicii lui au trebui să părăsească China.

„În ciuda tuturor acestora, respectul faţă de iezuiţi a fost atât de mare încât împăratul Kang-Hi s-a simţit obligat să îi cheme înapoi în 1669 şi a pregătit funeralii solemne pentru rămăşiţele lui Iam-Io-Vam (Jean-Adam Shall). Aceste onoruri neobişnuite au reprezentat doar începutul unor favoruri excepţionale.”⁸¹

Un Părinte belgian, Verbiest a continuat misiunea lui Shall, ocupând şi locul de la Institutul de matematică din Imperiu. El este cel care a dat Observatorului din Perking acel instrument faimos a cărui precizie matematică este ascunsă de o himeră/ chimaeră . Kang-Hi, „despotul cel iluminat”, care a domnit timp de 61 de ani, a apreciat munca acelui om de ştiinţă care i-a oferit sfaturi înţelepte şi care l-a însoţit la război. Dar aceste activităţi profane şi de război au fost conduse „ad majorem Dei gloriam”, după cum Părintele i-a amintit împăratului într-o scrisoare pe care i-a trimis-o înainte de moarte: „Domnule, mori fericit întru-cât am folosit aproape fiecare moment al vieţii mele pentru a o servi pe Maiestatea Voastră. Dar mă rog Lui, foarte umil să-şi amintească după moartea mea că scopul meu, în tot ceea ce am făcut a fost de a procura un protector pentru cea mai sfânta religie din Univers, acest protector fiind Tu, cel mai măreţ rege din Est.”⁸²

Totuşi, la fel în China, ca şi în Malabar, această religie nu putea supravieţui fără nişte artificii. Iezuiţii au trebuit să aducă doctrina romană la nivelul chinez, să-L identifice pe Dumnezeu cu Raiul (Tien) sau cu Chang–Ti (Împăratul de Sus), să împreuneze riturile catolice cu cele chinezeşti.

Papa Clement XI, căruia ordinele rivale i-au spus despre toate acestea, a condamnat această doctrină „relaxată”, iar rezultatul a fost prăbuşirea întregii munci a iezuiţilor în Imperiul Celest.

Succesorul lui Kang-Hi a interzis creştinismul şi ultimii Părinţi rămaşi în China au murit acolo şi nu au mai fost niciodată înlocuiţi.

Secţiunea III

Capitolul 2
Americile: Statul iezuit al Paraguay-ului

Misionarii Societăţii lui Iisus au găsit Noua Lume mult mai favorabilă convertirii decât Asia. Acolo, ei nu au găsit nici o veche sau învăţată civilizaţie, nici o religie stabilită solid şi cu atât mai putin vreo tradiţie filozofică ci doar triburi barbare şi sărace, neînarmate spiritual şi temporal în faţa albilor cuceritori. Doar Mexic şi Peru cu amintiri proaspete referitoare la zeii lor Inca şi Aztec au rezistat acestei religii pentru o perioadă lungă de timp. De asemnea, şi dominicanii şi franciscanii aveau deja rădăcinile bine înfipte. Fiii lui Loyola şi-au exercitat activitateaa printre triburi sălbatice, vânători nomazi şi pescari. Aceştia au obţinut rezultate variate în funcţie de sălbăticia şi opoziţia diferitelor populaţii.

În Canada, huronii paşnici şi docili au acceptat cu uşurinţă catehismul iezuiţilor, dar duşmanii lor irochezii au atacat bazele create în jurul fortului Sainte-Marie şi au ucis locuitorii. Huronii au fost practic exterminaţi în timp de 10 ani şi în 1649 iezuiţii au fost nevoiţi să plece cu aproximativ 300 de supravieţuitori.

Aceştia nu au făcut o impresie puternică atunci când au mers prin teritoriile care reprezintă azi Statele Unite, iar toate acestea se întâmlau pe perioada secolului al XIX-lea, când au început să-şi înfigă rădăcinile în acea parte a continentului.

În America de Sud, acţiunile iezuite au întâlnit şanse şi bune şi rele. În 1546, portughezii i-au chemat să lucreze în teritoriile pe care le deţineau în Brazilia. Pe perioada converitrii nativilor, aceştia au întâmpinat multe conflicte cu autoritatea civilă şi alte ordine religioase. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Granada.

Totuşi, Paraguay a fost teritoriul pentru „experienţe măreţe” ale colonizării iezuite. Această ţară se întindea atunci de la Atlantic până la Anzi şi cuprindea teritoriile care astăzi aparţin Braziliei, Uruguay-ului şi Argentinei. Singurele modalităţi de acces prin jungla virgină erau râurile Paraguay şi Parana. Populaţia acestui teritoriu era formată din nomazi şi indieni docili care se închinau dominaţiei oricui atâta timp cât li se furniza suficientă mâncare şi puţin tutun.

Iezuiţii nu ar fi putut găsi condiţii mai bune de instaurare, departe de corupţia albilor. Acesta era tipul perfect de colonie, un oraş al lui Dumnezeu, conform propriilor lor dorinţe. La începutul secolului al XVII-lea, Paraguay-ul a fost transformat în provincie de generalul Ordinului care a primit puteri nelimitate din partea Curţii spaniole. Astfel, „Statul Iezuit” s-a dezvoltat şi a înflorit.

Aceşti sălbatici erau învăţaţi cum trebuie şi pregătiţi să ducă o viaţă sedentară sub o disciplină pe cât de gentilă, pe atât de puternică: asemnea unei mâini de fier într-o mănuşă de catifea. Aceste societăţi patriarhale ignorau în mod deliberat libertăţile de orice fel. „Tot ceea ce un creştin deţine şi utilizează: coliba în care trăieşte, pământurile pe care le cultivă şeptelul care asigură mâncarea şi hainele, armele pe care le poartă, uneltele cu care munceşte chiar şi singurul cuţit de masă oferit fiecărui tânăr cuplu atunci când puneau bazele, este <>, proprietatea lui Dumnezeu. Conform acestei concepţii <> nu poate dispune de propriul timp şi propria liberate. Sugarul se află sub protecţia mamei. De îndată ce acesta poate merge el intră în puterea Părintelui sau a agenţilor acestuia...Atunci când copilul creşte, învaţă, dacă este fată să ţeasă, iar dacă este băiat să citească şi să scrie, dar în limba guarană. Pentru spanioli acestea sunt interzise pentru a putea preveni comerţul cu creolii corupţi... De îndată ce o fată împlineşte 14 ani iar un băiat 16, aceştia sunt căsătoriţi întru-cât Părinţii nu doresc să îi vadă căzând pe aceştia în păcatul carnal... Nici unul dintre ei nu poate deveni preot, călugăr şi cu atât mai puţin iezuit... Acestora nu le rămâne practic nici o liberate. Dar aceştia sunt în mod evident foarte fericiţi, material vorbind... Dimineaţa, după liturghie, fiecare grup de muncitori merge la câmp unul după celălalt, cântând şi fiind urmaţi de imaginea sfânta. Seara, se întorc în sat în aceeaşi manieră pentru a asculta catehisme şi pentru a face mâtănii. Părinţii au inventat de asemenea, şi nişte mijloace cinstite de distracţie şi recreere pentru creştini...”

„Iezuiţii veghează asupra lor precum părinţi şi asemenea părinţilor, ei pedepsesc chiar şi cea mai mică greşeală... Biciul, închisoarea şi punerea la zidul Infamiei în piaţa publică, pedepsirea publică în Biserică sunt catehismele folosite de aceştia. Astfel „copiii roşii” ai Paraguay-ului nu cunosc altă autoritate decât cea a bunilor Părinţi. Aceştia nu bănuiesc, nici macar vag că regele Spaniei este suveranul lor.”⁸³

Nu este aceasta imaginea perfectă a idealului teocratic al Societăţii?

Permiteţi-ne să vă arătăm cum acest sistem a afectat dezvoltarea intelectuală şi morală a beneficiarilor săi, a acestor „bieţi inocenţi” după cum erau numiţi de marchizul de Loreto: „Misiunea înaltei culturi nu este nimic mai mult decât un produs artificial dintr-o seră, purtătorul unei sentinţe a morţii. În ciuda tuturor acestor intruziuni şi pregătiri, guaranul îşi amintea în adâncul lui cine a fost: un sălbatic leneş, îngust la minte, senzual, lacom şi murdar. După cum spuneau Părinţii, el munceşte doar atunci când simte respiraţia supraveghetorului său în ceafa sa. De îndată ce sunt lăsaţi singuri, aceştia sunt indiferenţi de faptul că buruiana creşte, uneltele se deteriorează şi turmele se împrăştie. Dacă nu este supravegheat în timp ce munceşte pământul, poate foarte simplu să dejuge un bou şi să-l măcelărească pe loc, să aprindă un foc cu lemnul de la plug şi împreună cu colegii săi să înceapă să mănânce din carnea pe jumătate prăjită până când nu mai rămâne nimic. El este conştient că va primi 25 de lovituri de bici pentru fapta sa, dar va mai ştii de asemenea că bunii Părinţi nu-l vor lăsa niciodată să moară de foame.”⁸⁴

Într-o carte publicată de curând putem citi următoarele lucruri referitoare la pedepsele folosite de iezuiţi: „ Vinovatul îmbrăcat în haine de pocăit era escortat la Biserică unde îşi mărturisea păcatul. După aceea era biciuit în piaţa publică conform codului penal... Vinovaţii întotdeauna primeau aceste catehisme nu doar fără murmur ci şi cu recunoştinţa...” „Vinovatul după ce a fost pedepsit şi împăcat sărută mâna celui care l-a lovit spunând: <>”⁸⁵

După citirea tuturor acestora putem înţelege concluzia d-lui Boehmer: „Viaţa morală a guaranului s-a îmbogăţit foarte puţin sub disciplina Părinţilor. El a devenit un catolic cinstit şi superstiţios care vede miracole peste tot şi căruia pare să-i placă să se biciuiască până la sânge. El a învăţat să se supună şi era legat de bunii Părinţi, cu o recunoştinţă filială care deşi nu era foarte profundă era totuşi tenace. Aceste rezultate nu foarte extraordinare, dovedesc faptul că exista un defect important în metodele de educare folosite de Părinţi. Care să fi fost acest defect? Faptul că ei nu au încercat niciodată să dezvolte în copiii lor „roşii” abilităţile inventive, nevoia de activitate şi sentimentul de responsabilitate. Ei înşişi au inventat jocuri pentru creştinii lor, ei au gândit pentru aceştia în loc să-i încurajeze să gândească pentru ei înşişi. Ei i-au supus pe cei care se aflau sub grija lor la o <> mecanică în loc să îi educe.”⁸⁶

Cum ar fi putut să fie altfel dacă ei înşişi au fost supuşi unei „intruziuni” în ultimii 14 ani? Urmau ei să-i înveţe pe guarani şi pe elevii lor „albi” să „gândească pentru ei înşişi” când lor înşişi le era interzis acest lucru? Iată ce scrie un iezuit, nu în vârstă ci contemporan: „el (iezuitul) nu va uita că virtutea caracteristică Societăţii este supunerea totală a acţiunii, a voinţei şi chiar a judecăţii... Toţi superiorii vor fi legaţi în aceeaşi manieră de cei superiori lor, de Părintele general şi de Sfântul Tată. A fost astfel aranjat, încât să redea eficacitatea universală a autorităţii Papei, iar Sfântul Ignatius a fost sigur că predarea şi educarea vor aduce pe viitor uniunii catolice, o Europă care s-a îndepărtat în timp.

Cu speranţa „reformării lumii”, spunea Părintele Bonhours, „el a îmbrăţişat aceste metode: instrucţia tinerilor...”⁸⁷

Educarea nativilor din Paraguay s-a făcut pe baza aceloraşi principii pe care Părinţii le-au aplicat, le aplică şi le vor aplica tuturor şi oriunde. Scopul lor deplâns de domnul Boehmer, care aparent este ideal pentru fanatici, reprezintă renunţarea la întreaga judecată personală, la întreaga iniţiativă şi supunerea oarbă în faţa superiorilor. Nu este acesta „acea culme a libetăţii”, „eliberare din sclavia proprie” pentru care s-a rugat R. P. Rouquette şi pe care l-a menţionat anterior?

Bunii guarani au fost „eliberaţi atât de bine de metodele iezuite pentru mai bine de 150 de ani încât atunci când conducătorii lor au plecat pe perioada secolului al XVIII, aceştia s-au reîntors în pădurile lor şi la vechile lor obiceiuri ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.

Secţiunea IV

IEZUIŢII ÎN SOCIETATEA EUROPEANĂ

Capitolul 1

ÎNVĂŢĂTURA IEZUIŢILOR
„Metoda pedagocigă a Societăţii”, după cum scrie R.P. Charmot, S.J, „constă în primul rând în înconjurarea elevilor cu o reţea măreaţă de rugăciuni...”

Mai târziu, el îl citează pe Părintele iezuit Tacchini: „fie ca Sf. Duh să-i umple aşa cum alabaştrii sunt umpluţi cu parfum; fie ca El să-i pătrundă atât de mult cu trecerea timpului încât să fie capabili să respire din ce în ce mai mult parfumul Celestial şi parfumul lui Hristos.”

Şi Părintele Gandier îşi aduce contribuţia: „Să nu uităm faptul că educaţia, aşa cum este văzută de Societate, reprezintă guvernarea similară celei îngerilor.”⁸⁸

Iată ce spune mai târziu Părintele Charmot: „ Să nu fim nerăbdători în ceea ce priveşte unde şi cum este inserat misticismul în educaţie!...” „Nu se realizează printr-un sistem sau tehnică artificială ci prin infiltrare. Sufletele copiilor sunt impregnate deoarece se află în contact cu aceşti conducători care sunt literalmente saturaţi cu ei.”⁸⁹

Acelaşi autor vorbeşte despre „obiectivul profesorului iezuit: „Prin învăţătura sa, scopul accestuia este de a forma nu o elită intelectuală creştină ci o elită creştină.”⁹⁰

Puţinele citate ne spun suficiente despre principalele obiective ale acestori educatori. Să vedem acum modul în care ei formează aceste elite creştine şi ce tip de misticism este „înserat” (sau inoculat), „infiltrat” sau „pompat” copiilor supuşi acestui sistem educaţional.

În faţă, după cum este specific acestui Ordin, o găsim pe Fecioara Maria. „Pentru Loyola, Fecioara a devenit cel mai important lucru din viaţa sa. Venerarea Fecioarei reprezintă baza devotamentului săi religios pe care l-a lăsat moştenire Ordinului. Această venerare s-a dezvoltata atât de mult încât de multe ori s-a zis, şi pe bună dreptate, că a fost adevărata religie a iezuiţilor.”⁹¹

Acestea nu au fost scrise de către un protestant ci de către J. Huber, profesor de teologie catolică.

Loyola însuşi a fost convins că Fecioara l-a inspirat atunci când şi-a pregătit „Exerciţiile”. Un iezuit a avut o viziune a Fecioarei Maria, convertind Societatea cu pelerina sa ca un semn al protecţiei. Încă unul, Rodrigue de Gois, a fost atât de vrăjit de frumuseţea ei neexpresivă încât a fost văzut înăţâdu-se spre cer. Un novice al Ordinului, care a murit în Roma, în 1581, a fost ajutat de Fecioara Maria în lupta sa împotriva tentaţiilor diavolului. Pentru a-i da putere aceasta i-a dat din când în când gustul sângelui Fiului ei şi „alinarea sânilor ei”.⁹²

Doctrina lui Duns Scot, în ceea ce priveşte „Concepţia Imaculată” a fost adoptată cu entuziasm de Ordin care a fost transformat cu succes în dogmă de Papa Pius IX în 1854.

„Erasmus descrie în mos satiric venerarea Fecioarei din timpul lui. Povestea casei Loretto a fost inventată pe perioada secolului IV. Aparent această casă a fost adusă din Palestina de către îngeri. Iezuiţii au primit şi au apărat această legendă. Canisius a mers atât de departe până la a scrie scrisori de la însăşi Maria şi mulţumită Ordinului, o avere impresionantă a început să curgă în casa Loretto ( ca şi la Lourdes, Fatima etc).”

„Iezuiţii au scos în faţă tot felul de relicve ale mamei lui Dumnezeu. Atunci când şi-au făcut intrarea în Biserca Saint-Michael la Munchen, aceştia au oferit spre venerarea credinţei bucăţi din voalul Mariei, smocuri din părul ei şi bucăţi din pieptenele ei. Ei au instituit un cult special, dedicat venerării acestor obiecte...”

„Această venerare a degenerat într-o manifestare lecenţioasă şi senzuală în special in imnurile Părintelui Jacques Pontanus dedicate Feciarei Maria. Poetul nu ştia nimic mai mult decât frumuseţea sânilor Mariei, nimic mai dulce decât laptele ei şi nimic mai încântător decăt abdomenul ei.”⁹³

Oricine ar putea multiplica aceste note la nesfârşit. Ignatius a dorit ca discipolii săi să aibă o „perceptibilitate” sau o evlavie senzuală asemănătoare cu a lui. În final, au reuşit aceasta. Nu e de mirare că au avut atâta succes cu guaranii, întrucât acest fetiş erotic li se potrivea perfect. Dar bunul Părinte a considerat întotdeauna că acesta se va potrivi la fel de bine şi „albilor”. Baza acestei doctrine reprezintă un dispreţ total pentru oameni ca fiinţe umane indiferent că erau „albi” sau „roşii” şi ambii trebuiai trataţi ca şi cum ar fi copii.

„Părintele Barri a scris o carte intitulată <
>. În aceasta el expune ideea că drumul prin care intrăm în Paradis nu este important, important este să intrăm. El enumeră exerciţii de evlavie exterioară adresate Mariei care deschide uşa Raiului. Printre alte lucruri, aceste exerciţii constau în: salutarea Sf Marii în fiecare dimineaţă şi seară, încărcarea frecventă a unghiurilor pentru a o preamării, exprimarea dorinţei de a-i construi mai multe biserici decât i-au construit toţi monarhii la un loc, purtatea zi şi noapte a unei mătănii ca şi brăţară etc.”

„Aceste exerciţii sunt suficiente pentru a ne asigura salvarea, iar dacă diavolul, atunci când suntem aproape de moarte, ne pretinde sufletul trebuie să-i reamintim că Sf. Maria este responsabilă de noi şi ca trebuie să rezolve lucrurile cu ea.”⁹⁴

În a sa „Pietas quotidiana erga S.D. Mariam”, Părintele Pemble recomadă următoarele: „propria bătaie sau biciuire şi oferirea fiecărei lovituri ca sacrificiu către Dumnezeu, sculptarea cu un cuţit a sfântului nume Maria pe propriul piept; îmbrăcarea decentă noaptea încât să nu jignim privirea pură a Mariei, mărturisirea către Fecioară că ai fi dispus să-i oferi locul tău în Rai daca ea nu ar fi avut unul, să-ţi doreşti să nu te fi născut vreodată sau să mergi în Iad dacă Maria nu s-ar fi născut, să nu mănânci niciodată vreun măr, întrucât Maria a fost ţinută departe de a comite greşeala de a gusta din el”⁹⁵

Toate acestea au fost scrise în 1764, dar este necesară o singură privire asupra lucrărilor similare publicate astăzi în număr mare sau doar de presa catolică pentru a realiza faptul că timp de 200 de ani această idolatrie sălbatică nu a făcut altceva decăt să crească şi să se împodobească. Papa Pius XII s-a distins de ceea ce presupunea proprietatea Sfintei Mari. Sub conducerea sa o mare parte a Bisericii Catolice l-a urmat.

În plus, fiii lui Loyola, care sunt întotdeauna nerăbdători să se conformeze spiritului epocii, încearcă şi azi să se acomodeze acestor copilării medievale. Astfel, există câteva imnuri religioase publicate de aceşti Părinţi sub marile auspicii ale „ Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică” (CNRS).

Dacă adăugăm tuturor acestora hainele lor de diferite culori cu virtuţile specifice, venerarea sfinţilor, imaginile, relicvele, scuza „miracolului”, adoraţia Inimii Sfânte, ne-am putea face o idee referitoare la „misticismul” cu care „sufletele copiilor sunt impregnate” în contactul lor cu conducătorii „care sunt saturaţi cu ei”, după cum scria în 1943 R. P. Charmot.

Nu există altă cale de formare a „elitei creştinilor”.

Totuşi dacă ar fi fost să câştige lupta împotriva Universităţilor, colegiile iezuite ar fi trebuit să-şi lărgească învăţătura şi să includă subiecte laice întrucât Renaşterea a trezit o sete pentru învăţătură. Cunoaştem faptul că aceştia îşi luau toate precauţiile necesare pentru a preveni ca această învăţare să nu se întoarcă împotriva obiectivului lor de învăţare: menţinerea minţilor în supunere totală faţă de Biserică.

Aceasta este cauza pentru care elevii sunt în primul rând „înconjuraţi” de această „pânză măreaţă de rugăciuni” care nu ar fi suficientă dacă învăţăturile împărtăşite nu ar fi curăţate cu grijă din întregul spirit şi idei eterodoxe. Astfel, greaca şi latina (latina fiind pusă pe un piedestal în aceste colegii)erau studiate pentru valoare lor literară, dar gândul ortodox „antic” era expus cât să stabilească aşa numita superioritate filozofică şcolară. Aceşti „umanişti” pe care îi pregăteau erau capabili să compună versuri şi discursuri în latină, dar singurul conducător al gândurilor lor era Sfântul Thomas Aquinas, un călugăr al secolului XIII.

Ascultaţi „Ratio studiorum”, tratatul fundamental al pedagogiei iezuite citat de R. P. Charmot: „Vom ignora cu grijă subiectele seculare care nu favorizează buna morală şi evlavie. Vom compune poezii, dar fie ca poeţii noştri să fie creştini şi nu adepţi ai păgânilor care invocă muze, munţi, pe Calliope, pe Apollo, nimfe etc... sau pe alţi zei sau zeiţe. Mai mult decât atât, dacă e să-i menţionăm, mai bine să o facem ridiculizându-i, întrucât reprezintă doar demoni.”⁹⁶

Astfel, toate ştiinţele, în special ştiinţele naturii, vor fi „interpretate”.

R.P. Charmot nu încearcă nici măcar să ascundă aceasta în ceea ce spune despre profesorul iezuit în 1943: „El predă ştiinţe nu pentru ei înşişi ci pentru a da naştere glorificării lui Dumnezeu. Aceasta este regula notată de Sf. Ignatius în <> sale.”⁹⁷ În continuare: „Atunci când vorbim despre întreaga cultură nu ne referim că predăm toate subiectele şi ştiinţele, dar oferim o educaţie ştiinţifică şi literară care nu este în mod pur seculară şi impermeabilă luminilor Revelaţiei.”⁹⁸

Instruirea împărţită de iezuiţi era mai mult ţipătoare decât profundă sau „formală” după cum era adeseori numită. H. Boehmer scria: „ei nu credeau în libertate, care era fatală, în ceea ce privea învăţătura.”

„Adevărul este că meritele învăţăturilor iezuite s-au diminuat în timp ce ştiinţa şi modalităţile de educare şi instruire au progresat şi s-au dezvoltat pe baza unei concepţii mai largi şi mai profunde a omenirii.” Buckle spunea: „cu cât civilizaţia evolua, cu atât mai mult iezuiţii pierdeau teren, nu neapărat din cauza decadenţei lor, ci mai ales datorită modificărilor şi schimbărilor din minţile celor din jurul lor... Pe perioada secolului al XVI-lea iezuiţii erau înainte, dar pe perioada secolului al XVIII aceştia au rămas în urma timpului lor.”⁹⁹

Capitolul 2

ETICA IEZUITĂ

Spiritul de cucerire al Societăţii, dorinţa arzătoare de a atrage conştiinţe şi de a le păstra sub influenţa lor exclusivă nu putea decât să determine iezuiţii să fie îngăduitori cu pedepsele, decât confesorii altor ordine sau decât clericii seculari. Adevărat spune proverbul: „ Nu putem prinde muşte cu oţet”.

După cum am văzut şi anterior, Ignatius a exprimat aceeaşi idee în termeni diferiţi, iar fiii săi s-au inspirat din aceasta.

„Activitatea extraordinară desfăşurată de Ordin în teren s-au în teologia etică arată că această ştiinţă subtilă a avut pentru el o importanţă practică mai mare decât alte ştiinţe.”¹⁰⁰

Dl. Boehmer cel care a scris fraza abia citată ne reaminteşte faptul că spovedaniile erau foarte rare pe perioada Evului Mediu, iar credincioşii apelau la ea doar în cele mai grave situaţii. Dar caracterul tiranic al Bisericii Romane a făcut ca această practică să se răspândească şi să crească din ce în ce mai mult. De fapt, pe perioada secolului XVI, spovedania a devenit o datorie religioasă care a fost supravegheată cu mare atenţie. Ignatius a considerat-o cea mai importantă şi le-a recomandat discipolilor săi să o practice cât mai regulat.

„Rezultatele acestei metode au fost extraordinare. Sfătuitorii iezuiţi s-au bucurat foarte curând de aceeaşi consideraţie arătată profesorilor iezuiţi, iar spovedania a fost considerată de toţi ca fiind simbolul puterii şi activităţii Ordinului asemenea catedrei de profesor şi gramaticii latine...”

„Dacă citim instrucţiunile lui Ignatius, referitoare la spovedanie şi etica morală trebuie să recunoaştem că încă de la început ordinul a fost pregătit să trateze păcătosul cu blândeţe, iar o dată cu trecerea timpului acesta a arătat tot mai multă indulgenţă până când această bunătate a degenerat în slăbiciune...”

„Putem înţelege foarte uşor de ce această indulgenţă inteligentă i-a făcut pe aceştia duhovnici de succes. Astfel, au reuşit ei să obţină favoruri din partea nobililor şi a claselor sociale înalte din lume care aveau în permanenţă nevoie de politeţea arogantă a confesorilor lor mai mult decât cea a masei păcătoşilor obişnuiţi.”

„Curţile din Evul Mediu nu au avut niciodată sfătuitori atotputernici. Aceste figuri caracteristice au apărut în viaţa curţii doar în perioada modernă şi aceasta a fost înrădăcinată de însuşi Ordinul Iezuit.”¹⁰¹