Istoria secretă a iezuiţilor
Yüklə 0,81 Mb.
|
|
Sincer vorbind, această imunitate a ţărilor protestante faţă de acţiunile iezuite era departe de a fi încheiată. „În Statele Unite”, scria Monseniorul Fulop-Miller, „Societatea a desfăşurat o activitate sistematică şi fructoasă pe o lungă perioadă de timp, întrucât ea nu a fost oprită de nici o lege...” „Nu sunt mulţumit de renaşterea iezuiţilor”, îi scria fostul preşedinte al Uniuni, John Adams, succesorului său Thomas Jefferson, în 1816. „Plini de ei, aceştia se vor prezenta sub mai multe deghizări, chiar şi decât şeful Boemiei: ca şi pictori, scriitori, publicişti, profesori scolari etc.. Dacă vreo asociere de oameni a meritat vreodată condamanrea eternă pe acest Pământ şi în Iad, aceasta este Societatea lui Loyola. Cu sistemul nostru de libertate religioasă le putem oferi refugiu...” Jefferson i-a răspuns predecesorului său: „Asemenea ţie mă opun reinstaurării iezuiţilor care fac ca lumina să permită loc întunericului.”120 Secţiunea IV Capitolul 5 AL DOILEA IMPERIU AL LEGII LUI FALOUX – RĂZBOIUL DIN 1870 În capitolele anterioara am menţinat vasta toleranţă de care s-a bucurat Societatea lui Iisus în Franţa sub Napoleon III chiar dacă aceasta era în mod oficial interzisă. Nu putea fi altfel, întrucât acel regim datora lor existenţa sa. Susţinerea Bisericii Romane a fost permanentă atâta timp cât a durat regimul. Aceasta avea să coste Franţa foarte mult. Cititorii ai „Progres du Pas-de-Calais”, o publicaţie pentru care viitorul rege a scris câteva articole în 1843 şi 1844, nu-l puteau suspecta pe acesta de lejeritate faţă de „ultramontanism”, judecând după următoarele: „clerici cer, sub spectrul libertăţii şi al învăţăturii dreptul de a instrui tinerii. Statul, cere, pe de altă parte, dreptul de a conduce, instruirea publicului pentru propriul interes. Această luptă este rezultatul opiniilor, ideilor şi sentimentelor divergente dintre guvern şi biserică. Ambii vor să influenţeze noile generaţii venind cu direcţii opuse şi pentru propriul beneficiu. Nu credem, după cum o face un binecunoscut orator, că toate legăturile dintre clerici şi autoritatea civilă trebuie rupte pentru a opri această diversiune. Din nefericire, miniştrii francezi ai religiilor se opun intereselor democratice. Permiterea lor să constuiască şcoli fără a fi controlaţi reprezintă incurajarea învăţării oamenilor, ura revoluţiei şi a libertăţii.” În continuare: „Crericii vor înceta a mai fi < Referindu-se la modul în care preoţii germani erau pregătiţi, autorul îşi clarifică gândurile în maniera următoare: „În loc să fie izolaţi de restul lumii încă din copilărie şi astfel să fie introduşi la seminarii în care să înveţe să urască societatea în care trebuie să trăiască, aceştia vor învăţa mai repede să fie din timp cetăţeni înainte de a fi preoţi.”121 Aceasta nu a încurajat clericismul politic pentru viitorul suveran, pe atunci un „Carbonari”. Ambiţia sa de a ajunge la tron l-a făcut mai docil faţă de Roma. Oare nu chiar Roma a fost cea care l-a ajutat să urce prima treapta? „Devenind preşdinte el republicii pe 10 decembrie 1848, Louis Napoleon Bonaparte şi-a adunat mai mulţi miniştri în jurul său, unul dintre aceştia fiind Monseniorul de Falloux. Cine este acest Monsenior de Falloux? O altă unealtă a iezuiţilor...Pe data de 4 ianuarie 1849, acesta a instituit o comisie a cărei sarcină era < „Să punem în mâinile lor învăţătura tinerelor generaţii.” Acesta şi este obiectivul legii din 15 martie 1850. Această lege desemnează un consiliu superior pentru Instruirea Publică In care clericii domină (primul articol), astfel, clericii devin conducătorii şcolilor (articolul 44). Oferă asociere religioasă dreptului de a crea şcoli libere fără a fi nevoie să explice congregaţiile (iezuite) neautorizate (art. 17,2). Se spunea că scrisorile de supunere ar fi diplomele lor (art. 49). Monseniorul Barthelemy Saint-Hilaire încearcă în zadar să demonstreze că scopul autorilor acestui proiect este de a crea monopol al clericilor şi că această lege ar fi fatală pentru Universitate...Victor Hugo exclamă, de asemenea, în zadar: această lege este un monopol în mâinile celor care încearcă să scoată învăţăturile din sacristie şi guvernul de la spovedanie.”122 Dar adunarea a ignorat aceste proteste. A preferat să asculte afirmaţiile Monseniorului de Montalembert: „Vom fi înghiţiţi dacă nu oprim imediat acest curent actual al raţionalismului şi demagogiei; mai mult poate fi oprit doar cu ajutorul Bisericii.” „Monseniorul de Montalembert adaugă aceste cuvinte pentru a se asigura că semnificaţia acestei legi este bine descrisă: armatei de profesori anarhişti şi descurajaţi trebuie să opunem armata clericilor.” Legea a fost semnată. Niciodată în Franţa, iezuiţii nu au câştigat o luptă mai desăvârşită. Monseniorul de Montalembert a recunoscut cu mândrie: „Eu apăr justiţia, susţine guvernul republicii, cât de bine posibil, care a făcut atâtea pentru a salva ordinea şi a păstra uniunea poporului francez. Acesta a făcut mai multe servicii Bisericii Catolice decât toate celelalte guverne la putere pe perioada ultimelor două secole.”123 Toate acestea s-au întâmlat acum 100 de ani, dar par a fi foarte urmărite azi. Să vedem cum „Republica” condusă de prinţul Louis Napoleon acţiona internaţional. Revoluţia din 1848, pe lângă alte repercursiuni din Europa a provocat ridicarea romanilor împotriva Papei Pius IX, suveranul lor temporar care a fugit la Gaete. A fost proclamată Republica Romană. Printr-un paradox scandalos, Republica Franceză, în acord cu austriecii şi regele de la Naple au fost cei care l-au pus înapoi pe tron pe nedoritul suveran. „Un regiment francez, asediind Roma, l-au adus pe acesta pe 2 iunie 1849 şi au reinstaurat puterea pontifă. A reuşit să se menţină cu ajutorul unei divizii de ocupare franceză care a părăsit Roma doar după primele dezastre din Războiul franco-german din1870.”124 Începutul era foarte promiţător. „Lovitura de la 2 decembrie 1851 a dat naştere proclamării Imperiului. Louis Napoleon, preşedintele Republicii a favorizat iezuiţii în toate modalităţile posibile. Acum împărat, acesta nu le-a mai refuzat nimic complicilor şi aliaţilor lui. Clericii şi-au vărsat binecuvântarea şi abundenţa < Episcopul Saint-Flour spunea din amvonul său: „Dumnezeu l-a indicat pe Louis-Napoleon; El l-a ales deja ca împărat. Da, dragii mei confraţi. Dumnezeu l-a sfinţit înainte prin binecuvântarea făcută de pontifii şi preoţii Săi; El însuşi l-a aclamat, oare chiar nu îl recunoaştem pe alesul lui Dumnezeu?” Episcopul din Nevers a salutat prefăcut „instrumentul vizibil al Providenţei.” „Această adulaţie demnă de milă poate fi multiplicată în continuare; merită o recompensă. Această recompensă a fost o libertate completă oferită iezuiţilor pe întreaga perioadă a imperiului. Societatea lui Iisus a fost literalmente conducătoarea Franţei timp de 18 ani... ea s-a îmbogăţit, şi-a înmulţit instituţiile şi şi-a răspândit influenţa. Acţiunea ei a fost simţită în toate evenimetele imperiului ale acelei perioade, mai ales în expediţia de la Mexic şi în declaraţia de război din 1870.”125 „Imperiul înseamnă pace”, a declarat noul suveran. Dar la abia 2 ani, după ce a urcat la tron, primul dintre acele râzboaie consecutive ale regimului său a izbucnit. Istoria ar putea da atenţie motivelor care au dat naştere acestor războaie, aparent fără nici o legătură între ele, dacă nu am observa ceea ce le-a unit, şi anume apărarea intereselor Bisericii Romane. Un exemplu caracteristic este reprezentat de războiul din Crimeea, primul dintre aceste aventuri nebuneşti care ne-au slăbit şi care nu a fost profitabil din punct de vedere naţional. Nu un anticleric, ci Abbe Brugerette a fost cel care a scris: „Trebuie citite discursurile faimosului Theatine (Părintele Ventura) pe care le-a susţinut în capela Les Tuileires pe perioada postului Paştelui în 1857. Acesta a prezentat restaurarea imperiului ca pe o operă a lui Dumnezeu, iar Napoleon III a fost lăudat pentru faptul că a apărat religia în Crimeea şi a făcut ca măreţele zile ale Cruciadelor să strălucească pentru a doua oară în Est... Războiul din Crimeea a fost privit ca un compliment la adresa expediţiei romane... A fost lăudat de toţi clericii, aceştia fiind plini de admiraţie pentru fervoarea religioasă a trupelor care au asediat Sebastopolul. Saint-Bauve a povestit într-un mod impresionant, cum Napoleon III a trimis o imagine a Fecioarei flotei franceze.”126 Ce a fost acestă expediţie care a ridicat entuziasmul clericilor? Monseniorul Paul Leon, membru al Institutului explică: „O ceartă între călugări a reînviat întrebarea Estului care s-a născut din rivalitatea dintre Biserica Latină şi Ortodoxă referitoare la protecţia locurilor sfinte (în Palestina). Cine va supraveghea Bisericile din Bethlehem? Cine va ţine cheile? Cine va conduce lucrările? Cum este posibil ca o problemă atât de mică să stârnească două imperii, unul împotriva celuilalt?... În spatele călugărilor latini se află partidul Catolic Francez care deţinea privilegii antice şi susţinea noul regim. În spatele cererilor crescânde ale ortodocşilor care au crescut în număr se află influenţa rusă.”127 Ţarul invocă protecţia Bisericii Ortodoxe care trebuie să asigure şi să ceară ca flota lui să folosească Strâmtoarea Dardanele. Anglia, care este susţinută de Franţa, refuză şi astfel izbucneşte războiul. „Franţa şi Anglia pot ajunge la Ţar doar prin Marea Neagră şi prin alianţa cu Turcia... de acum înainte războiul Rusiei devine războiul din Crimeea şi este centrat în întregime pe asediul Sebastopolului, acesta fiind un episod costisitor. Bătăliile sângeroase, epidemiile mortale şi suferinţele inumane au costat Franţa 100.000 de morţi.”128 Trebuie să subliniem că aceşti 100.000 de morţi erau soldaţi ai lui Hristos şi glorioşi „martiri ai credinţei”, conform Monseniorului Sibour, Arhiepiscopul Parisului care a declarat în acea perioadă: „Războiul din Crimeea dintre Franţa şi Rusia nu este un război politic ci unul sfânt; nu este un stat care luptă împotriva altui stat, un popor care luptă împotriva altui popor ci un război religios singular, o Cruciadă...”129 Recunoaşterea nu este ambiguă. Oare nu am auzit de acelaşi lucru nu de mult, pe perioada ocupaţiei germane expusă în aceiaşi termeni de către prelaţii sfinţiei sale Papa Pius XII şi de însuşi Pierre Laval, preşedintele Consiliului de la Vichy? În 1863, are loc expediţia de la Mexic. Despre ce este vorba? La transformarea unei republici laice într-un imperiu şi oferirea lui Maximilien, arhiduce al Austriei, Austria este principalul stâlp al papalităţii. Scopul era acela de a ridica o barieră care ar conţine influenţa Statelor Unite protestante asupra statelor din America de Sud, acestea fiind fortăreţe ale Bisericii Romane. Monseniorul Albert Bayet scria cu inteligenţă: „Scopul războiului este de a stabili un imperiu catolic în Mexic şi să reducă drepturile oamenilor la propriile reguli; asemenea campaniei din Siria şi a celor două campanii din China, a căror tendinţă a fost servirea intereselor catolice.”130 Ştim cum în 1867, după ce armata franceză s-a îmbarcat, Maximilien, nefericitul campion al papalităţii a fost luat prizonier atunci când Queretaro s-a predat şi a fost împuşcat, făcând loc republicii al cărei câştigător Juarez a fost preşedinte. Totuşi, se apropia momentul când Franţa trebuia să plătească şi din nou, de dragul sprijinului politic, Vaticanul a asigurat tronul imperial. În timp ce armata franceză îşi vărsa propriul sânge în cele patru colţuri ale lumii şi devenea mai slabă, în timp ce apăra interese care nu îi aparţineau, Prusia, sub mâna grea a viitorului „preşedinte de fier”, era ocupată să-şi extindă puterea militară cu scopul de a uni statele germane într-un singur bloc. Austria a fost prima victimă a voinţei şi puterii acesteia. În acord cu Prusia, care urmărea să o răpească pe ducesa daneză de Schleswig şi de Holstein, Austria a fost înşelată de propriul complice. Războiul care a urmat a fost câştigat de Prusia la Sadowa pe data de 3 iulie 1866. Această victorie a reprezentat o lovitură teribilă pentru monarhia habsburgică care se afla în declin. Lovitura a fost la fel de puternică pentru Vatican întrucât Austria a fost pentru mult timp cea mai credincioasă fortăreaţă pe tărâmul german. De acum înainte, Prusia protestantă îşi va exercita hegemonia asupra lor doar dacă... Biserica Romană nu va găsi „o armă laică” capabilă să oprească în întregime expanisiunea puterii „eretice”. Cine poate juca acest rol în Europa în afară de Imperiul Francez? Napoleon III, „omul trimis de Providenţă” va avea onoarea să răzbune Sadowa. Armata franceză nu este pregătită. „Artileria este demodată. Tunurile noastre sunt încă încărcate pe ţeavă”, scria Rothan, ministrul francez la Francfort, care prevedea sosirea unui dezastru. Prusia ştie că ne este superioară şi cunoaşte lipsa noastră de pregătire”, adaugă acesta împreună cu alţi observatori. Instigatorii la război, nu sunt îngrijoraţi. Candidatura unui prinţ de Hohenzollern la tronul vacant al Spaniei este scuza oferită pentru acest conflict. De asemnea, şi Bismark voia tronul. Atunci când a falsificat telegrama lui Ems, susţinătorii războiului aveau totul la mâna lor şi astfel au stârnit opinia publică. Franţa însăşi a declarat război. Acest „război din 1870 a fost dovedit de istorie ca fiind o lucrare a iezuiţilor”, după cum Monseniorul Gaston Bally a scris. Compoziţia guvernului care a trimis Franţa la dezastru este descrisă de către istoricul catolic Adrien Dansette după cum urmează: „Napoleon III a început totul prin sacrificarea lui Victor Duruy şi apoi a hotărât să numească în guvernul său oameni din partidul popular (ianuarie 1870). Noii miniştrii erau aproape toţi catolici sinceri sau ecleziastici care credeau în conservatorismul social.”131 Este uşor să înţelegem acum ceea ce era inexplicabil: graba acestui guvern de a extrage un „casus belli” din telegrama falsificată chiar înainte de a primi confirmarea primirii. „Consecinţele au fost: prăbuşirea Imperiului şi contralovitura tronului papal care a urmat... Edificiul imperial şi edificiul papal încoronate de iezuiţi au căzut în acelaşi noroi în ciuda Concepţiei Imaculate şi a infailibilităţii papale; dar, vai! era desupra cenuşei Franţei.”132 Secţiunea IV Capitolul 6 IEZUIŢII ÎN ROMA – PROGRAMA ANALITICĂ În cartea lui Abbe Brugerette, în capitolul intitulat „Clericii sub cel de al Doilea Imperiu”, se poate citi următorul pasaj: „devotamentele specifice, vechi sau noi, erau onorate din ce în ce mai mult într-o perioadă în care romantismul încă exalta simţurile în detrimentul motivului auster. Venerarea sfinţilor şi a relicvelor lor interzise atât de mult timp de către respiraţia rece a raţionalismului au căpătat o nouă forţă. Venerarea Sfintei Fecioare, datorită apariţiei la La Salette şi Lourdes a câştigat o mare popularitate. Pelerinajele în aceste locuri erau privilegiate de multiple miracole.” „Episcopatul francez... favoriza noile rugăciuni. Ei au binecuvântat cu căldură şi recunoştinţă, în anul 1854, scrisoarea ecleziastică a lui Pius IX prin care proclama dogma Concepţiei Imaculate... Episcopatul a adus în Paris, în 1856, pentru baptiştii prinţului imperial, sarbătoarea Inimii Sacre, dorind ca aceasta să fie transformată într-o sărbătoare solemnă a Bisericii Universale.”133 Aceste puţine linii arată în mod clar influenţa preponderentă exercitată de iezuiţii aflaţi sub cel de al Doilea Imperiu atât asupra Franţei cât şi asupra papalităţii. După cum am văzut şi anterior, ei au fost şi vor rămâne mari propagatori ai „rugăciunilor specifice, vechi sau noi”, a acestei evlavii perceptibile şi aproape senzuale care a trezit scrupule maselor, mai ales femeilor în cele ce privesc ideile religioase. În ceea ce priveşte aceasta, trebuie să recunoaştem că aceştia erau realişti. Acea vreme a trecut – deja sub Napoleon III – când publicul, ca un întreg, cel învăţat şi cel ignorant, manifestau un mare interes pentru problemele teologice. Din punct de vedere intelectual, catolicismul şi-a încheiat cariera. Este mai mult din necesitate decât datorită formaţiei lor, că fiii lui Loyola s-au străduit din secolul XIX şi până azi să trezească superstiţiile religioase mai ales printre femeile care reprezintă majoritatea enoriaşilor. Aceasta a fost contrabalanţa „raţionalismului”. Pentru învăţământul secundar al fetelor, Ordinul a propus fondarea mai multor congregaţii pentru femei. „Cea mai faimoasă şi activă a fost < În ceea ce privea venerarea Fecioarei Maria, care era atât de dragă iezuiţilor, a fost ajutată sub cel de al Doilea Imperiu de „apariţiile” Fecioarei unui mic păstor din Lourdes. Aceasta s-a întâmplat la 2 ani după ce Papa Pius IX a semnat dogma Concepţiei Imaculate (1854) la instigarea Sociatăţii lui Iisus. Actele principale ale acestui pontificat au reprezentat toate victorii pentru iezuiţi, a căror puternică influenţă asupra papalităţii romane s-a manifestat din ce în ce mai mult. În 1864, Papa Pius IX a publicat scrisoarea enciclică „Quanta cura”, însoţită de „Programa analitica” care blestema cele mai bune principii politice ale societăţilor contemporane. „Blestemul a tot ceea ce era drag Franţei moderne! Franţa modernă doreşte independenţa statului; <
„Acestea sunt doctrinele predate de iezuiţi în colegiile lor. Ein se află în faţa armatei contra Revoluţiei... Misiunea lor constă în creşterea tinerilor puşi în grija lor cu ură pentru principiile care stau la baza societăţii franceze, principii care au fost înscrise de foste generaţii cu un preţ mare. Prin învăţăturile lor, aceştia încearcă să împartă Franţa în două şi să pună la îndoilă tot ceea ce s-a făcut înca din anul 1789. Noi vrem armonie, ei vor conflict; noi vrem pace, ei vor război; noi vrem ca Franţa să fie liberă, ei vor ca ea să fie în sclavie; ei se luptă cu noi, lasaţi-ne să ne apărăm; ei ne ameninţă, lasaţi-ne să-i dezarmăm.”135 Dorinţa eternă a papalităţii de a domina societatea civilă a fost atunci reafirmată după cum a spus şi Renan în 1848 într-un articol numit „Liberalismul cleric” : „Aceasta demonstrează că suveranitatea oamenilor, libertatea conştiinţei şi toate libertăţile moderne erau condamnate de Biserică. Inchiziţia a fost prezentată ca fiind „consecinţa logică” a întregului sistem ortodox, < Puterea iezuiţilor asupra Vaticanului a fost arătată şi mai mult, câţiva ani mai târziu, după „Programa analitică” atunci când dogma Infailibilităţii Pontife a fost promulgată. Abbe Brugerette a scris că această dogmă a fost „pentru a arunca asupra anilor tragici 1870-1871, care au pus Franţa în doliu, luminoasa şi măreaţa sperţă creştină.” Acelaşi autor a adăugat: „Se poate spune că pe perioada primei jumătăţi a anului 1870, Biserica Franceză nu se afla în Franţa. Ea se afla în Roma, foarte ocupată cu Consiliul General pe care Papa Pius X l-a convocat la Vatican...” „Conform Monseniorului Pie, aceşti clerici francezi şi-au < Cedarea intrigilorn clericilor „naţionali” în mâinile papalităţii a fost clară iar, datorită ei, şi supunerea catolicilor francezi voinţei unui despor străin care sub acoperirea eticii şi a dogmei urma să le impună direcţiile sale politice fără vreo opoziţie. Catolicii liberali au protestat în zadar împotriva pretenţiilor exorbitante ale papalităţii de a dicta propriile legi în numele Sfâtului Duh. Abbe Brugerette ne informează că Monseniorul de Montalembert, conducătorul său a publicat în „Gazette de France” un articol în care protestează vehement împotriva celor care „sacrifică justiţia şi adevărul, motivul şi istoria, idolului pe care l-au pus la Vatican.”138 Mai mulţi episcopi notorii precum Părinţii Hyacinthe Loyson şi Gratry au urmat aceeaşi linie. Părintele Gratry spunea: „El şi-a publicat cu succes cele 4 Scrisori adresate Monseniorului Deschamps. În acestea el a discutat evenimente istorice precum condamnarea Papei Honorius, care conform lui, s-a opus semnării Infailibilităţii Pontife. Într-o manieră ascuţită şi amară, a denunţat dispreţul autorităţii catolice faţă de adevăr şi integritate ştiinţifică. Unul dintre ei, un candidat ecleziastic la doctoratul de Teologie a îndrăznit chiar să justifice falsele decrete în faţa Facultăţii din Paris, declarând că „nu a fost o fraudă odioasă.” De asemenea, Gratry a mai adăugat: „Chiar şi astăzi este afirmat că a fost potrivită condamnarea lui Galileo.” „Voi oameni cu credinţă mică, cu inimi nefericite şi suflete sacre! Farsele voastre sunt scandaloase. În ziua când măreaţa ştiinţă a naturii s-a ridicat deasupra lumii, voi aţi condamnat-o.” „Să nu fiţi surprinşi dacă oamenii, înainte să vă ierte... aşteaptă de la voi spovedanie, pocăinţă, căinţă şi îndreptări ale greşelilor voastre.”139 Nu mai e loc de cuvinte că iezuiţii, agenţi inspiraţi ai Papei Pius IX şi atotputernici asupra Consiliului nu erau nerăbdători în legătură cu spovedania, pocăinţa, căinţa sau îndreptarea într-un moment în care ei aproape şi-au atins scopul pe care şi l-au propus la Consiliul de la Trent de la mijlocul secolului al XVI-lea. La acea vreme, Lainez susţinea deja ideea Infailibilităţii Papale. S-a dorit doar consacrarea ca şi dogmă, o pretenţie la fel de veche ca însăşi papalitatea. Nici un alt Consiliu de până atunci nu a dorit să o ratifice, dar timpul părea perfect atunci. Munca răbdătoare a iezuiţilor a pregătit clericii naţionali pentru cedarea ultimelor lor libertăţi. Prăbişirea iminentă a puterii temporale a Papei – întâmplată în faţa votului Consiliului – cerea o reîntărire a propriei autorităţi spirituale conform ultramontanismului. Argumentul trimfător şi „dictatus papae” al Papei Gregory VII, principii ale reocraţiei medievale au trimfat la mijlocul secolului XIX. Ce anume din noua dogmă special consacrată reprezenta atotputernicia Societăţii lui Iisus în Biserica Romană? „Sub acoperişul iezuiţilor care s-au stabilit la Vatican, încă de când puterile seculare i-au izgonit din toate ţările libere, asociindu-i cu factori dăunători, papalitatea a aspirat la noi ambiţii. Aceşti oameni răi care au transformat evanghelia într-un spectacol de lacrimi şi sânge şi rămân cei mai groaznici inamici ai democraţiei şi ai libertăţii în gândire domină papalitatea. Toate eforturile lor s-au concentrat pe păstrarea în Biserică a preponderenţelor fatale şi a doctrinelor lor fără de ruşine.” „Dedicaţi cauzei centralizării extreme, dificilii apostoli ai teocraţiei sunt conducătorii recunoscuţi ai catolicismului contemporan şi şi-au pus sigiliul pe propria teologie, evalvia lor oficială şi pe politicile necinstite.” „Adevăraţi ieniceri ai Vaticanului, ei inspiră totul, conduc totul, pătrund peste tot, se formează ca un sistem de guvernare, fiind credincioşi unei cazuistici ai cărei imoralitate profundă a fost dezvăluită de istorie şi a inspirat paginile nemuritoare de sublimă batjocură a lui Pascal. Prin <
Pentru aceia care vor continua să vadă o exagerare şi o defaimare a acestor linii abia citate, nu putem face mai bine decât să prezentăm confirmarea însăşi a acestori factori din stiloul ortodox al Monseniorului Daniel-Robs. Acestă confirmare are mai multă greutate prin faptul că a fost publicată în 1959 cu titlul „Reinstaurarea Societăţii lui Iisus” în propria publicaţie iezuiţă „Etudes”. Cităm un adevărat discurs pentru apărare: „Din mai multe motive, această reorganizare a Societăţii lui Iisus a avut o importanţă istorică foarte considerabilă. Papa a redescoperit această credincioasă grupare, devotată total cauzei sale, lucru care urma să fie necesar foarte curând. Mulţi Părinţi urmau să exercite, pe perioada acelui secol şi până acum o influenţă discretă, dar profundă asupra anumitor decizii luate de Vatican. Un tip de zicală a fost auzit în Roma: << cei care ţin pixul Papei sunt iezuiţi>>. Influenţa lor este evidentă în dezvoltarea venerării Inimii Sacre precum şi în proclamarea dogmei Concepţiei Imaculate în încheierea <
Această mărturie este destul de clară. Judecând după contextele anterioare se poate deduce mai degrabă că a fost gândul Papei, cel care a fost reflectat în opiniile din „Civita cattolica”. Nu mai sunt necesare cuvintele pentru a spune că iezuiţii, atotputernici în Roma, atât datorită spiritului cât şi organizaţiei lor, urmau să impice papalitatea în politicile internaţionale din ce în ce mai mult, după cum Monseniorul Louis Roogueline scria: „de când şi-a pierdut puterea temporală, Biserica din Roma a profitat de orice şansă pentru a recâştiga terenul pe care a fost constrânsă să-l abandoneze printr-o recrudescenţă a activităţilor politice. Întrucât schema ei, bine găndită, este să dividă cu scopul de a cuceri, ea a încercat să întoarcă fiecare conflict în favoarea ei. Conform planului adepţilor lui Loyola, dogma Infailibilităţii Papale a favorizat această acţiune a Papei, a cărui importanţă poate măsurată prin faptul că majoritatea statelor au un reprezentat diplomatic acreditat lui. Sub acoperişul dogmei şi al eticii, subiecte care în principiu interzic cuvântul „infailibil”, Papa astăzi dispune de autoritate nelimitată asupra cunoştinţelor credincioşilor. Astfel, pe perioada secolului XX se poate observa activitatea Vaticanului implicat în politicile interne şi externe ale ţărilor şi modul în care aceste ţări erau guvernate datorită partidelor catolice. Şi, mai mult, îl vom vedea susţinând oameni „ai Providenţei”, precum Mussolini şi Hitler, care vor dezlănţui cele mai groaznice tipuri de catastrofe. Preoţii lui Hristos au recunoscut serviciile acestei faimoase Societăţi, care lucra cu atâtă sârguinţă în favoarea sa. Aceşti „fii ai Satanei”, după cum îi calificau câţiva ecelziaşti curajoşi, erau toţi întunecaţi, dar se pot lăuda cu mărturia din august care le-a fost oferită de decedatul Papă SS Pius XII, al cărui sfătuitor a fost un iezuit german. În acest text publicat de „La Croix”, pe 9 august 1955 citim următoarele: „ Biserica nu vrea ajutoare de alt tip decât pe cele ale Societăţii... fie ca fiii lui Loyola să reuşească să calce pe urmele foştilor fii...” Astăzi, la fel ca şi ieri ei fac exact aceasta, spre marele necaz al naţiunilor lor.
Secţiunea IV Capitolul 7 IEZUIŢII ÎN FRANŢA DIN 1870 PÂNĂ ÎN 1885 Prăbuşirea Imperiului ar fi trebuit să aducă măcar o reacţie împotriva spiritelor „ultramontane” din Franţa. Dar nu a fost aşa după cum arată şi Adolphe Michel: „Atunci când tronul a căzut în noroiul Sedanului pe 2 decembrie. Atunci când Franţa a fost definitiv învinsă, atunci când Adunarea din 1871 s-a întâlnit la Bordeaux, în timp ce se aştepta să se desfăşoare la Versailles, partidul cleric a fost mai îndrăzneţ ca niciodată. Cine nu şi-ar putea aminti manifestările arogante ale iezuiţilor şi ameninţările lor insolente pe perioada acestor ultimi ani? Precum un Părinte Marquigni care anunţa înmormântarea civilă a principiilor din '89; precum Monseniorul de Belcastel care oferea Franţa Inimii Sacre; iezuţii care au ridicat o Biserică pe dealul Montmartre din Paris, astfel sfidând Revoluţia; sau episcopii care împingeau Franţa să declare război Italiei pentru a putea stabili puterea temporală a Papei...”142 Gaston Bally explică foarte binemotivele acelei situaţii aparent paradoxale: „pe perioada cataclismului, iezuiţii, ca întotdeauna, s-au ascuns în gaura lor, lăsând Republica să se scoată singură şi cât de bine putea din noroi. Dar atunci când majoritatea muncii a fost făcută deja, când teritoriul nostru a fost eliberat de invazia Prusiei, invazia neagră a început din nou şi < Dar oare nu este la fel după fiecare război? Este un fapt incontestabil că Biserica Romană a beneficiat întotdeauna de pe urma dezastrelor publice, întrucât moartea, nefericirea şi orice fel de suferinţă determină masele să caute consolări iluzorii în practicile religioase. Astfel, puterea celor care dau frâu liber acestor dezastre devine mai puternică sau este crescută de însăşi victimele. În ceea ce priveşte aceasta, cele două războaie mondiale au avut aceleaşi consecinţe precum cel din 1870 Apoi, Franţa a fost cucerită. Pe de altă parte aceasta a fost o victorie genială a Societăţii lui Iisus, atunci când, în 1873, o lege a permis construirea unei basilici a Inimii Sacre pe dealul Montmartre. Această Biserică urma să reprezinte materializarea în piatră a triumfului iezuit , în locul unde şi-a început viaţa. La o primă vedere, această invocaţie a Inimii Sacre a lui Iisus, lăudată de iezuiţi, poate părea, deşi fiind la bază idolatră, chiar inocentă. „Pentru a realiza pericolul”, scria Gaston Bally, „trebuie să ne uităm în spatele faţadelor, să fim martori la manipularea sufletelor şi să vedem scopul diferitelor lor asociaţii: frăţia < >; frăţia < Astfel, în realitate este pe departe de a fi inocentă. „Frăţiile şi-au exprimat scopurile în nenumărate rânduri. Nu mă pot acuza că i-am calomniat. Totuşi voi cita câteva pasaje ale declaraţiilor lor cele mai clare şi voi aduna mărturiile lor”. „Opinia publică a fost şocată de remarcile Părintelui Olivier atunci când victimele Bazarului de Caritate au fost îngropate. Călugărul a văzut în acea catastrofă doar o altă dovadă a îndurării divine. Dumnezeu a fost întristat de < „Acest lucru părea monstruos. Construirea bazilicii de la Montmartre a fost rezultatul aceluiaşi << gând>>, dar acest lucru a fost uitat.”144 Care a fost atunci groaznicul păcat pe care Franţa trebuia să-l mărturisească? Autorul mai sus menţionat răspunde: „...Revoluţia” Aceasta este crima abominabilă care trebuia „răscumpărată”. „Astfel, bazilica Inimii Sacre simbolizează pocăinţa Franţei (Sacratissimo Cordi Jesu Galioe poenitens et devoter). Reprezintă, de asemenea, intenţiile noastre ferme de a repara greşelile făcute...”145 „Salvaţi Roma şi Franţa în numele Inimii Sacre” a devenit unul dintre imnurile Ordinului.” „Astfel am putut să sperăm împotriva tuturor speranţelor”, scria Abbe Brugerette, „şi să aşteptăm de la < Se pare că „Raiul” supărat pe Franţa Drepturilor Omunlui nu a fost suficient de „pacifist” în ceea ce privea ridicarea bazilicii deoarece „restaurarea Ordinului” sau mai degrabă restaurarea monarhală „se mişca foarte încet”. Acelaşi autor explică acest lucru în următoarea manieră: „Deşi grandioasele manifestări ale credinţei catolice pe perioada anilor care au urmat războiului din 1870 ar putea părea impresionante, acestea nu ar reprezenta decât o lipsă a şimţului de observaţie, dacă societatea franceză a acelei epoci ar fi judecată doar pe baza acelei evlavii exterioare. Trebuie să ne întrebăm atunci dacă sentimentul religios era un răspuns direct, al întregii societăţi, la exprimarea credinţei, sentiment care era devăluit de pelerinajele impuse organizate de episcopi şi de convingerea maselor din Biserici...” „Nedorind atenuarea importanţei mişcării religioase din Franţa, născute de cele 2 războaie din 1870 şi 1914, care au ridicat speranţe înalte, trebuie să recunoaştem totuşi că această reînviere a credinţei nu avea profunzimea şi cu atât mai puţin proporţia pe care o adevărată reînnoire religioasă ar avea-o...” „Încă de atunci, Biserica Franţei era din nefericire alcătuită nu numai din mii de necredincioşi şi adversari ci şi dintr-un număr mare al acelora care erau credincioşi doar după nume, neavând convingere. Practicile religioase erau realizate nu pentru a convinge ci mai degrabă din obicei...” „Curând după aceea Franţa părea să regrete mişcarea disperată care a făcut-o să trimită o majoritate catolică la o Adunare Naţională, majoritate care 5 luni mai târziu şi-a schimbat poziţia la alegerile complementare din 2 iulie. În acea zi ţara trebuia să aleagă 113 deputaţi. Acea zi a reprezentat o înfrăngere pentru catolici şi o victorie pentru aproximativ 90 de republicani. Toate alegerile care au urmat au avut acelaşi caracter republican şi de opoziţie anticlerică. Ar fi copilăros să pretindem că acestea nu reprezentau sentimentele şi dorinţele societăţii.”147 Abbe Brugerette, cel care vorbeşte despre pelerinajele organizate în acea perioadă pentru „înnobilarea ţării”, recunoaşte că ei au fost cauza „unor greşeli şi excese” care au ridicat suspiciunile „adversariilor bisericii”. „Pelerinajele vor fi pentru ei planuri organizate de clerici pentru restaurarea monarhiei în Franţa şi a puterii pontife în Roma. Atitudinea luată de clerici în cele ce privesc aceste două scopuri va fi una care să justifice această acuzaţie din partea presei păgâne şi va da, după cum vom vedea mai târziu, un puternic impuls împotriva clericismului. Fără a se elibera de obiceiurile sale religioase reînviate pe perioada anilor de după război, societatea franceză se va răzvrăti împotriva acestui „guvern de preoţi”, după cum Gambetta a stigmatizat-o. În adâncul său, poporul francez a păstrat un instinct invincibil de rezistenţă împotriva a orice semăna chiar şi în mod vag cu dominaţia politică a Bisericii. Per ansamblu, această naţiune a iubit religia dar spectrul „teocraţiei” reînviat de presa de opoziţie, a speriat-o. Cea mai în vârstă fiică a Bisericii nu a vrut să uite că era, de asemenea, mama Revoluţiei.”148 Clericii cu iezuiţii în frunte făceau mari eforturi pentru a determina poporul francez să se lepede de spiritul republican! „Încă de la introducerea legii lui Falloux, iezuiţii şi-au extins în mod liber colegiile lor unde i-au crescut pe copiii claselor mijlocii conducătoare şi pe care, în mod evident, nu i-a învăţat depspre marea dragoste pentru republică...” „În ceea ce îi privea pe < Dar mai existau şi alte congregaţii de predare înfloritoare şi invidioase: oratorii, dominicanii celui de al III-lea Ordin etc, care îi învăţau pe copiii claselor mijlocii, cât şi pe mai bine de jumătate de milion din copiii oamenilor obişnuiţi „buna doctrină”. Nu este surprinzător că această situaţie a pus regimul republican în defensivă.
„Iezuiţii sunt principala ţintă a acestui articol 7. Preoţii decanatului de la Moret (Seine-et-Marne) vor declara atunci că < „Clericii continuă să ignore imensul progres al laicităţii. Nu a înţeles încă aceasta datorită opoziţiei lor faţă de principiile din '89 şi astfel au pierdut marea influenţă asupra conducerii spiritului public din Franţa.”150 Articolul 7 este respins de senat dar Jules Ferry invocă legile existente referitoare la congregaţii: „În consecinţă, pe 29 martie 1880, < Fără vreo întârziere, o mişcare de opoziţie a fost organizată. Conform Monseniorului Debidour „Biserica profund rănită s-a ridicat.” După 11 martie, Leo XIII şi nunţiul său papal au protestat... „Acum era rândul tuturor episcopilor să apere cu energie ordinul religios.”151
Fiii lui Loyola au fost totuşi izgoniţi. Dar să vedem ce avea Abbe Brugerette de spus referitor la aceasta: „În ciuda tuturor, iezuiţii, experţi în a reintra pe fereastră atunci când sunt daţi afară, au reuşit să-şi pună colegiile sub controlul profanilor sau al ecleziaştilor seculari. Deşi nu mai locuiau în aceste colegii, aceştia puteau fi văzuţi, în anumite momente ale zilei, intrând pentru a-şi face datoriile de conducere şi supraveghere.”152 Dar înşelătoria a fost descoperită şi colegiile iezuite au fost în cele din urmă închise.
În plus decretele din 1879 au fost aplicate aupra a 32 de congregaţii care au refuzat să se supună dispoziţiilor legale. În mai multe locuri expulzarea a fost încheiată prin intermediul armatei „manu militari” împotriva opoziţiilor creştinilor stârniţi de Părinţi. Aceştia nu doar au refuzat să ceară o autorizaţie legală ci şi să semneze o declaraţie prin care nu se opuneau regimului republican, acest lucru fiind suficient pentru Monseniorul de Freycinet, pe atunci preşedinte al consiliului, pentru a-i tolera în continuare, făcându-le astfel o favoare. Atunci când Ordinul a hotărât în final să semneze această declaraţie formală de loialitate, manevra a devenit nulă şi Monseniorul de Freycinet a demisionat deoarece a încercat să negocieze acest acord împotriva dorinţelor Parlamentului şi al colegilor săi din cabinet. Abbe Brugerette comentează asupra declaraţiei pe care Ordinele religioase trebuiau să o semneze şi pe care o găsea respingătoare:
„Această declaraţie pentru respect faţă de instituţiile franceze ... ar putea părea inofensivă astăzi, în comparaţie cu jurământul de loialitate cerut episcopilor germani de Concordatul de la 20 iulie 1933 dintre papalitate şi Imperiul German.” „Articolul 16 – înainte de a intra în posesia diocezelor lor, episcopii vor face un jurământ de loialitate în faţa preşedintelui regimului nazist sau a unui membru Reichsstatthalter, în următorii termeni:
Înaintea lui Dumnezeu şi a Sfintei Scripturi, jur şi promit, aşa cum face un episcop, loialitate regimului nazist german şi statului. Jur şi promit să respect şi să-i determin pe clerii mei să respecte guvernul stabilit conform legii constituţionale. Aşa cum îmi este datoria, voi lucra pentru binele şi interesul statului german; în programul pe care mi l-a încredinţat Sf. ministru, voi încerca să opresc tot ceea ce va fi în detrimentul său.” (Concordat între papalitate şi Imperiul German) 153 Diferenţa este foarte mare între între simpla promisiune de neopunere faţă de regimul francez şi acest jurământ solemn de susţinere a statului nazist. La fel de mare este diferenţa dintre cele două regimuri, unul democratic şi liberal, atât de urât de Biserica Romană, şi altul totalitar şi intolerant, dorit şi înfiinţat de forţele unite ale lui Franz von Papen, şambelanii secreţi ai Papei şi al Monseniorului Pacelli, nunţiu în Berlin şi viitor Pis XII.
Abbe Brugerette după ce a declarat că scopul guvernului a fost atins în ceea ce priveşte Societatea lui Iisus, recunoaşte de asemnea: „Nu putem discuta despre distrugerea instituţiei congregaţiilor. Congregaţiile femeilor nu au fost atinse iar cele autorizate < Dar această linişte a fost scurtă. Intenţia statelor de a percepe taxe şi drepturi de succesiune asupra averii comunităţilor ecleziastice a provocat un ţipăt general printre aceştia, întrucât nu aveau nici o intenţie de a se supune legii. „Organizarea rezistenţei a reprezentat munca unui comitet condus de P.P. Bally, „asumpţionist”, Stanislas, un călugăr capucin şi Le Dore, conducător al eudiştilor... Părintele Bally reînvia entuziasmul călugărilor scriind: „Asemenea Sfântului Laurent, călugării şi măicuţele ar merge mai degrabă la roata de tortură decât să se predea.”155 Ca şi un accident, principalul insuflător al „marelui entuziasm”, Bally era un „asumpţionist” sau de fapt, un iezuit camuflat. În cele ce privesc instrumentele de tortură, am putea reaminti bunuli Părinte, că acestea se află în tradiţia papalităţii şi nu în cea a unui stat republican.
În cele din urmă, congregaţia a plătit aproximativ jumătate din ceea ce avea, iar Abbe Brugerette recunoaşte că „prosperitatea muncii lor nu a fost slăbită”, după cum ne putem imagina. Nu putem intra în detalii în cele ce privesc legile din 1880 şi 1886 care urmăresc să asigure neutralitatea religioasă în şcolile de stat, această „secularizare”156 care este normală pentru toate minţile tolerante, dar este respinsă de Biserica Romană întrucât reprezintă o încercare abominabilă în forţarea conştiinţei, lucru pe care l-a pretins doar pentru ea. Nu puteam aştepta ca ea să lupte pentru acest aşa zis drept la fel de violent ca şi pentru privilegiile financiare.
În 1883, Congregaţia romană a Indexului, inspirată de iezuiţi intră în luptă condamnând anumite cărţi şcolare referitoare la etică şi educaţie civică. Bineînţeles, problema este gravă. Unul dintre autori, Paul Bert a îndrăznit să scrie că ideea de miracole „trebuie să dispară din mintea critică.” Astfel, mai mult de 50 de episcopi au promulgat un decret al Indexului cu comentarii fulminante, şi unul dintre ei, Monseniorul Isoard declară în scrisoarea sa pastorală din 27 februarie 1883, că profesorii, părinţii şi copii care refuză să distrugă aceste cărţi vor fi interzişi în sacrament. 157 Legile din 1886, 1901 şi 1904, care declarau că nici un post de profesor nu putea fi deţinut de membrii ai congregaţiilor religioase au stârnit multe proteste venite din partea Vaticanului şi a clericilor „francezi”. De fapt, tot ceea ce trebuiau să facă profesorii călugări şi măicuţe nu era decât să se „secularizeze”. Singurul rezultat pozitiv al acestor dispoziţii legale a fost că profesorii şcolilor aşa numite „libere” trebuiau să creeze calificări pedagogice adecvate, acesta fiind un lucru bun, ţinându-se seama că înaintea războiului trecut şcolile primare catolice din Franţa erau într-un număr de 11.655 şi aveau 824.595 elevi.
În cele ce privesc colegile „libere”, în special cele iezuite, numărul lor se reduce datorită mai multor factori care nu au nimic de a face cu încăierările legale. Superioritatea învăţaturilor oferite de universitate, recunoscute de majoritatea părinţilor şi existenţa ei neschimbată de-a lungul timpului reprezintă principalele cauze pentru popularitatea ei crescândă. În plus, Societatea lui Iisus a redus în mod voluntar numărul şcolilor sale. Capitolul 8 IEZUIŢII ŞI GENERALUL BOULANGER IEZUIŢII ŞI AFACEREA DREYFUS
Ostilităţii a cărei victimă pretinde a fi sincerul partid, la mijlocul secolului al XIX-lea, în statul Republican, nu îi lipsea justificarea. Opoziţia clericilor faţă de regimul liber al Franţei a fost arătată cu fiecare ocazie conform Abbe Brugerette. În anul 1873, încercarea de a restaura monarhia contelui de Chambord a eşuat deoarece pretendentul a refuzat cu încăpăţânare să adopte steagul tricolor ca şi emblemă a Revoluţie. „Aşa cum catolicismul părea legat de politică sau de un anumit tip de politică... Laicitatea faţă de Monarhie a fost transmisă din generaţie în generaţie atât în vechile familii nobile cât şi în clasele mijlocii şi printre oamenii obişnuiţi, în regiunile catolice din Vest şi Sud. Nostalgia lor pentru un regim idealist şi antic exprimat între epopea Evului Mediu a reprezentat salvarea religiei. Ei s-au adunat în spate la Veuillot cu familia regală din Chambord, aceasta fiind considerată a fi formă de guvernământ cea mai favorabilă pentru Biserică. Din uniunea acestor forţe politice şi religioase a luat naştere un tip de misticism reacţionar ilustrat perfect de Monseniorul Pie, episcop al Poitiers şi de încarnarea cea mai bună a cuvântului ecleziastic: „Franţa care aşteaptă un alt şef şi strigă după un conducător..., va primi din nou de la Dumnezeu, < Această imagine descrisă de un istoric catolic este importantă. Ea ajută la înţelegerea mişcărilor care au urmat câţiva ani mai târziu şi anume o încercare de restaurare nereuşită în 1873. Acelaşi istoric catolic descrie atitudinea politică a clericilor din acea vreme astfel:
„La momentul alegerilor, prezbitariile au devenit centre pentru candidaţii reacţionari. Preoţii şi miniştrii oficiali dădeau telefoane de acasă pentru propaganda electorală, defăimarea Republicii şi a noilor legi de predare. Ei declară că cei care votează pentru gânditorii liberi, prezentul guvern sau francmasonii descrişi ca < Yüklə 0,81 Mb. Dostları ilə paylaş:
|