James Joyce ulise

A apucat să vadă la viaţa lui o mulţime cum se duc sub pământ, şi cum zac acuma în jurul lui, câmpuri întinse. Câmpuri sfinţite. Mai mult loc dacă i-ar îngropa în picioare. Şezând sau în genunchi nu se poate. în picioare? Ar putea să-i iasă la vedere capul într-o bună zi la o alunecare de teren şi arătând şi cu mâna. Pământul aic_i trebuie să fie peste tot ca un fagure; chilii prelungi. Şi îl ţine şi curat şi ordonat, cu iarba tunsă şi cu borduri. Grădina lui, cum îi spune maiorul Gamble la Mount Jerome. într-un fel asta şi este. Ar trebui să fie florile somnului. Cimitirele chinezeşti unde cresc maci uriaşi dau cel mai bun opiu, aşa mi-a spus Mastiansky. Grădina Botanică e exact peste drum. Sângele care se scurge în pământ dă viaţă nouă! E aceeaşi idee cu ovreii ceia despre care zic unii -c-au omorât copii de creştini. Fiecare om cu preţul lui. Domn cadavru, gras, bine conservat, epicurian, nepreţuit, pentru carcasa lui William Wilkinson, contabil şi revizor, de curând decedat, trei lire şaisprezece şilingi şi şase pence. Cu mulţumiri.

Mă gândesc că pământul pe aici trebuie să fie bine îngrăşat cu gunoi de stârv, oase, carne, unghii, hăuri ale putreziciunii. Groaznic. Se fac verzui, trandafirii, se descompun. Putrezesc repede în pământul umed. Toţi slăbănogii ăştia bătrâni laolaltă. Şi pe urmă un fel de brânză topindu-se încet, fleşcăită. Pe urmă încep să se înnegrească, şi se scurge un soi de zeamă din ei. Pe urmă se usucă. Molii moarte. Sigur, celulele sau ce-o fi trăiesc mai departe. Se schimbă în altceva. Viaţa veşnică într-adevăr. Şi nu se hrăneşte cu nimic decât cu ea însăşi.

Dar trebuie că se prăsesc aici nemaipomenit de mulţi viermi. Prin pământ pe-aici probabil că colcăie peste tot. Ameţeşti numai când te gândeşti. Fetişcanele acelea drăguţe de pe plajă. Şi el pare destul de vesel pe chestia asta. îi dă sentimentul puterii să-i vadă pe toţi ceilalţi cum intră sub pământ înaintea lui. Mă întreb ce-o fi gândind el despre viaţă. Şi-i mai şi dă înainte cu glumele lui; îşi mai încălzeşte şi el inimioara. Aceea cu buletinul. Spurgeon a plecat spre cer la 4 a. m. astăzi dimineaţa. Acum e 11 p. m. (ora închiderii). N-a sosit încă. Petru. Chiar şi morţilor, bărbaţilor oricum le place să mai audă câte o glumă mai acătării, sau femeile să afle ce mai e la modă. O pară zemoasă sau punch pentru cucoane, tare şi dulce. Combate umezeala. Odată tot trebuie să mai râzi aşa că mai bine în felul acesta. Groparii în Hamlet. Arată cunoaşterea profundă a inimii omeneşti. Nu mai îndrăznesc să spună glume cu morţii cel puţin doi ani de zile. De mortuis nil nisi prius. întâi să ieşi din doliu. îţi vine greu să-ţi închipui înmormântarea lui. Parc-ar fi un fel de glumă. Să-ţi citeşti propriul necrolog, asta cică înseamnă

— Ulise, voi. I că trăieşti mai mult. Iţi mai dă un impuls. Un nou contract de închiriere cu viaţa.

— Câţi ai pentru mâine? întrebă intendentul., – Doi, spuse Corny Kelleher. Zece şi jumătate şi unsprezece.

Intendentul îşi băgă hârtiile în buzunar. Căruciorul îşi oprise înaintarea hurducată. Cei care-1 urmaseră se despărţiră în două şi se înşirară de o parte şi alta a gropii, păşind cu grijă printre morminte. Groparii ridicară cosciugul şi-1 aşezară cu capătul pe marginea gropii, petrecând frânghiile pe dedesubt.

Îl îngropăm. Am venit să-1 îngropăm pe Cezar. Cu idele lui martie sau iunie cu tot. El nici nu ştie cine e aici şi nici nu-i pasă.

Ia te uită, cine-o fi slăbănogul ăla de acolo în impermeabil? Cine-o mai fi şi ăsta, tare-aş vrea să ştiu? Ca să vezi, aş da nu ştiu ce să ştiu cine-i. întotdeauna apare câte unul pe care nici nu l-ai visat. Câte unul poate să trăiască aşa singur toată viaţa. Da. Poate. Dar tot are nevoie de cineva care să-1 bage la fund după ce-a murit, chiar dacă groapa poate să şi-o sape şi singur. Cu toţii o facem. Numai oamenii se îngroapă. Nu şi furnicile. Primul lucru care-i vine în gând orişicui. Morţii la groapa lor. Robinson Crusoe cică ar fi fost viu ca-n viaţă. Chiar şi aşa Vineri tot 1-a îngropat şi pe el. Orişice Vineri îngroapă Joi dacă Stai şi te gândeşti.

O, Robinson Crusoe, vai de tine. Ce-ai jâcut, nu ţi-a fost bine?

Sărmanul Dignam! Ultima dată când se mai lungeşte şi el pe pământ aici în lada lui. Când te gândeşti la toţi câţi sunt, ţi se pare o risipă de lemn. Şi pe toate ajung să le roadă. Ar putea să inventeze o raclă mai arătoasă cu un fel de panel care să lunece, să-1 lase în jos în felul acesta. Da, dar s-ar putea să obiecteze să fie îngropaţi din cutia altuia. Sunt atât de pretenţioşi. Să mă puneţi în pământul în care m-am născut. Pumn de ţărână din ţara Bfântă. Numai mama şi copilul născut mort şi îngropaţi în acelaşi sicriu. înţeleg ce vrea să-nsemne asta. înţeleg.

Să-1 mai protejeze cât mai multă vreme cu putinţă chiar şi în pământ. Casa irlandezului e cosciugul lui. îmbălsămarea în catacombe, mumiile, ideea e aceeaşi.

Dl. Bloom se oprise departe în spate, cu pălăria în mână, numărând capetele descoperite. Doisprezece. Eu sunt al treisprezecelea. Nu. Tipul în impermeabil e al treisprezecelea. Numărul morţii. De unde dracu'o mai fi răsărit şi ăsta? în capelă n-a fost, asta aş putea să jur. Prostească superstiţia asta cu numărul treisprezece.

Drăguţ tweedul ăsta moale din care şi-a făcut costumul Ned Lambert. O nuanţă de purpuriu. Aveam şi eu unul aşa când stăteam pe strada Lombard, în cartierul de vest. Cochet bărbat a mai fost şi el odată. îşi schimba hainele de trei ori pe zi. Trebuie să-mi întorc costumul acela cenuşiu la Mesia. Hopa. E vopsit. Nevastă-sa; aşa-i, am uitat că nu-i însurat, sau proprietăreasa ar fi trebuit să-i fi scos aţele astea.

Coşciugul dispăru, coborât de oamenii care se opinteau pe marginea gropii. îşi îndreptară apoi trupurile şi se dădură la o parte; şi cu toţii se descoperiră. Douăzeci.

Pauză.

Dacă am fi cu toţii deodată alţii.

Undeva departe se auzi un măgar răgind. Ploaie. Nu-i chiar aşa prost măgarul. Niciodată n-ai să vezi unul mort, se zice. Se ruşinează de moarte. Se ascund. Şi tata săracu s-a dus şi el.

O briză blândă şi dulce sufla ca o şoaptă în jurul capetelor descoperite. Băiatul la capul gropii ţinea coroana cu amândouă mâinile privind liniştit în hăul negru deschis în faţa-i. Dl. Bloom se mută în spatele blândului şi corpolentului intendent. O jachetă bine croită. îi cântăreşte pe fiecare la rând să vadă cine-i următorul. Oricum e o odihnă lungă de tot. Nu mai simţi nimic. E doar momentul acela când mai simţi. Trebuie să fie al dracului de neplăcut. La început nu-ţi vine să crezi. Trebuie să fie o greşeală: altcineva, încercaţi peste drum. Staţi o clipă, am tot vrut să-Dar încă n-am. Pe urmă camera mortuară întunecoasă. Lumină vor cu toţii. Şoptind în jurul tău. N-ai vrea un preot? Pe urmă delirând, rătăciţi de tot. în delir tot ce-ai ţinut ascuns toată viaţa. Convulsiile morţii. Somnul ăsta nu-i firesc. Apasă pe pleoapa de jos. Atent să vezi i se ascute nasul îi cade falca i se îngălbenesc tălpile. Trage-i perna de sub cap şi termină-1 odată pe duşumea dacă tot e condamnat. Diavolul în poza aceea cu moartea păcătosului care-1 ispiteşte cu o femeie. Moare s-o mai strângă în braţe aşa numai în cămaşă. Ultimul act din Lucia. N-am să ie mai văd niciodată niciodată? Bum! expiră. S-a dus în sfârşit. Mai vorbesc unii despre tine o vreme; te uită. Nu uitaţi să vă rugaţi pentru el. Pomeniţi-1 în rugăciunile voastre. Chiar şi Parnell. Ziua iederei, stingându-se. Pe urmă îl urmează, cad şi ei în câte o groapă unul după altul.

Şi încă ne rugăm pentru odihna sufletului lui. Tot sperăm că o duci bine că nu eşti în iad în fine. Iţi face bine schimbarea de aer. Scapi, din tigaia de prăjeală a vieţii, drept în focul purgatoriului.

Se gândeşte el vreodată în fond la groapa care-1 aşteaptă? Se zice că asta faci când te trece câte un fior aşa, stând la soare. Calcă cineva pe deasupra. Ţi-auzi numele strigat. Aici lingă tine. Al meu, dincolo spre Finglas, locul pe care l-am cumpărat eu. Mama, mama săraca, şi micul Rudy.

Groparii îşi apucaseră lopeţile şi aruncau bulgări grei de pământ înăuntru, peste sicriu. Dl. Bloom îşi întoarse faţa într-o parte. Şi dacă ar fi încă viu toată vremea asta? Pfui! La dracu', asta ar fi groaznic. Nu, nu; e mort sigur că da. Sigur că e mort. Luni a murit. Ar trebui să facă o lege să le străpungă inima să fie siguri, sau un ceas electric sau un telefon în cosciug şi un sistem de ţeava de aerisire. Un semnal de urgenţă. Trei zile. Cam mult să-i ţină vara. Mai bine să te scapi de ei cum te-ai convins că nu mai e nicio.

Pământul cădea acum cu zgomote mai moi. A şi început să se aştearnă uitarea. Ochii care nu se văd se uită.

Intendentul se îndepărtă câţiva paşi şi-şi puse pălăria. I-ajunge şi lui. îndoliaţii căpătau câte puţină inimă, unul câte unul, acoperindu-şi capul, fără pretenţii. Dl. Bloom îşi puse pălăria privind silueta cea corpolentă cum îşi făcea drum cu îndemânare prin labirintul de morminte. Liniştit, sigur de pământul pe care-1 avea sub picioare, străbătea câmpurile deznădejdii.

Hynes însemnându-şi în carneţel. Aha, numele. Dar îi ştie pe toţi. Nu: vine la mine acuma.

— Tocmai trec aici numele, spunea Hynes, sotto voce. Care-i numele dumitale de botez? Nu sunt sigur.

— L, spuse dl. Eloom. Leopold. Şi poţi să treci şi numele lui M'Coy. M-a rugat pe mine.

— Charley, spuse Hynes, scriind. Ştiu. A fost pe vremuri la Freeman.

Chiar că a fost, înainte de a-şi fi căpătat slujba la morgă sub Louis Byrne. Bună ideea asta cu autopsiile pentru doctori. Să descopere singuri ce-şi închipuie că ştiu. El a murit într-o marţi. L-au dat aSară. O întinsese cu banii pe nişte reclame. Charley, tu eşti iubitul meu iubit. De asta m-a rugat pe mine să… Ei, la urma urmelor, nu strică. Am avut grijă, M'Coy. Iţi mulţumesc, bătrâne; îţi rămân îndatorat. îl fac să-mi fie obligat nu mă costă nimic.

— Şi ia spune, zicea Hynes, îl ştii pe tipul acela cu, tipul care era acolo mai departe cu-

Privi în jurul lor.

— Macferlan. Da, l-am văzut, spclse dl. Rl(tm)m. Unde-î acuma?

— M'Ferlan, spuse Hynes, mâzgălind în carneţel. Nu ştiu cine-i ăsta. Aşa-1 cheamă?

Se îndepărtă, privind în jur.

— Nu, începu dl. Bloom, întorcându-se şi el şi oprin-du-se. Stai niţel, Hynes!

N-a auzit. Chiar. Unde-o fi dispărut? Nici un semn. Ei pe toţi. L-a văzut cineva aici pe… Kapa i doi de 1. Omul invizibil. Doamne Dumnezeule, unde-o fi intrat?

Un al şaptelea gropar apăru lângă dl. Bloom să ia o lopată nefolosită.;

— O, iartă-mă.

Se dădu la o parte, sprinten.

Lutul, cafeniu, umed, începea să se arate din groapă. Se ridica tot mai mult. S-a terminat aproape. O movilită de bulgări umezi se ridica tot mai mult, se înălţa, şi groparii îşi odihneau acum lopeţile. Cu toţii se descoperiră iarăşi pentru câteva clipe. Băiatul îşi propti coroana de o r margine, cumnatul pe a lui de un bulgăre mare. Groparii îşi puseră şepcile şi se îndreptară cu Îopeţile către cărucior. Pe urmă scuturară uşor fierul în iarbă: curate. Unul se aplecă să smulgă de pe tăiş un smoc prelung de iarbă. Altul, părăsindu-şi tovarăşii, se îndepărtă mergând încet cu arma pe umăr, lama iucindu-i albăstrie. Tăcut, la capul mormântului, un altul înfăşură frânghiile. Aţa buricului. Cumnatul, întorcându-se să plece, îi puse ceva în rnâna liberă. Mulţumiri în tăcere. Se poate, domnule; osteneală. Clătinând din cap. Ştiu eu asta bine. Pentru dumneavoastră doar să…

Îndoliaţii se îndepărtară încet, mergând fără ţintă, pe alei ocolite, oprind u-se ci te puţin să citească vreun nume pe câte un mormânt.

— Hai să ocolim până îa mormântul şefului, spuse Hynes. Avem vreme.

— Haidem, spuse dl. Power.

O luară spre dreapta, urmându-şi gândurile încetinite. Cu evlavie, vorbi vocea atonă a domnului Power.

— Unii zic că nici n-ar fi groapa asta. Că sicriul i-ar îi fost umplut cu pietre. Că într-o zi are să se reîntoarcă.

Hynes clătină din cap.

— Parnell n-are să se mai întoarcă niciodată, spuse el. E aici. tot ce a fost pierit^r din el. Pace rămăşiţelor sale.

Dl. Bloom înainta neiuat în seamă pe aleea lui, pe lângă îngerii întristaţi, cruci, columne sparte, cavouri de familie, speranţe împietrite rugându-se cu ochii înălţaţi, inimile şi mâinile bătrânei Irlande. Mai cu cap ar fi să cheltuiască toţi banii aceştia pe vreo operă caritabilă pentru cei vii. Rugaţi-vă pentru odihna sufletului lui. Se roagă oare cineva cu adevărat? Piantea^ă-1 aici şi termină cu el. Ca prin gura pivniţei de cărbuni. Şi pe urmă îi aruncă pe toţi grămadă ca să câştige timp. De ziua morţilor. Pe data de douăzeci şi şapte am să fiu la mormântul lui. Zece şilingi pentru grădinar. Ii pliveşte buruienile. Bătrân şi el. încovoiat de tot şi cu foarfecile clănţănind. Aproape de porţile morţii. Care s-a dus dintre noi. Care a părăsit viaţa aceasta. Ca şi cum ar fi făcut-o de bună voie. Li se dă brânci, la fiecare. Li se răstoarnă găleata. Mai interesant dacă ţi s-ar spune ce au fost. Cutare şi cutare, căruţaş. Eu am fost comis voiajor cu linoleumul. Eu am dat faliment şi am plătit cinci şilingi pe liră. Sau al vreunei femei cu cratiţa. Eu am gătit mân-căruri bune irlandeze. Elegie într-un cimitir de ţară ar fi trebuit să fie poemul acela, al cui e, Wordsworth sau Tho-mas Campbell. Intrat întru odihnă spun protestanţii. Al bătrânului doctor Murren. Marele doctor, îi spuneau acasă. Oricum e pogonul lui Dumnezeu pentru ei. Frumuşică reşedinţă de ţară. De curând spoită şi zugrăvită. Locul ideal să fumezi o ţigară liniştit şi să citeşti Church Times. Anunţuri de căsătorie niciodată – înfrumuseţare. Coroane ruginite atârnate de măciulii, ghirlande din frunziş de bronz. Ieftin şi trainic. Totuşi florile sunt mai poetice. Celelalte până la urmă îţi dau în lehamite, nu se ofilesc niciodată. Nu exprimă chiar nimic. Imortele.

O pasăre şedea paşnic cocoţată pe o creangă de plop. Ca împăiată. Ca darul de nuntă pe care ni 1-a dat consilierul Hooper. Hu! Nici nu se clinteşte. Ştie că nu-s praştii pe-aici cu care să arunci în ea. Animalele moarte, chiar şi mai triste. Prostuţa de Milly să îngroape păsărică moarta atunci în lădiţa de surcele din bucătărie, cu o cununiţă de margarete şi frânturi de inimoare sfărâmate peste mormânt.

Inima sfântă, poftim; o şi arată. Inima la vedere. Ar trebui să fie într-o parte, şi roşie, vopsită, ca o inimă de-a-devăratelea. Irlanda a fost închinată Sfintei Inimi, sau ce-o fi fost. Domnul pare în toate felurile, numai încântat nu. De ce atâta jale pe capul meu? Ar veni atunci păsările să ciugulească; cazul băiatului purtând coşuleţul cu fructe; dar zicea că nu: ar fi trebuit să se sperie de băiat. Apollo, pictorul ăla.

Ce mulţi! Toţi ăştia de aici odinioară se plimbau prin Dublin. Cu credinţă plecaţi dintre noi. Cum eşti tu acum aşa am fost noi odinioară.

Pe lingă asta, cum ai putea să-i ţii minte pe toţi? Ochii, mersul, vocea. Mda, vocea da: gramofonul. Să ai un gramofon în fiecare mormânt sau să-1 ţii acasă la tine. După masa duminecă. Ia să-1 punem pe tata mare săracul, Kraahraak! Heloohellohello grozavdebinemipare kraark grozavdebinemiparesăvăvădiar hellohello îmiparehâc co-phrâmf. Să-ţi aduci aminte de glasul lui aşa cum fotogra-fia-ţi aduce aminte de faţă. Altminteri n-ai mai putea să-i ţii minte faţa după cincisprezece ani, să zicem. De exemplu cine? De exemplu vreun tip care-a murit pe vremea când lucram la Wisdom Hely.

Rţstr! Pietrişul scrâşnind. Ia stai. Stai niţel.

Privi atent într-o criptă de piatră. Vreun animal. Stai niţel. Uite-1.

Un şobolan cenuşiu, obez, tropăi pe lângă marginea criptei urnind din loc pietrişul. Un bătrân cu stagiu de lungă durată; străstrăbunicul; ştie treburile. Vieţuitoarea cenuşie se strivi pe sub lespede, zvârcolindu-se să încapă dedesubt. Bun ascunziş pentru o comoară.

Cine stă aici? Sunt depuse rămăşiţele pământeşti ale lui Robert Emery. Robert Emmet, înhumat aici la lumina torţelor. Îşi face rondul.

I s-a dus şi coada acuma.

Unul din ăştia n-are ce-alege cit ai bate din palme dintr-un om în toată firea, li lustruieşte oasele la vedere oricine o fi fost. Pentru ei e carne de rând. Un cadavru e carne stricată. Ei, şi brânza ce-i? Stârvul laptelui. Am citit în cartea aceea Călătorii în China că cei de-acolo spun că albul miroase a stârv. Mai bine crematoriul. Preoţii sunt contra cu trup şi suflet. Se trudesc şi ei pentru firma de concurenţă. Antreprenori de arderi en gros şi fabricanţi de cuptoare olandezi. Pe vremuri de molime. Gropi cu var nestins să-i macine. Camere letale. Cenuşă întru cenuşă. Sau înmormântarea pe mare. Unde mai e turnul acela de demult al tăcerii? Mâncat de păsări. Pământ, foc, apă. înecul se zice e cel mai plăcut. îţi vezi toată viaţa într-o fulgerare. Dar să. te mai şi aducă înapoi la viaţă nu. Totuşi în aer nu te pot îngropa. Din maşina zburătoare. Mă întreb merge vestea când mai coboară pe unul proaspăt. Comunicaţii subpământene. Asta de la ei am învăţat-o. Nu m-ar surprinde. Pentru ei hrană de soi. Muştele se strâng chiar până nici n-a murit bine. Au şi auzit de Dignam. Nu le pasă de miros. Stârvul se şi moaie într-o pastă albă ca sarea; la miros la gust ca ridichile albe crude.

Porţile licăreau în faţa lor; deschise încă. Înapoi în lumea largă. Ajunge cu locul ăsta. Te aduce şi pe tine mai aproape de fiecare dată. Ultima dată când am fost aici am fost la înmormântarea doamnei Sinico. Şi tata, săracul de el. Iubirea care ucide. Şi chiar mai sapă pământul noaptea cu lanterna ca în cazul acela de care am citit ca să ajungă

1a femeile de curând îngropate sau chiar putrezite scur-gându-li-se zeama prin groapă. După o vreme ţi se face şi frică. Am să-ţi ies în cale după moarte. Ai să-mi vezi fantoma după moarte. Strigoiul meu are să te bântuie după moarte. Este o altă lume după moarte şi numele ei este iadul. Nu-mi place lumea cealaltă a scris ea. Nici mie nu-mi place. Mai aveam o grămadă de văzut şi de auzit şi de simţit încă. Să simţi fiinţe vii calde alături de tine. Lasă-i pe ei să doarmă în paturile lor viermănoase. Nu pun ei mina pe mine nici în runda asta. Paturi calde; viaţă caidă şi sângele pulsându-ţi în vine.

Martin Cunningham ieşi de pe o alee lăturalnică, spu-nând ceva cu multă gravitate.

Avocat cred. îl cunosc după faţă. Menton. John Henry, avocat specialist în angajamente şi procuri. Dignam trecea pe la el pe la birou. Pe la Mat Dillon de demult. Serile când ne strângeam la bătrânul Mat. Friptură rece de pasăre, ţigări, pahare cu băutură Tantalus. O inimă de aur de-a dreptul. Da, Menton. Şi-a ieşit din pepeni în seara aceea la popice pentru că am intrat în el. La mine norocul pur şi simplu, înclinaţia bilei. De ce o fi căpătat un dinte pe mine chiar aşa. Ură la prima vedere. Molly şi Floey Dillon înlănţuite sub tufa de liliac, râzând. E întotdeauna câte unul aşa. îi sare ţandăra dacă sunt femei de faţă.

Are pălăria niţel boţită într-O parte. în trăsură probabil.

— Scuzaţi-mă, domnule, spuse dl. Bloom lângă ei. Se opriră.

— Pălăria dumneavoastră e puţin strivită într-o parte, spuse cil. Bloom arătând cu mina.

John Henry Menton îl privi fix o clipă fără să schiţeze nici un gest.

— Aici, îl ajută Martin Cunningham, arătând şi ci cu degetul.

John Henry Menton îşi scoase pălăria, îi îndreptă cuta şi netezi apoi fetrul cu grijă de mâneca hainei. îşi aşeză cu un gest sec pălăria la loc pe cap.

— Acuma e bine, spuse Martin Cunningham.

John Henry Menton îşisuci capul în jcs în semn de încuviinţare.

— Mulţumesc, spuse scurt. _ Porniră mai departe către poartă. Dl. Bloom, cu avântuî tăiat, rămase cu câţiva paşi în urmă, să nu-i audă vorbind. Martin îi arată cum se pune problema. Martin e în stare?~răsUcească pe un cap sec ca ăsta pe după degetul mic fără ca ălălalt să-şi dea seama despre ce e vorba.

Ochi de peşte mort. Nu-i nimic. Are să-i pară rău poate după aceea când o începe să înţeleagă. Revanşa în felul acesta.

Mulţumesc. Ce mândri ne mai ţinem în dimineaţa asta.

ÎN INIMA METROPOLEI HIBERNIENE85 în faţa coloanei lui Nelson tramvaiele încetineau, manevrau pe altă linie, schimbau troleul, porneau spre Blackrock, Kingstown, şi Dalkey, Clonskea, Rathgar şi Terenure, parcul Palmerston şi Rathmines de sus, Grădina Sandympunt, Rathmines, Ringsend şi Turnul Sandymount, Crucea lui Harold. Cu glas răguşit, controlorul, în salopeta lui Dublin United Tramway Company, le striga direcţiile:

— Rathgar şi Terenure!

— Haide odată la Grădina Sandymount!

În dreapta şi în stânga, în paralel, clănţănind şi sunând din clopoţel, un vagon cu două nivele şi altul cu unul singur porniră de la capătul liniei, cotiră în jos pe linie, alunecând unul alături de altul.

— Dă-i drumul, parcul Palmerston!

PURTÂND ÎNSEMNELE REGALE.

Sub portalul Oficiului central poştal, lustragiii ţipau, îustruiau de zor. Parcate pe strada North Prince furgo-netele violent stacojii ale poştei majestăţii sale, pe portiere etalând iniţialele regale, E. R. se umpleau zgomotos cu scrisori, cărţi poştale, imprimate, pachete, asigurate şi francate, pentru livrări locale, provinciale, în toată Anglia şi peste mări.

DOMNII DE LA ZIAR.

Căruţaşi încălţaţi cu ghete grosolane rostogoleau butoaie cu vuiet înăbuşit din magaziile Prince şi le urcau cu bufnete pe platforma camionului de la fabrica de bere. Pa platforma camionului de la fabrica de bere erau urcate cu bufnete butoaie cu vuiet înăbuşit rostogolite din magaziile Prince de căruţaşi încălţaţi cu ghete grosolane. b&

— Aici e, spuse Murray Roşcatul. Alexander Keyes.

— Taie-1 de-acolo, dacă vrei, spuse domnul Bloom, şi-1 duc eu la redacţie, la Telegraph.

Uşa biroului lui Ruttledge scârţâi iarăşi. Davy Stephens, miniatural în capa lui largă, cu o pălărioară moale încunu-nându-i cârlionţii, ieşi cu un sul de hârtii sub mantie, curier regal.

Foarfecile lungi ale lui Murray Roşcatul desprinseră anunţul din ziar cu patru tăieturi experte. Foarfeci şi pasta de lipit.

— Trec prin tipografie, spuse domnul Bloom luând pa-j traiul decupat din ziar.

— Acuma, sigur, dacă mai vrea şi-un paragraf, spuse grav Murray Roşcatul, cu tocul după ureche, îi facem noi unul.

— Bine, spuse domnul Bloom dând din cap. îl conving eu.

Noi.

ONORABILUL WILLIAM BRAYDEN DIN OAKLANDS, SANDYMOUNT.

Murray Roşcatul îl bătu peste braţ pe domnul Bloom cu foarfecele, şoptindu-i:

— Brayden.

Domnul Bloom se întoarse la timp ca să-1 vadă pe portarul galonat ridicându-şi şapca împodobită cu inscripţie spre o siluetă impozantă care pătrundea printre afişele de la Weekly Freeman and National Press şi Freeman's Journal and National Press. Butoaie de bere Guiness vuind înăbuşit. Trecu impozantă în sus, pe scară, cârmuită de o umbrelă, cu^o faţă solemnă încadrată de barbă. Spinarea învestmântată în stofă neagră urca treaptă cu treaptă: spinarea, tot creierul îi stă în ceafă, cum spune Simon Deda-lus. Cute de carne trupească în spinarea-i. Falduri grase în ceafă, grase, ceafă, grase, ceafă.

— Nu crezi că seamănă la faţă cu Mântuitorul? şopti Murray Roşcatul.

Uşa biroului lui Ruttlegde şopti: ii, crii. Totdeauna aşază uşile una în faţa alteia, aşa să poată curentul să. Când intri. Când ieşi.

Mântuitorul: chip oval, încadrat de barbă; pred i când în amurg Măria, Martha. Cârmuită de o umbrelă, sabie în lumina rampei: Mario tenorul H7.

— Sau cu Mario, spuse domnul Bloom.

— Da, se învoi Murray Roşcatul. Dar şi despre Mario se spunea că e ca o poză a Mântuitorului.

Isus Mario cu obraji rujaţi, pieptar şi picioare ca fusul. Cu mina pe inimă. în Martha.

Vi-ino, tu pierduio, Vi-ino, tu iubito.6S.

CÂRJA PASTORALA ŞI PANA”

— Preafericitul a telefonat de două ori în dimineaţa asta, spuse grav Murray Roşcatul.

Priveau cum dispar genunchi, tălpi, ghete. Ceafă. Un băiat cu o telegramă intră sprinten, aruncă un plic pe tejghea şi pieri şi mai grăbit, cu un singur cuvânt:

— Freeman!

Domnul Bloom spuse încet:

— Mda, e şi el unul dintre Mântuitorii noştri.

Un zâmbet blând îl însoţi pe când ridica batantul tej-ghelii, pe când trecea prin canatul dintr-o parte şi apoi pe coridorul şi scările întunecate şi calde, peste scândurile care acum îi răspundeau cu ecouri. Dar are să poată să-i menţină tirajul? Vuind, vuind.