James Joyce ulise

— Separaţia a mensa et a thălamo -*', îndreptă Buck Mulligan şi i se surâse.

— În antichitate se menţionează paturi faimoase, îşi încreţi faţa Al Doilea Mai bun Eglinton, surâzândapat. Să mă gândesc niţel.

— În antichitate se menţionează că discipolul-şcolar stagirit şi totodată înţeleptul chel şi păgân, spuse Stephen, care a murit în exil, şi-a eliberat sclavii şi i-a şi înzestrat, a adus omagiu celor mai vârstnici, şi şi-a dorit să fie pus în pământ lingă oasele soţiei sale moarte şi a mai cerut prietenilor să fie buni cu o bătrână iubită (să n-o uităm pe acea Nell Gwynn, Herpyllis) şi s-o lase să trăiască în vila lui.

— Vrei să spui că a murit aşa? întrebă domnul Best cu o uşoară nelinişte. Adică…

— A murit beat mort239, i-o tăie Buek Mulligan. O vadră de bere este o trataţie regească. O, trebuie să vă spun ce zicea Dowden!

— Ce? întrebă CelmaibunEglinton.

William Shakespeare şi compania, societate pe acţiuni. William al poporului. Pentru condiţiile de admitere, informaţii la E. Dowden, Highfield House…

— Splendid! suspină amoros Buck Mulligan. L-am întrebat ce crede despre acuzaţia de pederastie formulată împotriva bii. rdu. lui. Şi-a ridicat braţele spre cer şi a grăit, Tot ce putem spune este că viaţa în vremea aceea era foarte plină. Splendid!

Ramolitul.

— Simţul frumosului ne duce pe căi rătăcite Mo, spuse frumosuntristeţe Best către clipitorolbatul Eglinton.

Ferm pe poziţie John replică cu fermitate:

— Doctorul ar putea să ne spună ce înseamnă aceste cuvinte. Nu poţi şi să-ţi mănânci prăjitura şi să te uiţi la ea.

Aşa spui tu? Vor să ne smulgă, să-mi smulgă laurii frumuseţii?

— Ca şi simţul proprietăţii, spuse Stephen. L-a scos pe Shylock din propriul lui buzunar mai adânc. Fiu de misit de malţ şi de cămătar, care-şi strângea zeci de puduri de grâu pe timp de foamete. Cei care luau cu împrumut de la el erau fără îndoială diverşii oameni de bine menţionaţi de Chettle Falstaff m, care vorbea despre tranzacţiile lui cinstite. L-a dat în judecată pe un actor, coleg de-al lui, pentru valoarea câtorva saci de malţ, şi îşi storcea ocaua de carne dobândă pentru orice sumă da cu împrumut. Cum altfel ar fi putut rândaşul şi comisionarul de la teatru despre care ne vorbeşte Aubrey să se îmbogăţească atât de repede? Tot ce se întâmpla îi aducea lui apă la moară. Shylock se potriveşte cu pogromurile care-au urmat spânzurării şi jupuirii de viu a lui Lopez 2'2, lipitoarea reginei, când inima jidovului a fost smulsă din piept cât mai era încă viu; Hamlet şi Macbeth cu urcarea pe tron a filosofastrului scoţian 243 care avea o slăbiciune să ardă pe rug vrăjitoarele. înecarea armadei îi e lui prilej de rânjet în Chinurile şi plăcerile iubirii. Fanteziile lui somptuoase, piesele istorice, plutesc cu pânzele umflate pe curentul unui entuziasm cum am văzut şi noi după aşa zisa victorie de la Mafeking.2ii Nişte iezuiţi din comitatul Warwick sunt judecaţi, şi atunci ni se oferă într-o piesă teoriile despre restricţiile mentale ale unui portar. Echipajul corăbiei îndrăzneala mărilor se întoarce din Bermude, şi uite că ni se şi scrie piesa pe care o admira Renan, şi şi cu rol pentru Pasty Caliban, verişorul nostru din America. Sonetele pline de zaharicale se iau după cele ale lui Sydney. Cât despre feea Elizabeth, cunoscută şi sub numele de Bess morcoveaţă, fecioara grosolană care a inspirat Nevestele vesele din Windscr, n-are decât cine ştie ce meinherr din Alemania să cotrobăiască toată viaţa după înţelesuri ascunse în coşul cu rufe cu coarne.

Părerea mea e că te descurci foarte bine. Să mai amestecăm şi puţină pastă teologicofilologicală. Mingo, minxi, mictum, mingere.245

— Dovedeşte-ne că a fost evreu, îl sfida John Eglinton plin de aşteptare. Decanul dumitale susţine că era romano-catolic.

Sufflaminandus sum. 246

— Era made în Germany, replică Stephen, ca cel mai bun lac franţuzesc să dai luciu scandalurilor italieneşti.

— A fost un om cu mintea miriadă, aminti domnul Best. Coleridge spunea că a fost o minte miriadică.

— Amplius. în societate hwtnana hoc est maxime necessa-rium ut sit amiciţia inter multos. 247

— Sfântul Toma, începu Stephen…”

— Ora pro nobis, gemu Călugărul Mulligan lăsân-du-se să cadă într-un jilţ.

Şi acolo începu o rună jeluitoare.

— Pogue mahone! Acushla mackree!2iS E că suntem distruşi din ziua aceea înainte! E că distruşi suntem cu siguranţă!

Toţi îşi suriseră surâsurile.

— Sfântul Toma, spuse, surâzând, Stephen, ale cărui opere pântecoase îmi place să le gust în original, scriind despre incest dintr-un punct de vedere diferit de cel al noii şcoli vieneze despre care vorbea domnul Magee, îl asemuia, în felul său înţelept şi curios de a se exprima, cu o avariţie a emoţiilor. Vrea să spună că dragostea astfel dăruită cuiva apropiat întru sânge este pofticios refuzată vreunui străin care, s-ar prea putea, jinduieşte după ea. Evreii, pe care creştinii îi învinuiesc de avariţie, sunt dintre toate stirpele cei mai dedaţi Ia căsătorii consan-guine. Acuzaţiile sunt aduse la mânie. Legile creştineşti, care au strâns laolaltă avuţiile strânse de evrei (pentru care, ca şi pentru puritani, furtunile erau vremi de belşug) le legau laolaltă afecţiunile cu doage de oţel. Şi dacă ele or fi păcate sau virtuţi, doar bătrânul Papanimeni are să ne spună la adunarea judeţului de apoi. Dar un om care-şi ţine socoteala atât de strâns în ceea ce îşi numeşte el drepturile lui faţă de ceea ce recunoaşte că ar fi datoriile lui, are să ţină socoteala la fel de strâns şi la ceea ce numeşte el drepturile lui asupra celei pe care o numeşte el soaţa lui. Nici un jupân rânitor, vecin de-al lui, nu are voie să poftească la boul lui sau la soţia lui sau la slujitorul lui sau la servitoarea lui sau la catârul lui din spate.

— Sau la catârca lui din dos, cântă antifonic Buck Mulligan.

— Blândul Will este tratat cu asprime, spuse blândul domn Best.

— Care Will? improviza dulce Buck Mulligan. Mi se pare că-l confundăm.

— Will, voinţa de a trăi, filosofă John Eglinton, căci Ann sărmana, văduva lui Will, este voinţa de a muri.

— Requiescat! se rugă Stephen.

Ce-i cu voinţa de a face? 2i9 S-a risipit de mult, şi tace…

— Ea zace întinsă în ţeapănă înţepenire în patul acela al doilea nu cel mai bun, ea, regina înecată în suspine, şi asta chiar dacă aţi dovedi că patul pe vremea aceea era la fel de rar cât este un automobil astăzi, şi că incrustaţiile lui erau o minunăţie în şapte parohii. La bătrâneţe a început să se dea cu predicatorii evangheliei (unul din ei a şi stat în casa din Piatra Nouă şi a băut o oală de vin pe care i-a plătit7o oraşul, dar în care pat a dormit nu se cuvine să întrebăm) şi a aflat că are şi ea un suflet. A citit, sau a pus să i se citească ceasloavele lui, preferându-le Nevestelor vesele şi, uşurându-se de apele ei noptatece în oala iordanului, medita la Capsele de ţinut bine nădragii credinciosului şi la Tabachera cea mai cucernică pentru a face să strănute sufletele cele mai credincioase. Venus, ajunsă să-şi strâmbe buzele în rugăciune. Remuşcătura duhului lăuntric; remuşcările conştiinţei. E-o epocă a curviei istovite care mai orbecăie după zeul ei.

— Istoria arată că acestea adevărate sunt, inqidt Eglintonus Chronolologos. Epocile se succed una alteia. Dar deţinem clin cele mai de încredere surse că duşmanii cei mai răi ai omului vor fi cei din propria lui casă şi familie. Am impresia că Russell are dreptate. Ce ne pasă nouă de soţia şi de tatăl lui? Aş zice că numai poeţii de familie au vieţi de familie. Falstaff nu era un casnic. Ea cred că cavalerul cel grăsun e creaţia lui supremă.

Uscăţiv, se lăsă pe spate în jilţul său. Sfiosule, renea-gă-ţi rubedeniile, pe cei buni şi sfielnici. Sfios, la cină cu cei necucernici, îşi trage pe furiş spre el ceşcuţa. Părintele lui din Antrimul ultonian 25° l-a îndemnat întru aceasta, îl vizitează acolo în zilele de pătrar ale anului, Domnule Magee, conaşule, e-un domn'ce că vrea să vă vadă. Pe mine? Zice că e tatăl dumneavoastră, domnule. Dă-ncoace cărţoiul acela de Wordsworth. Intră Magee Mor Matthew, un vajnic pedestraş irlandez, zdrenţuit, zdrelit, cu părul zburlit, cu izmene cu punguliţă şi prohab cu bumbi, iară ciorapii lui în peticuţe bălţaţi de mâzga a zece păduri, şi cu ciomagul de măr pădureţ în mână.

Şi al tău. îl cunoaşte pe bătrânul tău. Văduvul.

Grăbindu-mă către sordidul ei culcuş de moarte dinspre veselul Paris la debarcare i-am atins mâna. Vocea lui, o căldură neştiută, vorbindu-mi. Doctorul Bob Kenny o îngrijeşte. Ochii care-mi doresc numai bine. Dar care nu mă cunosc. 2ăl

— Un tată, spuse Stephen luptându-se cu deznădăj-duirea, este un rău necesar. Piesa a scris-o în lunile care-au urmat morţii tatălui său. Dacă susţineţi că el, un bărbat cărunt, cu două fete de măritat, cu treizecişicinci de ani de viaţă, nel raezzo del cămin di nostra vita, cu cincizeci dfe experienţă, este studentul acela imberb de la Witt'em-berg, atunci trebuie să susţineţi şi că bătrâna lui mamă, o doamnă de şaptezeci de ani, este lasciva regină. Nu. Nu stârvul lui Jnhn Shakespeare bântuie prin noapte. De la un ceas la altul, acela stă şi putrezeşte. El se-odihneşte, lăsându-şi armele paternităţii, căci a trecut această stare mistică asupra fiului său. Calandrino al lui Boccaccio este primul şi ultimul bărbat care s-a simţit greu cu copil. Paternitatea, în sensul zămislirii conştiente, îi este necunoscută bărbatului. E o fundaţie mistică, o succesiune apostolică, de la singurul zămislitor la singurul zămislii. Pe această taină, şi nu pe madonna, pe care vicleanul intelect italienesc a aruncat-o plebei europeneşti, s-a întemeiat biserica şi s-a întemeiat întru nezdruncinare, pentru că întemeiată, ca şi lumea, macro-şi microcosmului, pe vid. Pe incertitudine, pe improbabilitate. Amor matris, genitiv subiectiv şi obiectiv, poate singurul lucru adevărat în viaţă. Paternitatea poate fi o ficţiune legală. Cine e tatăl oricăruia din fii pentru ca oricare din fii să trebuiască să-l iubească sau să-i iubească pe oricare dintre fii?

Unde dracu' baţi?

Ştiu. Taci din gură. -Ce dracu' faci! Am eu motivele, mele.

Amplius. Adhuc. Iterum. Postea. -5-Eşti condamnat să faci una ca asta?

— Sunt despărţiţi printr-o ruşine trupească, atât de statornică încât analele criminale ale lumii, murdărite de toate celelalte incesturi şi bestialităţi, abia dacă mai spun c-ar fi fost o despărţire. Fiii cu mamele, părinţii cu fiicele, surori lesbiene, iubiri care nu-ndrăznesc să-şi spună numele, nepoţii cu bunicile, ocnaşii înrăiţi cu gaura cheilor de la uşi, reginele cu taurii de montă. Fiul nenăscut ştirbeşte, frumuseţea; născut, aduce suferinţă, divide iubirea, sporeşte grijile. De e parte bărbătească, creşterea iui înseamnă declinul tatălui, tinereţea lui – invidia tatălui, prietenul său – duşmanul părintelui.

În rue Monsieur-le-Prince am gândit asta.

— Şi ce-i leagă pe ei de mersul firii? O clipă de rut orb.

Sunt şi eu tată? Şi dacă aş fi? Mâna ridată tremurătoare.

— Sabellius, africanul, cel mai subtil eretic dintre fiarele câmpukii, susţinea că Tatăl este El însuşi şi Propriul Său fiu. Buldogul din Aquino, pentru care nici un cuvânt nu s-ar cuveni să fie imposibil, îl respinge. Foarte bine: dacă tatăl care nu are fiu nu este tată, poate fiul care nu are tată să fie fiu? Când Ruthlandbaconsouthamptonsha-kespeare sau alt poet cu acelaşi nume în comedia erorilor a scris Hamlet el nu era tatăl propriului său fiu, ci, nemaifi-ind acum un fiu, era şi se simţea fiind tatăl întregii sale stirpe, tatăl propriului său bunic, tatăl nenăscutului său nepot care, în virtutea aceluiaşi argument, nici nu s-a născut vreodată, căci natura, aşa cum o înţelege domnul Magee, are oroare de perfecţiune. 253

Eglintonochiosul, însufleţit de plăcere, îşi ridică privirile sfios luminos. Aruncând ochiri vioaie, puritan înveselit, prin crengile împletite de eglantină.

Să-i flatez. Mai rar. Dar să-i flatez.

— El însuşi propriul său tată”, îşi spunea Mulligan-fiul sie însuşi. Stai niţel. Sunt borţos. Port un copil nenăscut în creier, Pallas Athena! O piesă! Piesa-i lucrătura! Lăsaţi-mă să nasc!254 îşi apucă fruntea pântecoasă cu amândouă mâinile moşitoare.

— Cât despre familia lui, spuse Stephen, numele mamei lui trăieşte în pădurea Arden. Moartea ei i-a adus scena cu Volumnia din Coriolanus. Moartea băiatului, fiul său, e scena morţii tânărului Arthur în Regele Ioan. _HamleL_ prinţul negru, este. Ham. net Shakespeare. Cine sunt fetele din Furtuna, din Pericles, din Poveste de iarnă, ştim. Cine sunt Cleopatra, oala cu carne a Egiptului, şi Cresidă şi Venus, putem ghici. Dar mai este un membru al familiei despre care se vorbeşte.

— Se-ngroaşă gluma, spuse-John Eglinton. Bibliotecarul puritan, cutremurându-se parcă, intră „în vârful picioarelor, tremuvibrându-şi masca, tremblo, tre-pădând, tremur, murmur.

Uşa se închise. Chilie. Ziuă.

M-ascultă. Trei. Ei.

Eu tu el ei.

Haide, amestecaţi-vă. _

STEPHEN: Avea trei fraţi, Gilbert, Edmund, Richard: Gilbert la bătrâneţe a povestit la oamenii de bine c-a luat şi el un bilet pe gratis de la Dom Casier, o dată, ce dracu', a luat şi el, şi ce l-a mai văzut pe frate-su, meşteru' Wifl comediantu', la Londra într-o piesă şi mai şi ţinea pe unu-n spinare. Mai ales rimaţii de la teatru' i-au rămas la inimă Iu' Gilbert. El a intrat în neant, dar un Edmund şi un Richard sunt cu numele lor în opera marelui Will. MAGEEGLINJOHN: Numele lor! Ce-i un nume?

BEST: E şi numele meu, Richard, înţelegi. Trag nădejde c-ai să ai o vorbă bună pentru Richard, mă-nţelegi, de dragul meu.

(Râsete) BUCK MULLIGAN (piano, diminuendo)?

Şi atunci a dat glas Dick, studinte medicinesc. Către tovarăşu' său Davy…

STEPHEN: In treimea lui de voinţe întunecate, miniştri shasumbri, lago, Richard Cocoşatul, Edmund din Regele Lear, doi poartă numele unchilor răi. Şi încă, piesa asta din urmă a fost scrisă sau era scrisă pe când frate-său trăgea să moară la Southwark.

BEST: Sper că Edmund să aibă ce merită. Nu vreau ca Richard, numele meu…

(Râsete)

QUAKERLYSTER (A tempo): Dar cine-o vrea să-mi fure bunul meu renume…

STEPHEN (Stringendo); El însuşi şi-a ascuns numele său, nume frumos, William, în piese, un figurant ici, un clown dincolo, aşa cum pictorul în Italia demult îşi punea chipul său în vreun colţ mai întunecos al pânzei. Şi l-a dezvăluit în sonete, unde Will apare la tot pasul. Ca şi lui John O'Gaunt^numele lui îi e scump sieşi, la fel de scump ca şi blazonul pe care şi l-a jinduit atâta, linguşindu-i pe unul şi pe altul, pe bandă de negru o lance cu vârf de argint, honorificabilitudinitatibus235, mai scumpă decât, gloria lui, el cel mai mare cutremurător al scenei în ţara sa. Ce-i un nume? Asta ne întrebăm şi noi în copilărie când scriem numele despre care ni se spune că-i al nostru. O stea, o. stea pe lumină de zi, un balaur de foc s-a înălţat la naşterea lui. Strălucea ziua, singură pe cer, mai luminoasă decât Venus noaptea, şi noaptea lucea mai vie asupra deltei din Cassiopeea, constelaţia răsturnată care e semnătura iniţialei sale printre stele. O urmărea cu privirile, lunecând jos pe orizont, la răsărit de ursă, pe când umbla prin „câmpurile adormite vara în miez de noapte, întor-cându-se de la Shottery şi din braţele ei. 25li

Sunt amândoi mulţumiţi. Şi eu.

Să nu le spui că de abia împlinise nouă ani când steaua s-a stins.

Şi din braţele ei.

Aştepta să fie petit şi luat cu de-a sila. Mda, famen. Pe tine cine să te peţească?

Citeşte în ceruri. Autontimerumenos. Bous Stepha-noumenos. Unde ţi-e ţie configuraţia? Stephen. Ştefan, pe-un cal bălan. S. D., sua donna. Giă: di lui. Gelindo ri-solve di non amar S. D.257

— Ce-i asta, domnule Dedalus? întrebă bibliotecarul puritan. E vorba de vreun fenomen ceresc?

— O stea noaptea, spuse Stephen, un stâlp de foc ziua. Ce-ar mai fi de vorbit?

Stephen îşi privi pălăria, bastonul, ghetele.

Stephanos, coroana mea. Sabia mea. Ghetele lui îmi strică linia piciorului. Să-mi cumpăr o pereche. Găuri în ciorapi. Şi batista.

— Ştii să te foloseşti de nume proprii, conveni John Eglinton. Şi numele dumitale este destul de straniu. Presupun că asta explică umorile dumitale fantastice.

Mda, mie, Magee şi Mulligan.

Artefactor fabulos, om asemenea eretelui. Zburat-ai. încotro? Newhaven-Dieppe, pasager de ultima clasă. Paris şi-;ndărăt. Nagâţ. Icar. Pater, ait. împroşcat în fund de mare, prăvălit, rostogolindu-se. Nagâţ eşti tu. Nagâţ el.2r>s

Domnul Best cu liniştit zel îşi ridică acelaşi caiet de notiţe spunând:

— Asta e foarte interesant, pentru că acelaşi motiv el fratelui, înţelegeţi, îl găsim şi în miturile vechi irlandeze, întocmai cum spui dumneata. Cei trei fraţi Shakespeare. Şi în Grimm, ţii minte, basmele cu 'zâne. Fratele al treilea, care se însoară cu frumoasa adormită şi ia partea cea mai bună.

Cel mai bun dintre bunii fraţi Best. Bun, mai bun, cel mai bun, best.

Bibliotecarul quaker scârţâia legănându-se pe călcâie mai aproape.

— Aş vrea să ştiu, spuse, la care frate te… înţeleg că ai sugerat că a fost ceva suspect în conduita unuia dintre fraţi… Dar poate anticipez?

Se surprinse avansând prea tare; îi privi pe toţi în jur, se stăpâni.

Un funcţionar clamă din prag: 252

— Domnul Lyster! părintele Dineen ar dori.:

— A, părintele Dineen! îndată.

Grăbit, pe dată scârţâind, 'ndată-'ndată se ndduse. John Eglinton prelua floreta.

— Haide, zise. Să auzim ce ai de spus despre Richard şi Edmund. I-ai lăsat la urmă, nu-i aşa?

— Când vă cer să vă amintiţi de aceşti doi domni, nenea Richie şi unchiul Edmund, răspunse Stephen, mă gândesc că vă cer poate prea mult. Un frate îl uiţi la fel de uşor ca pe-o umbrelă.

Nagâţ.

Unde-i fratele tău? în Aula apotecarilor. Cremenea mea. El, pe urmă Cranly, Mulligan; acum aceştia. Vorbeşte, vorbeşte. Dar să făptuieşti. Să făptuieşti vorbele. Batjocoresc ca să te pună la încercare. La fapte. Să se înfăptuiască asupră-ţi. ^

Nagâţ.

Am obosit de vocea mea, glasul lui Esau. Regatul meu pentru ceva de băut. Mai departe.

— Veţi spune că numele acestea se aflau în cronicile de unde el şi-a scos substanţa pieselor. De ce le-a ales însă pe ele în locul altora? Richard, un cocoşat fiu de târfă, un bastard, îi face curte văduvitei Ann (Ce-nseamnă-un nume?), o peţeşte şi o cucereşte, pe ea, văduva veselă a unui alt fecior de târfă! Richard cuceritorul, al treilea frate, a venit după William cuceritul. Celelalte patru acte ale piesei atârnă apoi Iălâi de acest act întâiul. Dintre toţi regii Angliei este singurul rigă scos din teacă de respectul lui Shake-speare, îngerul lumii. De ce intriga secundară din Regele Lear, în care apare Edmund, a fost luată cu totul din Arcadia lui Sydney, coaptă degrabă şi vârâtă ca umplutură într-o legendă celtică de dinainte de începuturile istoriei?

— Aşa era felul de a proceda al lui Will, îl apără John Eglinton. Acuma noi n-am mai combina o saga norvegă cu extrase dintr-un roman de Meredith. Que voulez-vous? cum ar spune Moore. El de pildă îşi aşază Boemia pe ţărmul mării şi-l face pe Ulise să citeze din Aristotel.

— De ce? îşi răspunse sieşi Stephen. Pentru că tema fratelui fals, sau uzurpator, sau adulterin, al tuturor celor trei într-unui singur, îi este lui Shakespeare, cum nu-i sunt săracii, întotdeauna aproape. Nota aceasta a exilului, exil de la inimă, surghiun de acasă, sună fără întrerupere, de la Cei doi tineri din Verona înainte, până când Prospero îşi frânge bagheta, o-ngroapă la anume coţi în pământ şi îşi îneacă apoi şi cartea. Se învolburează în miezul vieţii lui. se răsfrânge în vreo alta. se repetă, protasis, epitasis, ca-tastasis, catastrofă. Se repetă, iarăşi, când el e aproape de mormânt, când fiica lui măritată, Susan, aşchie din ciotul lui, e acuzată de adulter. însă acesta a fost păcatul originar care i-a întunecat înţelegerea, i-a slăbit voinţa şi a lăsat în el o puternică înclinaţie spre rău. Cuvintele sunt cele ale cinstiţilor episcopi de Maynooth; un păcat originar şi, ca şi păcatul originar, săvârşit de un altul în al cărui păcat şi el a păcătuit. E acolo, printre rânduri, în ultimele cuvinte pe care le-a mai scris, e preschimbat în piatră pe lespedea de mormânt sub care oasele ei patru încrucişate nu trebuie să se odihnească. Timpul n-a oferit adevărul acesta. Frumuseţea şi liniştea nu l-au risipit întru nefiinţă. Se află, într-o varietate infinită, pretutindeni în lumea pe care a creat-o el, în Mult zgomot pentru nimic, de două ori în Cum vă place, în Furtuna, în Hamlet, în Măsură pentru măsură şi în toate celelalte piese pe care nu le-am citit.

Râse, ca să-şi elibereze mintea de sub robia minţii. Eglinton judecătorul rezumă.

— Adevărul se află la mijloc, afirmă el. El este şi stafia şi prinţul. Este totul în toate.

— Este, spuse Stephen. Băiatul, adolescentul în actul întâi este bărbatul din actul cinci. Totul în toate. în Cymbeline, în Othello el este şi codoaşa şi încornoratul. El înfăptuieşte şi asupra-i se înfăptuieşte. îndrăgostit de un ideal sau de o perversitate, ca şi Jose el o ucide pe adevărata Carmen. Intelectul său nemilos este Iago încornorat şi înnebunit fără încetare voind ca maurul din el să sufere.

— Cucu! Cucu! clămpăni Cuck Mulligan libidinos. P, cuvânt al spaimei!

Bolta întunecată deasupra primi, reverberă.

— Şi ce personaj e Iago! exclamă John Eglinton nelă-Sându-se intimidat. Când am spus tot ce se putea spune, Dumas fils (sau o fi fost Dumas pere?) are dreptate. După

Dumnezeu, Shakespeare a creat cele mai multe pe lumea asta.

— În bărbat el nu mai găseşte nici o plăcere, şi nici în femeie, spuse Stephen. m. Se reîntoarce, după o absenţă de o viaţă, la acel. loc de pe pământ unde s-a născut, unde întotdeauna a fost, bărbat sau băieţandru, un martor tăcut, şi acolo, călătoria sa pe pământ încheiată, îşi înfige în pământul dudul.261 Pe urmă moare. Mişcarea s-a încheiat. Groparii îl îngroapă pe Hamlet pere şi pe Hamlet fils. Rege şi prinţ, uniţi în cele din urmă în moarte, şi cu muzica potrivită. Şi, chiar dacă asasinaţi sau trădaţi, plânşi de toate inimile firave şi blânde, danezi sau dublinezi, jalea pentru morţi înseamnă singura tovarăşă de viaţă de care refuză să fie despărţiţi. Dacă vă place epilogul, priviţi-l îndelung: prosperul Prospero, omul cel mai bun recompensat, Lizzie, ciotul de iubire al bunicului, şi unchiul Richie, omul cel rău, împins de, dreptatea poetică în locul unde se duc negrii cei răi. Cortina cade cu forţă. El a găsit în lumea de afară ca fiind actuale cele ce în lumea dinăuntru erau posibile. Maeterlinck spuse: Dacă Socrate iese din casă de la el astăzi, îl va găsi pe înţelept aşezat pe prag. Dacă Iuda iese la noapte paşii lui către Iuda îl vor duce. 202 Fiecare viaţă e alcătuită din multe zile, zi după zi. Umblăm prin noi înşine, întâlnind tâlhari, fantome, uriaşi, bătrâni, tineri, soţii, văduve, cumnaţi. Dar întotdeauna întâlnindu-ne pe noi înşine. Dramaturgul care a scris un in-folio al lumii acesteia şi l-a şi scris prost (El ne-a dat întâi lumina şi soarele abia două zile mai târziu), stăpânul lucrurilor care sunt, pe care cei. mai romani dintre catolici îl numesc dio boia, zeul călău, este fără îndoială totul în toate în toţi dintre noi, rândaş şi măcelar, şi ar putea fi şi codoaşă şi încornorat, decât că, în economia cerurilor, întrevăzută de Hamlet, nu mai există căsătorii, l-a slăvit pe om, înger androgin, fiindu-şi esenţă lui însuşi.

— Eureka! strigă Buck Mulligan. Eureka!

Dintr-o dată făcut fericit, sări în sus şi ajunse dintr-un pas la pupitrul lui John Eglinton.

— Îmi daţi voie? spuse. Domnul a vorbit către Malachi, începu să mâzgălească pe o bucăţică de hârtie.

Să iau nişte foi de hârtie când plec.

— Cei care sunt căsătoriţi, spuse domnul Best. douce herald, toţi în afară de unul, vor trăi. Restul vor rămâne mai departe aşa cum sunt. m'.'~ _

Râse, el necăsătorit, către Eglinton Johanhes, laureat în artele celibaciei.

~ Nenuntiţi, nerăzgâiaţi, temători de capricii, îşi răsfoiesc, urmărind cu degetul noapte de noapte, fiecare, ediţia variorum din îmblânzirea scorpiei.