James Joyce ulise

— Ne-ai dezamăgit, îi spuse fără menajamente John Eglinton lui Stephen. Ne-ai adus până aici, ca să ne-arăţi un triunghi franţuzesc. Dumneata crezi în teoria dumitale?

— Nu, spuse Stephen prompt.

— Ai s-o. scrii? întrebă domnul Best. Ar trebui s-o faci într-un dialog, înţelegi, ca dialogurile platonice pe care le scria Wilde.

John Eclectiton râse dublu.

— De, în cazul acesta, spuse el, nu văd de ce te-ai aştepta să primeşti bani pentru ea, întrucât nici dumneata singur n-o crezi adevărată. Dowden consideră că există un mister în Hamlet, dar nu ne spune mai „mult. lierr BÂeibtreu, omul pe care l-a întâlnit Piper la Berlin, şi care lucrează acum la teoria cu Rutland, crede că secretul se ascunde în monumentul de la Stratford. Are de gând să-i facă o vizită actualului duce, spuse Piper, şi să-i dovedească concret că strămoşul său a scris piesele. Pentru Înălţimea Sa are să fie o surpriză. Insă el crede în teoria lui.

Eu cred, O, Doamne, ajută necredinţa mea. Adică, aju-tă-mă să cred sau ajută-mă să nu-cred? Cine te-ajută să crezi? Egomen. Cine să nu crezi? Alt tip.

— Eşti singurul colaborator la Dana care cere arginţi. Şi pe urmă, nu ştiu dacă se poate în numărul viitor. Fred Ryan are nevoie de spaţiu pentru un articol economic.

Frederian. Doi bani de-argint mi-a împrumutat. Să treci greul. Economie politică.

— Pentru o guinee, spuse Stephen, vă dau permisiunea să publicaţi discuţia noastră.

Buck Mulligan îşi ridică ochii de la mâzgălelile lui surâzătoare, surâzând; şi apoi spuse grav, îndulcindu-şi maliţia:

— L-am vizitat pe bardul Kinch la reşedinţa sa de vară în susul străzii Mecklenburgh şi l-am găsit adâncit în studiul Summa contra Gentiles, în compania a două doamne gonoreice. Proaspăta Nolly şi Rosalie, târfa de pe cheiul de cărbuni.:

Se întrerupse.

— Haide, Kinch. Haide, rătăcitorele Aengus al păsărilor.

Haide, Kinch, ai mâncat tot ce-am mai lăsat noi. Da,' am să vă servesc resturile şi rămăşiţele. Stephen se ridică. Viaţa-i din multe zile. Dar şi asta are un sfârşit.

— Ne vedem diseară, spuse John Eglinton. Notre ami Moore zice că Malachi Mulligan nu poate să lipsească.

Buck Mulligan îşi flutură foaia de hârtie şi panamaua.

— Monsieur Moore, spuse, profesor de literatură franceză pentru tineretul Irlandei. Voi fi de faţă. Haide, Kinch, barzii au nevoie de băutură. Poţi să mergi drept?

Râzând el…

Tot de băut până la unsprezece. Bucuriile celor o mie şi una de nopţi irlandeze.

Paiaţă…

Stephen urmând o paiaţă.: într-o zi la Biblioteca Naţională am avut o discuţie. Shakes-tremur. După dosul său de paiaţă am mers şi eu. I-am frecat bătătura din călcâi.

Stephen salutând, apoi mohorât cu totul, îl urma pe un bufon, o paiaţă cu frizura îngrijită, tuns proaspăt, ieşind din chilia boltită în lumina de zi, orbitoare, a negândului.

Ce-am învăţat eu? Despre ei? Despre mine?

Să merg precum Haines acum.

Sala cititorilor obişnuiţi. în registrul cititorilor Cashel Boyle O'Connor Fitzmaurice Tisdall Farrell îşi parafează polisilabele. Item: Era nebun Hamlet? Chelia cucernică a quakerului cu un protestant, discutând despre cărţi.

— O, vă rog, domnul meu… Aş fi cit se poate de în-cântat…

Încântat Buck Mulligan îşi cânta sieşi în cântecele-de-ncântare, sieşi clătinând din cap:

— Un popou pomădat.

— UUse, voi. 1

Uşa turnantă.

Nu-i?… Pălăria cu panglica albastră… Scriind aplicat… Ce? A ridicat capul…?

Curba balustradei, Mincius lin lunecând.

Puck MuUigan în cască panama, cobora treaptă cu treaptă, fredonând, iambic.

John Eglinto, dragul meu clo. Ce nu te-nsori şi tu cu o?

Pufni, împroşcând prin aer

— O, chinez chinuit. Chin Chon Eg Lin Ton. Ne-am dus şi noi la teatrul lor, Haines şi cu jnine, la casa-nstalato-rilor. Actorii noştri creează o artă nouă pentru Europa ca şi grecii sau domnul Maeterlinck. Teatrul Abbey! Simt sudoarea publică a călugărilor.

Scuipă inexpresiv.

Uitat: cum nici el n-a uitat bătaia cu biciul din ordinul scârbavnicului Lucy.2ti4. Şi a părăsit pe acea femme de trents ans. Şi de ce nu i s-au mai născut alţi copii? Şi primul lui copil, o fată?

Gândul de pe urmă. Să mă întorc.

Pustnicul acesta morocănos tot aici (are şi el un os de ros) şi dulcele tinerel, alintat al plăcerii, păr blond frumos şi trecător ca în Phaedon.

Aă… Să vedeţi… voiam… am uitat… că…

— LongwQi-th şi M'Curdy Atkinson au fost şi ei pe-aici…

Buck MuUigan păşea pastuos, tremolând:

De cum aud că ţipă tare

Câie-un soldat pe străzi murdare

Gându-mi şi-ncepe a gânăi

La Atkinson FM. 'Curd-y^^

Care avea picior de lemn

Şi fustanelă şi îndemn

Să nu se lase de beţie.

Şi la Magee, fără bărbie.

Ei doi, temători de-nsurătoare, Masturbatori de casă mare.

Glumeşte tu, glumeşte. Cunoaşte-te pe tine însuţi. S-a oprit mai jos de mine, un zeflemisitor care mă fixează. Mă opresc.

— Îndoliatule înrimator, se încruntă Buck MuUigan.' Synge a lepădat straiele negre ca să fie asemenea naturii. Numai ciorile, popii şi cărbunele englezesc sunt negri.

Râsul zvâcnindu-i pe buze.

— Longworth se dă de ceasul morţii, spuse, după chestia aia pe care-ai scris-o despre bătrâna Gregory gură-spartă. O, tu, inchizitorial iudeu iezuit, şi beţiv pe deasupra. Ea-ţi obţine un bănuţ de la ziar, şi tu te-apuci şi-i înjuri toate aiurările ei. Nu puteai să iei exemplu de la Yeâts?

Reîncepu să coboare gesticulând, intonând cântător, şi mişcându-şi graţios braţele:

— Cea mai frumoasă carte care a ieşit din ţara noastră în vremea sa. Te duce cu gândul la Homer.2e3

Se opri în josul scărilor.

— Am o idee pentru oipantomimă, spuse, solemn.” Holul maur cu pilaştri, umbrele întreţesute. S-a dus vremea jocului cu arşice, s-au dus şi scrierile.

Cu glas modulând în varii feluri Buck MuUigan îşi citi tablele:

Fiecare din noi propria-i soaţă sau

Luna de miere ţi-o ţii în labă (imoralitate naţională în trei orgasme) de Balloc Taurul MuUigan întoarse un rânjet vesel de clown peticit spre Stepnen, spunând.

— Travestiul, mi-e cam teamă, e cam străveziu. Dar ascultă mai departe.

Citi, marcato:

— Personajele:

Toby Tostoff (un polonez ruinat) Crab (cercetător prin păr)

Medicinescul Dick şi (două muşte dintr-o lovitură), Medicinescul Davy

Baba Grogan (sacagioaica)

Proaspăta Nelly şi Rosalie (târfa de pe cheiul de cărbuni)

Râdea, clătinând din cap încolo şi încoace, mergând mai departe urmat de Stephen; şi plin de veselie le spunea umbrelor, suflete ale oamenilor:

— O, noaptea aceea la teatrul Camden, când fiicele Erinului au trebuit să-şi sumetice fustele să calce peste tine cum zăceai acolo în dudcolorata, multicolorata, multi-dudinoasa ta borâtură! 2G6

— Cei mai nevinovat dintre fiii Erinului, spuse Stephen, pentru care şi le-au sumes ele vreodată.

Pe punctul să păşească pragul, simţindu-l pe cineva în spate, se dădu la o parte.

Mă despart. Acum e momentul. Unde deci? Dacă Socrate iese de la el de acasă astăzi, dacă Iuda iese la noapte. De ce? în spaţiu stă lucrul acela la care în timp trebuie să ajung, ineluctabil.

Voinţa mea: voinţa lui care-mi face faţă. Mări între nqtj

Un bărbat ieşi printre ei, înclinându-se, salutând.

— Bună ziua iarăşi, spuse Buck Mulligan. Portalul.

Aici am pândit păsările pentru un augur. Aengus al păsărilor. Ele pleacă, vin. Astă noapte şi eu am zburat. Uşor am zburat. Oamenii se minunau. Pe urmă, strada târfelor. Şi el întinzându-mi un pepene zemos. Intră. Ai să vezi.

— Jidovul rătăcitor, şopti Buck Mulligan cu o spaimă bufonă. I-ai văzut ochii? Se uita la tine ca să te poftească pe tine. Mi-e spaimă de tine, bătrâne marinar. 2G7 O, Kinch, eşti în primejdie. Fă-ţi rost de nişte tampoane la nădragi.

Maniere de la Oxenford.

Lumina zilei. Soarele-ntr-o roabă peste arcul podului.

Un spate negru mergea înaintea lor. Pas de pardos, în jos, ieşind prin porţile mari, pe lângă grilajul cu ţepi.

Ei îl urmară.

Răneşte-mă încă. Spune mai departe.'

Aerul blând definea cornişele caselor pe strada Kildare.' Păsări deloc. Firave din vârful caselor două pene de fum se înălţau, destrămându-se şi-n scămoşeală blândă blând se risipeau.

Lasă-ţi strădaniile. Pacea preoţilor druizi ai lui Cymbe-line hi erof antică: din pământul larg un altar.

Să lăudăm noi zeii Şi fumul nostru întortochiat să urce în nările lor

De la altarul nostru binecuvântat. 268

Părintele superior, reverendul John Conmee S. J., îşi aşeză la loc ceasul lucios în buzunarul dinăuntru, coborând treptele prezbiteriului. 209 Trei fără cinci. Tocmai timpul pentru o plimbare frumoasă până la Artane. Cum îl chema pe băiatul acela? Dignam, da. Vere dignum et justum est. Pe fratele Swan trebuia să-l văd. Scrisoarea domnului Cunninghain. Da. Să-i fac un serviciu, dacă-i cu putinţă. Un bun catolic practicant; util când vine timpul colectelor.

Un marinar fără un picior înainta legănându-se cu opinteli leneşe ale cârjelor, mormăind un cântecel. Se smuci oprindu-se în faţa mânăstirii maicilor Carităţii şi-şi întinse şapca ţuguiată după pomană de la reverendul John Conmee S. J. Părintele Conmee îi dădu binecuvântafea sa întru lumina soarelui, căci punga lui, ştia bine, nu conţinea decât o singură coroană de argint.

Părintele Conmee traversă spre piaţa Mountjoy. Se gândi, dar nu prea îndelung, la soldaţi şi marinari, ale căror picioare fuseseră retezate de ghiulele, sfârşindu-şi acum zilele în vreun azil, şi la cuvintele cardinalului Wolsey: Dacă l-aş fi slujit pe Dumnezeu cum mi-am slujit regele, El nu m-ar fi părăsit la zilele bătrâneţelor. Mergea în umbra arborescentă a frunzelor clipind în soare şi către el veni soţia domnului Da vid Sheehy, membru al parlamentului.

— Foarte bine, mulţumesc, părinte. Şi dumneavoastră, părinte?

Părintele Conmee se simţea minunat într-adevăr. Avea să meargă la Buxton probabil pentru cura de ape. Şi băieţii ei, făceau progrese la Belvedere? Părintele Conmee se bucura să audă că da. Şi domnul Sheehy? Tot la Londra. Parlamentul era încă în sesiune, da, sigur. Frumoasă vreme, încântătoare. Da, era foarte probabil ca părintele Bernard Vaughan să vină iarăşi să mai ţină o predică. O, da; foarte impresionant. Un om cu adevărat minunat.

Părintelui Conmee îi părea foarte bine că o vede pe soţia domnului deputat Sheehy bine sănătoasă şi o rugă să-i transmită salutul său domnului deputat David Sheehy. Da, avea să vină să le facă o vizită, fără îndoială.

— La revedere, doamnă Sheehy.

Părintele Conmee îşi ridică pălăria, luându-şi rămas bun, înspre mărgelele de jad al mantilei ei strălucind negre în soare. Şi mai surise o dată îndepărtându-se. Ştia că se clătise pe dinţi cu pastă de nucă de araca.

Părintele Conmee mergea mai departe şi, în mers, su-râdea căci se gândea la ochii nostimi şi la accentul de periferie al părintelui Bernard Vaughan.

— Tu Pilate! Ce n-ai ţinut piept la mulţimea deşănţată?

Un om plin de zel, însă. Chiar, cu adevărat. Şi, într-adevăr, făcea mult bine, în felul lui. Fără nici o îndoială. Spunea că iubeşte Irlanda, şi i-s scumpi irlandezii. Şi încă, de familie bună, să nu-ţi vină să crezi. Gaeli, nu?

A, să nu uite. Scrisoarea aceea către părintele provincial.

Părintele Conmee opri trei copii de şcoală la colţul pieţei Mountjoy. Da: de la Belvedere erau. Clasa cea mai mică: Aha. Şi erau buni la învăţătură? O. Foarte frumos. Şi cum îl chema pe el? Jack Şohan. Şi pe el? Ger. Gal-laher. Şi micuţul celălalt? Pe acela îl chema Brunny Lynam. O, ăsta-i un nume foarte frumos.

Din buzunarul de la piept părintele Conmee scoase o scrisoare pe care i-o dete tânărului Brunny Lynam arătând către cutia de scrisori roşie de la colţul străzii Fitzgibbon.

— Dar ai grijă să nu te pui şi pe tine la cutie, micu-ţule, îi spuse.

Băieţaşii îl priviră cu şase ochi pe părintele Conmee şi râseră.

— Ei, domnule.

— Ia să vă văd dacă sunteţi în stare să puneţi o scrisoare la cutie, spuse părintele Conmee.

Tânărul Brunny Lynam fugi peste drum şi strecură scrisoarea părintelui Conmee către părintele provincial în gura cutiei roşii şi strălucitoare. Părintele Conmee surise şi dădu din cap, şi surise pornind mai departe către răsărit prin piaţa Mountjoy.

Domnul Denis J. Maginni, profesor de dans etc, cu joben, frac de jculoarea ardeziei şi reveniri de mătase, cravată de batist alb, pantaloni strimţi de culoarea levăn-ţicăi, mănuşi galbene de culoarea canarului şi ghete de piele cu vârf ascuţit, păşind cu gravitate şi prestanţă, se trase cu mult respect la o parte la marginea trotuarului când trecu pe lângă lady Maxwell, la colţul cu Dignam Court.

Nu e dânsa doamna M'Guinness?

Doamna M'Guinness, solemnă, cu păr argintiu, se înclină către părintele Conmee de pe trotuarul de vizavi de-a lungul căruia îşi lunecă o clipă surâsul. Părintele Conmee surise şi el şi salută. Ce mai făcea dumneaei?

Frumoasă prestanţă. Ca Măria Stuart, cam aşa trebuie să fi fost. Şi când te gândeşti că ţine o prăvălie pe ama-neturi. Ei, mda! O… cum să spun?… o mină de regină.

Părintele Conmee mergea în jos pe strada Great Charles aruncând o privire spre biserica protestantă, acum închisă, la stânga. Reverendul T. R. Green, licenţiat va (Deo volente) rosti predica. La ei i se spune incumbent. Simte că îi incumbă să rostească acum câteva cuvinte. Dar se cuvine să nutrim simţăminte de caritate. Invincibilă ignoranţă. Fac şi ei cum îi luminează mintea.

Părintele Conmee dădu colţul şi o luă pe calea North Circular. De mirare că nu e linie de tramvai pe o arteră atât de importantă. Sigur, ar trebui să fie.

Un grup de elevi cu ghiozdanele în spate traversă dinspre strada Richmond. Toţi îşi scoaseră şepcile cam pătate. Părintele Conmeeâi salută de mai multe ori, cu bunătate. Elevi la şcoaia fraţilor creştini.

Pe când mergea înainte, părintele Conmee simţi mireasmă de tămâie dinspre dreapta. Biserica Sfântului Iosif, pe Portland Row. Penţ;u femeile vârstnice şi virtuoase. Părintele Conmee îşi scoase pălăria în semn de respect faţă de Sfintele Taine. Virtuoase; dar uneori se întâmpla să fie prost dispuse.

Ajuns aproape de Aldborough House, pe părintele Conmee îl duse gândul la acel gentilom risipitor. Acum sunt aici nişte birouri, sau aşa ceva.

Părintele Conmee pătrunse acum pe calea North Ştrand, şi fu salutat de domnul William Gallagher care stătea în pragul prăvăliei lui. Părintele Conmee îl salută pe domnul Gallagher şi percepu mirosurile provenind de la hălcile de costiţă de porc şi de la marile calupuri de unt ţinut la rece. Trecu prin faţa tutungeriei lui Grogan, de care erau sprijinite panouri cu afişe anunţând o îngrozitoare catastrofă la New York. în America toată vremea se întâmpla lucruri din astea. Nefericiţii, să moară aşa, nepregătiţi. Totuşi, un act de contriţie din toată inima.

Părintele Conmee înainta pe lângă bufetul lui Daniel Bergin, la vitrina căruia se proptiseră doi nelucrători. îl salutară şi fură şi ei salutaţi.

Părintele Conmee trecu prin faţă pe la H. J. O'Neill, pompe funebre, unde Corny Kelleher trecea cifre în registru mestecând un pai. Un sergent de stradă făcându-şi rondul îi salută pe părintele Conmee, şi părintele Conmee îl salută pe sergent. La măcelăria Youkstetter, părintele Conmee remarcă şiruri de caltaboşi, albi, negri şi roşii, frumos încolăciţi pe tăvi.

Afurcat pe sub copacii de la Promenada Charleville, părintele Conmee văzu un şlep de turbă, un cal de edec cu capul plecat atârnându-i, un luntraş cu o pălărie de paie murdară stând pe punte, fumând şi privind la o creangă de plop deasupra capului. Era o scenă idilică; şi părintele Conmee medita la bunătatea Creatorului care făcuse ca turba să se afle în mlaştini de unde oamenii puteau s-o scoată şi s-o aducă la oraşe şi sate să facă foc în casele săracilor.

Pe podul Newcomen, reverendul John Conmee, S. J., de la biserica Sfântul Francisc Xavier, pe strada Upper Gar-diner, urcă într-un tramvai care pleca din staţie.

Dintr-un tramvai care sosea în staţie coborî reverendul Nicholas Dudley, C. C, de la biserica Sfânta Agatha pe strada North William, păşind pe podul Newcomen.

La podul Newcomen părintele Conmee urcă în tramvaiul care pornea căci nu-i plăcea să străbată pe jos bucata aceea mohorâtă de drum pe lângă Mud Island.

Părintele Conmee se aşeză într-un colţ al vagonului, cu biletul albastru vârât cu grijă în deschizătura unei mănuşi dolofane de piele, în timp ce patru şilingi, o monedă de şase pence şi cinci băncuţe de un penny alunecară din palma celeilalte mănuşi dolofane în punguliţa sa de bani. Trecând pe lângă biserica acoperită de iederă se gândea că de obicei controlorul îşi făcea apariţia tocmai când ţi-ai aruncat fără să-ţi dai seama biletul. Solemnitatea ocupanţilor vagonului i se părea părintelui Conmee exagerată pentru un drum atât de scurt şi de ieftin. Părintelui Conmee îi plăcea să aibă în jurul lui un mediu de oameni bine dispuşi.

Era o zi paşnică. Domnul cu ochelari care şedea în faţa părintelui Conmee îşi terminase tocmai explicaţiile şi-şi coborâse privirile. Soţia lui, presupunea părintele Conmee. Un căscat uşor îi întredeschise gura soţiei domnului cu ochelari. Îşi ridică pumnul mic înmănuşat, căscând delicat, lovindu-şi uşor cu pumnul mic înmănuşat gura deschi-zându-i-se şi surise un surâs micuţ, dulce.

Părintele Conmee simţea parfumul ei în vagon. Observă de asemenea că bărbatul cu aer neajutorat, aşezat de cealaltă parte a ei, şedea pe marginea banchetei.

În faţa altarului, părintele Conmee izbuti cu greu să depună ostia în gura bătrânului neajutorat şi căruia îi tremura capul.

La podul Annesley tramvaiul se opri şi, tocmai când era pe punctul să pornească, o bătrână se ridica deodată de la locul ei ca să coboare. Conductorul trase de cordonul soneriei să oprească vagonul. Ea coborî ducându-şi cu ea coşul şi o plasă de cumpărături; şi părintele Conmee îl văzu pe conductor ajutând-o cu coşul şi plasa; şi părintele Conmee se gândi că era una din bătrânele eare-au ajuns aproape de capătul drumului şi cărora trebuie să le repeţi de două ori Domnul să te binecuvinteze, copila mea, ca să înţeleagă că le-ai dat absoluţiunea, roagă-te pentru muie. Dar suferă atâta în viaţa asta a lor, cu atâtea griji, sărmanele de ele.

Din afişele de pe garduri domnul Eugene Stratton îi rânjea cu buzele lui groase de negru părintelui Conmee.

Părintele Conmee se gândi la sufletele negrilor şi ale cafeniilor şi ale galbenilor şi la predica lui despre sfântul Feter Clavel, S. J… şi Misiunea pentru Africa, şi la propagarea credinţei, şi la milioanele de suflete ale negrilor şi cafeniilor şi galbenilor care nu primiseră taina botezului când avea să le vie ceasul din urmă, ca un fur noaptea. Cartea aceea a iezuitului belgian, Le Nombre des Mus, i se părea părintelui Conmee a fi într-adevăr un apel raţional. Există milioane de suflete omeneşti pe care Domnul le-a at după Chipul şi Asemănarea Sa şi cărora credinţă nu r& fost (Deo Volente) dăruită. însă erau suflete ale

— aului create de Domnul. Părintelui Conmee i se părea că e mai mare păcatul ca toate sufletele astea să fie pierdute, o adevărată risipă, s-ar putea spune.

La staţia de pe calea Howth părintele Conmee coborî, tat de conductor şi salută şi el la rândul său.

Bulevardul Maâahide era liniştit. Părintelui Conmee îi plăceau şi bulevardul şi numele lui. Clopotele bucuriei sunând în însoritul Maâahide. Lordul Talbot de Maâahide, Mijlocit lord amiral ereditar al Malahide-ului şi mărilor ecinate. Pe urmă a fost chemat la oaste şi ea a fost fecioară, soţie şi văduvă, toate într-o singură zi. Acestea au fost zilele unei lumi de demult, vremuri ale credinţei în cetăţile luminoase, vremuri de demult în domeniile baroniei.

Trecând mai departe, părintele Conmee se gândi la căr-tieica lui Vremuri de demult în domeniile nobiliare şi la cartea care s-ar putea scrie despre institutele iezuite şi despre Mary Rochfort, fiica lordului Molesworth, prima ntesă de Belvedere.

O doamnă obosită, trecută de prima tinereţe, plimbân-du-se singuratecă pe ţărmul lacului Ennel, Mary, cea dintâi contesă de Belvedere, obosită plimbându-se în fapt de seară, nici măcar tresărind când o vidră ţâşneşte din apă la picioarele ei. Cine poate să ştie adevărul? Nu gelosul lord Belvedere şi nici confesorul ei dacă ea poate nici n-a săvârşit adulterul pe de-a întregul, eiaculatio seminis inter vas naturale mulieris, cu fratele soţului ei? Ar fi mărturisit pe jumătate dacă n-ar fi păcătuit cu totul, aşa cum fac femeile. Numai Dumnezeu ştie, şi cu ea, şi cu el, fratele soţului.

Părintele Conmee se gândi la tiranica incontinenţă, necesară totuşi pentru stirpea omenească pe lumea aceasta, şi la faptul că într-adevăr căile Domnului le sunt oamenilor neînţelese.

Don John Conmee păşea în vremuri de altădată. Era un umanist preţuit unanim în vremea aceea. Purta în gândul său taine mărturisite şi le surâdea unor chipuri nobile surâzându-i într-un salon cu podelele date cu ceară de albine, cu ciorchini mari de roade pe tavan. Şi mâinile mirelui şi miresei, de neam nobil, amândoi, strânse una într-alta în mâna lui don John Conmee.

Ce zi frumoasă.

Printr-un gard de nuiele părintelui Conmee i se arătară şiruri de verze, înclinându-i-se cu crinoline de frunze ample. Cerul îi dezvălui o turmă de nori mici albi alune-când uşor după vânt. Moutonner, cum zic francezii. O expresie simplă şi potrivită.

Citindu-şi breviarul, părintele Conmee urmărea o turmă de nori lânoşi peste Rathcoffey. Gleznele lui învestmântate în ciorapi subţiri îi erau gâdilate de paiele câmpului din Clongowes. Pe acolo se plimba serile citind, şi auzea ţipetele şirurilor de băieţi ieşiţi la joacă, ţipetele glasurilor tinere în seara liniştită. Fusese rectorul lor; conducerea lui le fusese lor blândă.

Părintele Conmee îşi scoase mănuşile şi luă din buzunar breviarul său cu marginile filelor roşii. Un semn ivoriu îi arătă pagina.

Nonele. Ar fi trebuit să le citească înainte de prânz. însă venise lady Maxwell.

Părintele Conmee citi în taină Pater şi Ave şi îşi făcu cruce. Deus în adiutorium.

Păşea calm înainte, citind în gând notele, şi înainta astfel,- citind, până ajunse la Res în Beaţi immaculati: Principium verborum tuorum veritas: în eternum omnia iudicia iustitiae tuae. *

Un tânăr roşu la faţă ieşi prin gaura unui gard viu şi după el se arătă o fată cu nişte margarete tremurându-i sălbatic în mână. Tânărul îşi ridică şapca cu un gest brusc; tânăra se înclină grăbită şi încet, cu grijă, îşi desprinse de pe fusta colorată o crenguţă atârnată acolo.

Părintele Conmee îi binecuvântă grav pe amândoi şi întoarse o filă subţire în breviarul său. Sin: Principes persecuţi sunt me gratis: et a verbis tuis formidavit cor vieurn. *

Corny Kelleher îşi închise registrul cel mare şi aruncă o privire din ochiul său pe jumătate închis spre un capac. de sicriu de pin proptit ca o sentinelă într-un colţ. Se ridică ţeapăn, se apropie de el, şi, rotindu-l pe loc, îi examina forma şi ornamentele de alamă. Mestecându-şi mai departe paiul lăsă deoparte capacul şi merse încet până în prag. Acolo îşi trase în jos borul pălăriei să-şi umbrească ochii şi se rezemă de uşor privind leneş afară.

Pe podul Newcomen părintele John Conmee urcă în. tramvaiul de Dollymount

Corny Kelleher îşi încrucişa ghetele lătăreţe şi privi în gol, cu pălăria trasă pe ochi, mestecându-şi paiul.

Sergentul de stradă 57 C, în rondul lui obişnuit, se opri locului, să-şi mai treacă timpul.

— Frumoasă zi, domnule Kelleher.

— Mda, spuse Corny Kelleher.:- Zăpuşeală, spuse sergentul.

* Res este litera ebraică precedând secţiunea a 20-a a Psalmului 119.

„Res în Fericiţi cei curaţi: Temelia cuvântului tău este adevărul, Şi în etern toată judecata dreptăţii tale” (lat.).

* Sin – litera ebraică precedând secţiunea următoare a aceluiaşi Psalm. „Cei mai mari fără cuvânt urmăritu-m-au, Dară inima mea a tremurat numai înaintea cuvântului tău” (lat.), Corny Kelleher ejectă un jet tăcut de zeamă de paie arcuindu-i-se din gură în clipa când un braţ alb generos aruncă o monedă de la o fereastră de pe strada Eccles. 270