James Joyce ulise

— Ce veşti bune mai ai? întrebă.

— Am văzut-o aseară pe persoana aceea, spuse sergentul cu voce scăzută.

Un marinar cu un singur picior dădu, proptindu-se în cârje, colţul la MacConnell, ocolind căruciorul cu îngheţată Rabaiotti, şi porni zvâcnind din cârje în sus, pe strada Eccles. Către Larry OTvourke, oprit numai în cămaşă în pragul uşii, aruncă un mormăit morocănos.

— Pentru Anglia…

Îşi zvâcni brutal trupul mai departe pe lângă Katey şi Boody Dedalus, se opri o clipă mormăind:

— pentru căminul nostru, pentru ce-i frumos. Chipului palid, ros de griji, al lui J. J O'Molloy i se răspunse că domnul Lambert este în magazie cu un client.

O doamnă corpolentă se opri. scoase o monedă de aramă din poşetă şi o lăsă să cadă în şapca întinsă spre ea. Marinarul bodogăni o mulţumire, privi acru spre ferestrele rămase surde, îşi lăsă capul în piept şi se mai azvârli înainte legănându-se în cârje, preţ de patru paşi.

Se opri mârâind iritat:

— Pentru Anglia…

Doi ştrengari cu picioarele goale, sugând nişte şireturi prelungi de acadea, se opriră lingă el, căseându-şi gurile năclăite gălbui spre ciotul piciorului lui.

El zvâcni iarăşi mai departe în salturi scurte, viguroase, se opri, îşi înălţă capul spre o fereastră şi urlă cu glas adine:

— Pentru căminul nostru, pentru ce-i frumos.

Ciripitul vesel şi dulce care se auzea în tremolouri dinăuntru mai continuă o măsură sau două, încetă deodată. Jaluzeaua se trase la o parte la fereastră. O tăbliţă cu anunţul Camere nemobilate, alunecă de pe pervaz şi căzu. Un braţ durduliu, dezgolit, generos luci o clipă, se lăsă văzut, iţit dintr-un corsaj alb şi dintre epoleţii bine întinşi

2G9 ai unui combinezon. O mână de femeie aruncă o monedă peste grilajul de la intrare. Căzu pe trotuar.

Unul dintre ştrengari alergă într-acolo, o culese de jos. şi o depuse în şapca menestrelului, spunând:

— Uite, domnule.

Katey şi Boody Dedalus27i împinseră cu efort uşa bucătăriei şi intrară în încăperea cu aer înăbuşitor, plină de aburi.

— Ai amanetat cărţile? întrebă Boody.

Maggy în picioare în faţa plitei îndesă de două ori cu făcăleţul rufele cenuşii în zoaiele clăbucite şi îşi şterse fruntea.

— Nu vor să dea nimic pe ele, spuse.

Părintele Conmee mergea pe câmpul de la Clongowes şi gleznele-i învestmântate în ciorapi subţiri îi erau gâdilate de paiele aspre.

— Unde-ai încercat? întrebă Boody. *

— La M'Guinness.

Boody bătu din picior şi-şi aruncă sacoşa pe masă.

— Mânca-o-ar bubele de grăsană! strigă.

Katey se apropie de plită privind pieziş cu ochii micşoraţi în aburi.

— Ce-i în oală? întrebă.

— Cămăşi, spuse Maggy. Boody ţipă enervată:

— Ce dracu', n-avem nimic de mâncare?

Katey, ridicând capacul de pe o oală eu un colţ al fustei ei murdare, întrebă:

— Şi-aici, ce-i?

Aburi groşi îi ţâşniră în faţă drept răspuns.

— Supă de mazăre, spuse Maggy.

— Unde-ai găsit? întrebă Katey.

— De la sora Mary Patrick, spuse Maggy. Crainicul îşi agită clopoţeluL

— Bingbing!

Boody se aşeză îa masă grăind înfometată:

— Dă-ncoace!

Maggy vărsă supă gălbuie, groasă, din oală într-un castron. Katey, aşezându-se în faţa lui Boody, spuse liniştită, ridicmdu-şi la gură cu vârful degetelor nişte firimituri culese la întâmplare:

— Bine c-o avem şi p-asta. Unde-i Dilly?

— S-a dus să se-ntâlnească cu tata, spuse Maggy. Fărâmiţându-şi bucăţi mari de pâine în supa gălbuie, Boody adăugă:

— Tatăl nostru carele nu eşti în ceruri.

Turnând supă gălbuie în castronul lui Katey, Maggy exclamă:

— Boody! Ruşine!

Epavă, un afiş mototolit, Vine prorocul Ilie, lunecă uşor în jos pe Liffey, pe sub podul Loopline, ţâşnind în vârtejurile unde apa fierbea mânioasă pe la picioarele podului, pornind spre răsărit pe lângă lanţuri de ancoră şi carene, între docul cel vechi al Vămii şi cheiul George. 2n

Fata cea blondă de la Thornton aşeza frumos_ pe fundul coşuleţului nişte paie foşnitoare. Blazes Boylan 2/3 îi înmână sticla învelită în foiţă trandafirie şi un urcior micuţ.

— Pune-le pe astea întâi, te rog, îi spuse.

— Da, domnule, răspunse blonda, şi fructele deasupra.'

— Aşa vezi, tocmai bine, spuse Blazes Boylan.

Ea potrivea frumos, simetric, perele pergamute, şi printre ele piersicile coapte, cu feţe ruşinate.

Blazes Boylan se plimba încoace şi încolo în pantofii lui noi, cafenii, prin prăvălia cu miresme de fructe, ridicând câte o poamă, tânără, zemoasă, ridată, şi tomatele durdulii, roşii, adulmecând mirosurile apetisante.

Oamenii lui H. E. L. Y.'S. paradară prin faţa lui, cu pălăriile lor înalte, albe, traversând aleea Tanger, tropăind spre ţinta lor.

EI se întoarse deodată pe călcâie din faţa unui coşuleţ cu căpşuni, scoase un ceas de aur din buzunarul de la vestă şi-l ţinu o clipă la lungimea lănţişorului.

— Poţi să le trimiţi cu tramvaiul? Acuma chiar?

Sub arcadele Porţii Negustorilor o siluetă cu spinarea neagră cerceta cărţile în căruciorul unui anticar.

— Sigur, domnule. E-aici în centru?

_ A, da, spuse Blazes Boylan. La zece minute.

Fata cea blondă îi întinse un formular şi un creion.

— Vreţi să scrieţi adresa, domnule?

Blazes Boylan scrise la tejghea şi împinse formularul spre ea.

— Trimite-o acum chiar, vrei? spuse. E pentru cineva bolnav.

— Da, domnule. Sigur, domnule.

Blazes Boylan îşi zăngăni nişte monede vioaie în buzunarul pantalonilor.

— Ce pagubă-mi faci? întrebă.

Degetele subţiri ale blondei calculau fructele. Blazes Boylan privi în decolteul bluzei ei. Tinerică. Scoase o garoafă roşie din vaza înaltă cu picior.

— Asta-i pentru mine? întrebă galant.

Blonda-i aruncă o privire dintr-o parte, bărbat cochet, tocmai cât trebuie de neglijent, cravata cam într-o parte, şi roşi.

— Da, domnule, spuse.

Aplecându-se cochetă socoti iar perele mari şi piersicile ruşinate.

Blazes Boylan privi mai îngăduitor în despicătura bluzei ei, cu tulpina florii roşii între dinţii-i surâzători.

— Pot să spun o vorbă la telefonul dumneavoastră, domniţă? întrebă hoţeşte.

— Ma! spuse Almidano Artifoni.

Privi peste umărul lui Stephen 274 către tidva noduroasă a lui Goldsmith.

Două autobuze cu turişti trecură încet, femeile stând în faţă, încleştate franc de braţele scaunelor. Feţe palide. Braţele bărbaţilor petrecute franc pe după taliile lor bon-doace. Privirile le alunecau de la Trinity la portalul orb în coloanele lui al băncii Irlandei unde uguiau porumbeii.

— Anch'io ho avuto di queste idee, spuse Almidano Artifoni, quand'ero giovine come Lei. Eppoi mi sono con-vinto che ii mondo e una bestia. E peccato. Perche la sua voce. sarebbe un cespite di rendita, via. Invece, Lei şi sacrifica.

— Sacrii ir. Io Incruento, spuse Stephen zâmbind, balan-sându-şi bastonul de frasin în ritm lent legănat, ţinându-l uşor de mijloc.

— Speriamo, spuse cu amabilitate faţa rotundă, mustăcioasă. Ma, ăia retta a me. Ci rifletta.

În faţa braţului sever de piatră al lui Grattan, poruncind oprire, un tramvai de Inchicore descarcă o droaie dezordonată de highlandezi dintr-o fanfară militară.

— Ci rifletterd, spuse Stephen, lunecându-şi privirea de-a lungul pantalonului voluminos.

— Ma, sul serio, eh? spuse Almidano Artifoni.

Mina lui grea o apucă cu fermitate pe a lui Stephen. Ochi umani. îl priviră curioşi o clipă şi se întoarseră apoi repede spre un tramvai de Dalkey,

— Eccola, spuse Almidano Artifoni cu o grabă prietenoasă. Venga a trovarmsi e ci pensi. Addio, caro.

— Arrivederla, maestro, spuse Stephen ridicându-şi pălăria când îşi eliberă mâna. E grazie.

— Di che? spuse Almidano Artifoni. Scusi, eh? Tante belle cose.

Ridicând drept semnal un sul de note muzicale, Almidano Artifoni tropăi în pantalonii lui ampli după tramvaiul de Dalkey. în zadar alerga, semnaâizând zadarnic prin revărsarea de scoţieni cu genunchii dezgoliţi care se înghesuiau cu accesoriile lor muzicale prin portalurile de la Trinity.

Domnişoara Dunne îşi ascunse exemplarul din Femeia în alb împrumutat de la biblioteca de pe strada Capei adânc în sertar şi-şi vârî o foaie de hârtie vesel colorată în maşina de scris.

Prea multe mistere aici. O fi îndrăgostit cu adevărat de Marion asta? S-o dau înapoi şi să iau alta de Mary Cecil Haye.

Discul alunecă în şănţuleţul lui, se clătină o clipă, se imobiliza şi îi ochi rotund: şase.

Domnişoara Dunee clincheti în clapele maşinii de scris

— 16 iunie 1904.

Intre colţul la Monypeny şi lespedea unde nu era statuia lui Wolfe Tone, cinci oameni-reclamă. în jobene albe se strecurară rotindu-şi pancartele H. E. L. Y.'S. şi o luară greoi îndărăt pe unde veniseră.

Pe urmă ea îşi fixă privirile pe afişul cu Mărie Ken,-dall, încântătoare subretă, şi, moţăind apatică, înscrise pe notesul ei mai multe 16-uri şi nişte S-uri mari. Păr ca muştarul şi obrajii unsuroşi de fard. Nu-i de loc drăguţă, nu-i aşa? Cum îşi tot mai ţine-n sus fustuliţa aia. Mă-ntreb dacă are să fie tipul diseară la fanfară. Dac-aş putea s-o conving pe croitoreasă să-mi facă o fustă acordeon, ca aia a lui Susy Nagle. E de efect. Shannon şi toţi cocheţii de la clubul de yahting nu-şi mai luau ochii de pe ea. Sper că n-are să mă ţină dracului aici până la şapte.

Telefonul îi sună brutal la ureche.

— Alo. Da, vă rog. Nu, vă rog. îi sun eu după cinci.1 Numai aceştia doi, domnule, pentru Belfasc şi Liverpool. Foarte bine, domnule. Atunci, pot să plec după şase, dacă nu v-aţi întors dumneavoastră. Şase şi un sfert. Da, vă rog. Douăzeci şi şapte şi şase pence. îi spun. Da: unu, şapte, şase.

Însemnă trei cifre pe un plic.

— Domnule Boylan! Alo! V-a căutat 'domnul acela de la Sport. Domnul Lenehan, da. A spus că are să fie la Ormond la patru. Nu. Da, domnule, îi sun eu după cinci.

Două feţe trandafirii se întoarseră în licărirea micii torţe.

— Cine-i? întrebă Ned Lambert. Tu eşti Crotty?

— Ringabella şi Crosshaven, răspunse o voce, şi se cunoştea că vorbitorul pipăie după treaptă.

— Hei, Jack, tu eşti? spuse Ned Lambert, ridicân-du-şi în semn ele salut o şipcă flexibilă pe sub bolţile pâlpâi-toare. Hai încoace. Bagă de seamă la trepte aici.

Chibritul din mâna înălţată a preotului se consumă într-o flacără lungă, molatecă, şi lunecă lent la pământ. Fă-râma lui roşiatică le muri la picioare şi în jurul lor se închise aerul muced.

— Ce interesant! spuse un accent rafinat în întuneric.

— Da, domnule, spuse cordial Ned Lambert. Sântera acum în istorica sală a consiliului a abaţiei Sfintei Măria. exact în locul unde Thomas mătăsarul s-a proclamat rebel în 1534. Acesta este locul cel mai istoric din tot Dublinul. O'Madden Burke are să scrie ceva despre asta într-una din zilele astea. Vechea Bancă a Irlandei era peste drum de noi, până la vremea Uniunii, şi templul evreiesc de la început era şi el aici pină şi-au clădit sinagoga, dincolo, pe bulevardul Adelaide. N-ai mai fost niciodată pe aici, Jack, nu-i aşa?

— Nu, Ned.

— A venit călare în jos pe Promenada Damelor, spuse vocea cu accent rafinat, dacă ţin eu bine minte. Reşedinţa Kildare era în Thomas Court.

— Aşa e, spuse Ned Lambert. întocmai aşa, domnul meu.

— Dac-ai să fii atât de amabil, atunci, spuse preotul, poate data viitoare ai să-mi permiţi…

— Sigur, spuse Ned Lambert. Puteţi s-aduceţi aparatul de fotografiat oricând doriţi. Am să dau la o parte sacii ăştia de la fereastră. Puteţi s-o luaţi de-aici, sau de-aici.

Se mişca de colo până colo prin semiîntunericul tăcut, palid, lovind cu şipca grămezile de saci şi indicând diferite unghiuri favorabile pe podea.

Dintr-o faţă prelungă_ o barbă şi o privire aţintită se plecau spre tabla de şah 2'3

— Îţi mulţumesc foarte mult, domnule Lambert, spuse preotul. Nu-ţi mai răpesc timpul preţios…

— Cu toată plăcerea, domnul meu, spuse Ned Lambert. Mai treceţi pe-aici oricând doriţi. Să zicem săptămâna viitoare. Vedeţi pe acolo?

— Da, da. La revedere, domnule Lambert. Mi-a părut foarte bine că v-am cunoscut.

— Plăcerea e de partea mea, domnul meu, răspunse Med Lambert.

Îşi urmă oaspetele spre ieşire şi apoi îşi azvârli şipca printre pilaştri. împreună cu J. J. O'Moâloy ieşi încet în abaţia Sfintei Măria, unde nişte căruţaşi încărcau pe platformele camioanelor saci cu roşcove şi făină de nucă de palmier, pentru firma O'Connor, Wexford.

Se opri să citească de pe cartea de vizită pe care-o avea în mână.

— Reverendul Hugh C. Love, Rathcoffey. Adresa actuală: Biserica Sfântul Michael, Sallins. Simpatic, tânărul. Mi-a spus că scrie o carte despre alde Fitzgerald. Se pricepe la chestiile istorice, pe cuvânt.

Încet, cu grijă, tânăra fată îşi desprinse de pe fusta colorată o crenguţă agăţată acolo.

— Credeam că pui la cale un nou complot cu praf de puşcă, spuse J. J. O'Molloy.

Ned Lambert trosni din degete prin aer.

— Doamne, strigă. Am uitat să i-o spun pe aia cu lordul Kildare după ce-a pus focul la catedrala Cashel. O ştii? îmi pare-al dracului de rău c-am făcut una ca asta, zice, dar jur în faţa lui Dumnezeu c-am crezut că-i arhiepiscopul înăuntru. S-ar fi putut st. nu-i placă, însă. Ce spui? La dracu', am să i-o spun oricum. Ala era lordul cel mare, Fitzgerald Mor. Aia mai zic şi eu oameni, neamul Geraldine.

Caii prin faţa cărora trecea tresăreau nervoşi* sub hăţurile atârnându-le moi. Lovi uşor cu palma o crupă pagă zvâenind lângă el, şi strigă:

— Prr, băiatule!

Se întoarse spre J. J. O'Molloy întrebându-l:

— Ei, Jack. Ce e? Ce te doare? Stai niţel. Stai aşa. Cu gura căscată şi capul mult lăsat pe spate se opri locului şi, după o clipă, strănută tare.

— Ciu! zise. Dracu* să te ia!

— Praful de la sacii ăştia, spuse politicos J. J. O'Molloy.

— Nu, icni Ned Lambert. Am ră… răcit… azi noapte… draculuL. ieri noapte… era curent al dracului…

Şedea cu batista în mână, gata pentru următorul.;

— Azi dimineaţă… am fost… la săracu'… cum îi spune… Ciu!… Sfinte Sisoie!

Tom Rochford luă discul cel mai de deasupra din fişierul pe care-l strângea la piept peste jacheta lui bord'o.

— Vedeţi? spuse. Să zicem c-a ieşit numărul şase. 11 bagi aici. Pe urmă apeşi pe Gata.

Strecură discul în gaura din stânga. El alunecă pe şănţuleţ, se clătină o clipă, se imobiliza, şi îi ochi rotund: şase.

Juriştii eminenţi de modă veche, demni, încremeniţi în gesticulaţiile pledoariilor, îl priveau pe Richie Goul-ding trecând dinspre birourile de conturi spre curtea cu juri, şi purtând cu sine servieta firmei Goulding, Collis şi Ward, şi ascultau cum o doamnă mai vârstnică, surî-zând neîncrezătoare din dantura ei falsă îşi foşnea fustele ample de mătase neagră dinspre procuratura amiralităţii spre curtea de apel.

— Vedeţi? spuse el. Uite, ăsta ultimu' pe care l-am vârât aici. Numere ieşite. După cum împinge maneta asta, vezi?

Le arătă fişicul crescând de discuri în dreapta.

— Grozavă idee, spuse Flynn Năsosul, trăgând pe nas. Aşa că dacă un tip vine mai târziu, vede ce e la rând şi ce a ieşit.

— Vezi? spuse Tom Rochford.

Strecură un alt disc, de data aceasta pentru el; şi-l urmări cum alunecă, se clatină, îşi arată faţa rotundă, se imobilizează: patru. Tragi acuma de Gata.

— Mă-ntâlnesc cu el acuma la Ormond, spuse Lene-han, şi-am să pipăi terenul. Serviciu contra serviciu.

— Te rog, spuse Tom Rochford. Spune-i că fierb ca un Boylan de nerăbdare.

— Bună seara, spuse M'Coy brusc, când începeţi voi doi…

Flynn Năsosul se aplecă spre manetă trăgând pe nas asupra ei.

— Dar cum funcţionează, Tommy? întrebă.

— Bai-bai, spuse Lenehan, ne vedem mai târziu.

Îl urmă pe M'Coy afară şi traversă piaţeta de la Crampton Court.

— E un erou, spuse cu simplitate.

— Ştiu, spuse M'Coy. Chestia cu conducta.”

— Conductă? spuse Lenehan. Era o groapă cât toate zilele.

Trecură pe lângă teatrul de varietăţi al lui Dan Lowry, unde Mărie Kendall, îneântătoare subretă, le surâdea de pe un afiş cu un surâs unsuros de fard.

Continuându-şi drumul în jos pe strada Sycamore, pe lingă music-hallul Empire, Lenehan îi arătă lui M'Coy cum se petrecuseră lucrurile. Una din gurile alea de control îngusta cit o conductă, dracului, şi-acolo nenorocitul ăsta rămăsese prins, aproape sufocându-se de gazele de la haznale. Şi-atunci pe loc a coborât Tom Rochford, în redingota lui de bookmaker, cu tot, cu o i'rânghie înfăşurată de mijloc. Şi să mă ia dracu' dacă n-a reuşit să lege frânghia şi de nenorociţii' ăla şi i-au tras în sus pe amândoi.

— Ăsta a fost un adevărat gest de eroism, spuse. La Delfinul se opriră să lase trăsura ambulanţei să treacă în galop prin faţa lor către strada Jervis.

— Pe aici, spuse, luând-o la dreapta. Vreau să intru o clipă la Lynam să văd cota de pornire a lui Sceptru. Cât e ora după ceasul tău cu lanţ de aur cu tot?

M'Coy privi în prăvălia întunecoasă a lui Marcus Ter-tius Moses, şi apoi la ceasul de la O'Neill.

— Trei trecute, spuse. Cine-o călăreşte?

— O'Madden, spuse Lenehan. Şi poţi să mă crezi că-i o iapă pe cinste.

Aşteptându-l pe aleea Temple, M'Coy mână, împin-gând-o încet cu vârful pantofului, o coajă de banană de pe trotuar spre rigolă. Al dracului de uşor poţi să cazi şi să-ţi frângi ceva când treci pe aici beat pe întuneric.

Porţile parcului se deschiseră larg să permită ieşirea cavalcadei viqeregale.

— Unu pe unu, spuse Lenehan întoreându-se. Am dat de Lyons Cocoşul acolo, venise să parieze pe un cal nenorocit la care i-a vândut nu ştiu cine pontul şi care n-are nici o şansă. Pe aici.

Urcară scările trecând apoi pe sub arcadele Porţii Negustorilor. O siluetă în negru, cu spatele la ei, cerceta cărţile din căruciorul unui anticar.

— Uite-l, spuse Lenehan.

— Mă-ntreb ce-o fi cumpărând, spuse M'Coy, arun-când o privire peste umăr.

— Leopoldo sau Bloom – a înflorit secara, spuse Lenehan.

— E mort după cărţi de ocazie, spuse M'Coy. Eram cu el într-o zi şi-l văd cum cumpără o vechitură de undeva din strada Liffey, pe doi şilingi. Avea gravuri frumoase, făcea cel puţin dublu banii, stele, şi luna şi comete cu coadă lungă. Ceva despre astronomie. Lenehan râse.

— Să-ţi spun eu una bună de tot cu coada de cometă, spuse. Haide pe la soare.

Traversară pe podul de metal şi o luară de-a lungul cheiului WeTlington, pe lângă zidul râului.

Tânărul Patrick Aloysius Dignam ieşi din prăvălia Mangan fostă Fehrenbach, în mână cu o livră şi jumătate de cotlet de porc.

— A fost odată o petrecere pe cinste la şcoala de corecţie Glencree, spunea Lenehan binedispus. Dineul lor anual, ştii. O chestie formală, cămăşi scrobite. Era şi lordul primar, Val Dillon era pe atunci, şi sir Charles Cameron şi a vorbit Dan Dawson şi a fost şi muzică. A cântat Barteil D'Arcy, şi Benjamin Dollard…

— Ştiu, îl întrerupse M'Coy. A cântat şi doamna mea acolo o dată.

— Da? spuse Lenehan.

O tăbliţă cu Camere nemobilate reapăru la fereastra casei cu numărul 7 pe strada Eccles.

Îşi întrerupse povestirea o clipă izbucnind însă într-un râs hârâit.

— Dar stai să-ţi spun, zise. Delahunt din strada Camden era cu furnizarea de haleală, şi servitorul dumi-tale, subsemnatul, se ocupa cu vinurile. Erau şi Bloom şi nevastă-sa. Ştiu c-am mâncat şi-am tot băut: porto şi sherry şi curacao – tot am dat gata. Am băgat în noi ca nebunii. După lichide am trecut la partea solidă. Friptură rece cu toptanul şi tarte…

— Ştiu, spuse M'Coy. în anu' când a cântat doamna mea acolo…

Lenehan îl luă cordial de braţ.

— Da' stai să vezi, spuse. Ni s-a pus iar masa de prânz, ca să zic aşa, după miezul nopţii, după toată aiureala asta şi când am luat-o din loc era dis-de-dimineaţă după o noapte de pomină. Şi când ne întorceam acasă era o noapte splendidă de iarnă pe Muntele cu Pene. Bloom şi Chris Callinan erau pe o parte a vagonului, şi eu şedeam r cu nevestica pe partea ailaltă. Ara început să cântăm cântece de lume şi duete: Uite fi raza timpurie a dimineţii. Ea era blindată bine cu porto de~al lui Delahunt în burticică. La fiecare zmucitură a tramvaiului se răsturna cum ar veni peste mine. Dracu' să mă ia! Are-o pereche acolo unde trebuie, să i-o ţină Dumnezeu. Uite-aşa.

Îşi ridică mâinile făcute cupă depărtându-şi-le de trup cam de-un stânjen. şi se încruntă:

— Eu tot îi aranjam pătura pe sub ea şi-i potriveam blana la gât. înţelegi ce vreau să spun.

Mula cu amândouă mâinile prin aer rotunjimi planturoase, îşi închise ochii încântat, chircindu-şi trupul, şi emise un ciripit dulce printre buze.

— Omuleţul meu uite-aşa sta. drepţi, spuse oftând. E-o iapă pe cinste, n-am ce spune. Şi Bloom în vremea asta le tot arăta toate stelele de pe cer lui Chris Callinan şi conductorului: Ursa Mare şi Hercule, şi Dragonul şi toate Pleiadele, dracului. Dar eu, pe Dumnezeul meu, mă topisem de tot pe Calea Laptelui, ca să zic aşa. Adevărul e că el le ştie chiar pe toate. Până la urmă ea a descoperit una mică-mică mai la o parte. Şi steaua aia de colo ce e, Poldy? Ce să vezi, cu asta l-a-ncuiat pe Bloom. Aia, zice Chris Callinan, păi aia nu-i ăecât aşa o spârcu-ialâ. Şi la drept vorbind, nici nu era prea departe de adevăr.

Lenehan se opri sprijinindu-se de parapet, gâfâind de râs înăbuşit.

— Mor, icni.

Faţa alloă a lui M'Coy îi surâdea câte o clipă şi redevenea apoi gravă. Lenehan pufni din nou. îşi ridică şapca de marinar şi se scarpină grăbit pe ceafă. îi aruncă o privire piezişă în soare lui M'Coy.

— Altminteri e un om cult, Bloom, spuse serios. Nu-i aşa un fitecine… mă-nţelegi… Are ceva dintr-un artist, bă-trânul Bloom.

Domnul Bloom întorcea leneş filele unui exemplar din Teribilele dezvăluiri ale Măriei Monk, şi apoi din Capodopera lui Aristotel. Infect tipar. Gravuri: fetuşi încolăciţi ghemotoc în pântece roşii ca ficaţii de la vilele tăiate la abator. O grăm. idă din ăştia chiar în clipa asta în lumea întreagă. Toţi izbind cu căpăţânile să iasă la lumină. în fiecare minut se naşte câte un copil pe undeva. Doamna Purefoy.

Lăsă la o parte ambele cărţi şi o privi pe o a treia: Povestiri din ghetou de Leopold von Sacher Masoch.

— Pe asta am avut-o, spuse, împingând-o la o parte. Anticarul lăsă alte două volume să cadă pe tejghea.

— Astea două sunt bune, spuse.

Ceapa din suflarea lui plutea pe deasupra tejghelei izvorând din gura-i devastată. Se aplecă să facă un teanc din celelalte, le strânse peste vesta lui descheiată şi le duse după perdeaua murdară.

Pe podul O'Connell mai multe persoane observau prestanţa gravă şi vestmintele în culori vesele ale domnului Denis J. Maginni, profesor de dans etc.

Rămas singur, domnul Bloom privi titlurile: Frumoasele tiranice de James Lovebirch. îmi dau seama cam ce trebuie să fie. O fi avut-o pe asta? Da.

O deschise. Mă gândeam eu.

O voce de femeie în spatele perdelei sordide. Ascultă: Bărbatul.

Nu; asta nu i-ar place prea mult. I-am mai dus-o o dată.

Citi celălalt titlu: Plăcerile păcatului. Asta mai degra-bă-i în genul ei. Să vedem.

Citi unde-o deschisese cu degetul.

— Toate bancnotele pe care i le dăruia soţul ei se cheltuiau în prăvălii pe rochii minunate şi cele mai costisitoare găteli. Pentru el! Pentru Raoul!

Da. Asta. Uite. Să vedem.

— Gura ei se lipi de a lui într-un sărut lasciv, volup-tuos pe când mâinile lui îi căutau rotunjimile opulente alunecând pe sub rochia ei uşoară de casă.

Da. O iau pe asta. Să vedem sf îrşitul.

— Ai întârziat, vorbi el cu glas răguşit, stins, aruneân-du-i o privire bănuitoare. Splendida femeie îşi desfăcu la o parte mantoul cu bordură de zibelină, ăezgolindu-şi umerii de regină şi farmecele palpitânde ale trupului. Un surâs abia perceptibil îi juca pe buzele desăvârşit conturate când se întoarse calmă spre el.

Domnul Bloom citi din nou. Splendida femeie.