James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

(Corny Kelleher se întoarce şi urcă în trăsură. Clopoţeii

calului scot clinchete.)

CORNY KELLEHER (In picioare în trăsură) : Noapte bună.

BLOOM : Noapte bună.

(Vizitiul trage de hăţuri şi-şi ridică biciul încurajator. Trăsura cu cal cu tot se întorc cam nesiguri trăgîndu-se îndărăt. Corny Kelleher aşezat pe banchetă într-o parte leagănă din cap încolo şi încoace în semn de amuzament /aţă de dilema lui Bloom. Vizitiul se alătură şi el acestei pantcmime vesele dînd şi el din cap de pe capră. Bloom clatină şi el din cap răspunzînd mut vesel. Corny Kelleher îi mai face semn cu degetul gros şi cu palma că cei doi

233

vardiştu au să-l lase să doarmă în pace, căci la urma urmei ce-ar putea să-i facă. Aprobînd încet din cap Bloom îşi exprimă mulţumirile întrucît în fond Stephen exact de asta are nevoie. Trăsura porneşte cu clinchet tiralira — bum în jos pe străduţă tra-la-la. Corny Kelleher mai face un semn la-la liniştitor cu mîna. Bloom cu mîna îl asigură li-ralira pe Corny Kelleher că e lirabum liniştit. Copitele tropăind şi clopoţeii clinchenind se îndepărtează cu liniş­titorul tiralira lor ocupant. Bloom, ţinînd în mînă pălăria plină de gunoaiele de pe jos a lui Stephen şi bastonul acestuia, stă un timp nehotărît. Pe urmă se aplecă spre celălalt şi-l scutură de umăr.)

BLOOM : Hei ! Hoi ! (Nici un răspuns; se mai apleacă o dată.) Domnule Dedalus ! (Nu-i vine nici un răspuns.) Dacă-i spui pe nume. Ca la somnambuli. (Se apleacă iarăşi şi, ezitînd, îşi apropie gura de faţa celui nemişcat la pămînt.) Stephen ! (Nu primeşte nici acum vreun răspuns. Mai strigă iarăşi.) Stephen !

STEPHEN (Geme) : Cine ? Vampirul cu pantera neagră. (Oftează şi se întinde, apoi murmură năclăit prelungind vocalele.)

Cine... merge... cu Fergus acum.

Şi străbătînd... umbra-mpletită-a pădurii ?...

(Se întoarce pe partea stingă oftînd şi strîngînd picioarele.) BLOOM : Poezie. Om cult. Păcat. (Se apleacă iarăşi şi des­cheie nasturii de la vesta lui Stephen.) Să respire mai uşor. (îl scutură pe Stephen de gunoaie de pe haine cu mîini şi degete uşoare.) O liră şi şapte şilingi. Oricum- nu-i rănit. (Ascultă.) Ce ? STEPHEN (Murmură):

umbre... ale pădurii. ...pieptul alb... nedesluşit...

(îşi întinde braţele, oftează din nou şi se cuibăreşte. Bloom a rămas nemişcat în picioare ţinînd în mină pălăria şi bas­tonul. Un cîine latră undeva departe. Bloom tresare şi e gata să scape bastonul. Priveşte la picioarele sale faţa şi silueta lui Stephen.)

234

BLOOM -(în comuniune cu noaptea din jur) : La faţă îmi aduce aminte de săraca maică-sa. în pădurea umbrită. Pieptul alb şi-n adine. Ferguson, cred c-am înţeles. O fată. Cine ştie ce faţă. Cel mai bun care i s-ar putea întâmpla... (Murmură.)... jur că am să păstrez totdeauna, întotdeauna am să ascund, nicicînd n-am să dezvălui, vreo parte sau părţi, chipul sau arta... (Murmură.) în tulburile nisipuri ale mării... un odgon lung de tot dinspre ţărm... unde fluxul se trage îndărăt... şi se revarsă...

(Tăcut, îngîndurat, rămtne de pază, cu degetele la buze în atitudinea maestrului de taină. Pe zidul întunecat apare încet o siluetă, un băieţaş de unsprezece ani răpit de zîne, răpit de ele, înlocuit în leagăn, îmbrăcat în costumaş Eton cu pantofi de lac şi o cască mică de bronz, ţinînd în mînă o carte. Citeşte de la dreapta la stînga, inaudibil, surîzînd, sărutînd fila.)

BLOOM (Amuţit, vrăjit, îl cheamă inaudibil); Rudy ! RUDY (Priveşte fără să vadă în ochii lui Bloom şi continuă să citească sărutînd fila, surîzînd. Are un chip delicat li­liachiu. Costumaşul încheiat cu nasturi de diamant şi rubin. în mîna liberă ţine un baston subţire de ivoriu cu măciulie liliachie. Un miel mic îşi scoate capul din buzunarul de la piept din hăinuţă:)

Preludiind orice altceva ar mai fi putut să urmeze, domnul Bloom îl scutură pe Stephen de cea mai mare parte din scamele şi gunoaiele de pe vestminte şi-i mmînă pălăria şi toiagul, îmbărbătîndu-l în ge­neral ca un adevărat bun samaritean, lucru de care acesta avea foarte multă nevoie⁴. El (Stephen) nu era exact ceea ce s-ar putea numi ameţit dar oricum puţin nesigur pe gîndurile lui, şi la dorinţa sa expresă de a găsi ceva de băut domnul Bloom, ţinînd seama de ceasurile care erau şi nefiind nici o cişmea cu apă de la rezervorul din Vartry la dispoziţia lor pentru abluţiuni, şi cu atît mai puţin pen­tru băut, se gîndi la un expedient sugerînd fără ocolişuri oportunitatea gheretei vizitiilor, cum i se spunea, la nici o aruncătură de băţ de ei lîngă podul Butt, unde ar fi pu-

235

tut găsi ceva de băut sub formă de lapte şi sifon sau apă minerală. Dar cum să ajungă acolo, asta era întrebarea. Pentru moment rămase oarecum perplex, dar întrucît îi revenea în mod limpede datoria să ia anumite măsuri în privinţa aceasta, el începu să cîntărească cele mai potri­vite căi şi mijloace, timp în care Stephen căsca în repetate rînduri. După cit putea să-şi dea seama el era mai curînd palid la faţă, astfel încît se gîndi că ar fi fost de dorit să găsească un mijloc de locomoţie oarecare în măsură să facă faţă situaţiei în care se găseau în momentul respec­tiv, amîndoi fiind la pămînt, mai ales Stephen, presu-punînd desigur că ar fi fost de găsit aşa ceva. în conse­cinţă, după cîteva asemenea preliminarii, cum ar fi fost, în ciuda faptului că uitase să-şi ridice batista murdară de săpun după ce-i fusese de loial ajutor în a-l şterge, să-l mai perie o dată, porniră împreună pe jos spre strada Castorului, sau mai bine-zis, aleea, pînă la fierărie şi la atmosfera distinct fetidă de grajduri de la colţul străzii Montgomery, unde cîrmiră la stingă de acolo intrînd pe strada Amiens pe după colţul la stabilimentul lui Dan Ber-gin. Dar, aşa cum anticipase în sinea lui, nu era de văzut nicăieri nici un semn de vreun surugiu liber, decît o tră­sură, probabil angajată de nişte oameni de bine intraţi înăuntru la un chef acolo în faţa hotelului Steaua Nordu­lui şi care nu dădu nici o urmă că s-ar fi clintit nici atîtica atunci cînd domnul Bloom, care n-avea nimic dintr-un şuierător profesionist, se strădui să o cheme emiţînd un fel de fluierat, ridicîndu-şi şi braţele arcuite deasupra capului, de două ori.

Era într-adevăr un impas, dar făcînd apel la resursele bunului simţ în această împrejurare, era evident că n-aveau de ales decît să facă faţă situaţiei şi s-o ia la pi­cior ceea ce în consecinţă şi făcură. Astfel, întinzînd-o pe lingă bodega lui Mullet şi localul La Semnal, la care ajun­seră în curînd, purceseră prin forţa împrejurărilor în direcţia gării terminus din strada Amiens, domnul Bloom fiind handicapat de circumstanţa că unul dintre nasturii din spate ai pantalonilor săi se — ca să adaptăm expresia intrată în vorbirea în imagini a poeţilor de altădată — dusese pe calea pe care se duc toţi nasturii muritori, deşi,

236

intrînd cu totul în spiritul aventurii, el minimaliza cu eroism acest neajuns. Astfel, cum nici unul din ei nu era presat de timp în mod special, cum ar veni, şi vremea se mai răcorise întrucît se limpezise aerul după recenta tre­cere a lui Jupiter Pluvius, trecură alene pe lîngă locul unde vehiculul gol pomenit adineaori aştepta fără clienţi şi fără vizitiu. Şi se întîmplă că un vagon al Companiei Dublin United Tramways din cele care presară nisip pe şine se întorcea din întîmplare şi cel mai în vîrstă dintre călătorii noştri îi povesti atunci tovarăşului său felul cu adevărat miraculos în care scăpase cu viaţa puţin mai înainte. Trecură de intrarea principală a gării de nord, punctul de plecare spre Belfast, unde desigur orice trafic era suspendat la ora aceea tîrzie, şi depăşind poarta din spate a Morgii (un loc prea puţin atrăgător, ca să nu spu­nem chiar lugubru, mai ales noaptea), ajunseră în cele din urmă la Taverna Docurilor, şi cu timpul intrară pe strada Depourilor, faimoasă pentru circumscripţia ei de poliţie C. între punctul acesta şi marile, în momentul de faţă nelu­minate, depouri din Piaţa Beresford, Stephen se gîndi să se gîndească la Ibsen care dintr-un motiv sau altul se aso­cia în mintea sa cu Baird cioplitorul din piaţa Talbot, în-tîi luînd-o la,dreapta, în timp ce celălalt, care acţiona precum al său jiăus Achales, inhala cu satisfacţie lăun­trică mireazma de la brutăria orăşenească a lui James Burke, situată foarte aproape de locul unde se găseau ei, foarte apetisanta într-adevăr mireazma a pîinei prăjite cea de toate zilele dintre toate bunurile pentru public cea dinţii şi cea mai indispensabilă. Punea, hrana vieţii, cîş-tigă-ţi pîinea. O, spune-mi unde se dospeşte fantezia ? La Rourke, sună răspunsul, la marea brutărie.