James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

En route, adresîndu-se taciturnului şi, fără ca să vrem să accentuăm aceasta, nu încă acum cu desăvîrşite trea­zului său tovarăş, domnul Bloom, care în orice caz era în completa posesiune a facultăţilor sale, mai mult decît ori-cînd, de fapt dezgustător de treaz, îi spuse vorbe de pre­venire în ceea ce priveşte primejdiile cartierului plăcerilor de noapte, femeile de proastă reputaţie şi peştii lor fer­chezuiţi, frecventarea cărora, scuzabilă poate la intervale, ar fi fost de natura unei adevărate pierzanii pentru tine­rii de vîrsta sa mai ales dacă aveau şi obiceiul să bea sub

237

influenţa alcoolului alară de cazul că ştii puţin jiujitsu pentru orice eventualitate căci chiar dacă l-ai fi lungit pe unul la pămînt poate să-ţi aplice una cu piciorul dacă nu eşti atent. Cu totul providenţială fusese apariţia lui Corny Kelleher cînd Stephen fusese în stare de inconştienţă, în-cît, dacă n-ar fi fost omul care să facă faţă crizei în eea-sul al unsprezecelea, rezultatul ar fi fost că ar fi putut să fie un candidat pentru spitalul de urgenţă, sau, dacă nu, închisoarea de noapte şi a doua zi la tribunal în faţa domnului Tobias sau întrucît acesta fiind avocat, mai curînd bătrînul Wall, voia să spună, sau Malony, ceea ce pur şi simplu ar fi însemnat că omul era pur şi simplu compromis dacă s-ar fi aflat de asta după aceea. Motivul pentru care menţiona faptul acesta era că o grămadă de poliţişti din ăştia, pe care el personal îi detesta din toată inima, erau în mod recunoscut lipsiţi de scrupule în timpul serviciului lor pentru Coroana britanică, şi, cum se exprima domnul Bloom, amintindu-şi de un caz sau două de la circumscripţia A din strada Clanbrassii, gata oricînd să-şi cîştige printr-un jurămînt fals o gaură în­tr-un butoi de zece galoane. Niciodată la faţa locului cînd aveai nevoie de ei dar în schimb în păr în cartierele li­niştite ale oraşului, pe Pembroke Road, de exemplu, gar­diştii erau cu toţii la vedere, explicaţia evident fiind că erau plătiţi ca să-i apere pe cei din clasele sus puse. Un alt aspect asupra căruia comenta era că şi soldaţii erau echipaţi cu arme de foc sau arme albe de toate felurile, susceptibile oricînd să se descarce, ceea ce era tot una cu a-i asmuţi împotriva cetăţenilor dacă din întâmplare era vreo neînţelegere între ei. îţi risipeşti timpul, susţinea el cu foarte mult bun simţ, şi sănătatea şi încă şi bunul re­nume pe lîngă asta şi pe urmă mai vezi şi cheltuiala, femeile astea uşoare din demimonde care o întindeau cu o grămadă de bănişori pe deasupra şi primejdia cea mai mare dintre toate era că cu cine te îmbeţi deşi, în ce pri­veşte mult discutata problemă a stimulentelor, el însuşi aprecia un pahar de vin vechi de soi la momentul cuvenit ca fiind şi hrănitor şi face sînge şi avînd şi virtuţi laxative (mai ales un vin bun de Burgundia în care el avea o deo­sebită încredere) totuşi niciodată dincolo de un anumit punct la care el trăgea fără excepţie limita întrucît asta

233

îţi creează pur şi simplu o grămadă de complicaţii ca să nu mai vorbim de faptul că eşti practic la bunul plac al altora. Cel mai mult dintre toate acestea el comentă de­favorabil faptul că Stephen fusese părăsit de toţi ai săi confreres de circiumă, mai puţin unul, o cît se poate de ţipătoare manifestarea de perfidie din partea confraţilor săi doctoraşi oricare ar fi fost împrejurările.

— Şi acel unul era însuşi Iuda, spuse Stephen, care pînă atunci nu scosese nici un cuvînt.

Discutând acestea şi alte înrudite subiecte ei traver­sară în linie dreaptă prin spatele Vămii şi trecuseră pe sub podul Loop cînd un foc de cărbuni aprins în faţa unei ghe­rete, sau aşa ceva, le atrase paşii mai degrabă lipsiţi de grabă. Stephen în ce-l priveşte se opri fără vreun motiv deosebit, ca să privească la grămada de pietre de pavaj dezgolite şi la lumina emanînd de la acest foc fu în stare să desluşească silueta mai întunecată a paznicului abia distinctă în întunecimea gheretei. începea să-şi amintească acum că aşa ceva se mai întîmplase, sau auzise că s-ar mai fi întîmplat, înainte îi trebui însă un efort deloc neglija-Mi înainte de a-şi aminti că-l recunoştea în paznic pe un prieten de altă dată al tatălui său, Gumley. Spre a evita întîlnirea se ixase mai aproape de coloanele podului de cale ferată,

— Te-a salutat cineva, spuse domnul Bloom.

O siluetă de înălţime mijlocie, evident la pîndă după ce s-ar fi putut să pice, în umbra coloanelor îl salută din nou, exclamînd : Seara ! Stephen, fireşte, tresări oarecum pierzîndu-şii echilibrul şi se opri o clipă ca să răspundă sa­lutului. Domnul Bloom, împins de reacţiuni de discreţie inerentă, întrucît el fusese totdeauna credincios dictonu­lui că trebuie să-ţi vezi de treaba ta, se îndepărtă puţin, dar rămase totuşi cum ar veni sur le qui vive, cu o umbra de anxietate dar cîtuşi de puţin înfricoşat. Deşi aşa ceva nu era un lucru obişnuit în oraşul Dublin, el ştia că nu era de loc ceva nemaivăzut ca nişte desperados care n-au ca să zicem aşa din ce trăi să se aţină şi într-un fel sau altul sâ-i terorizeze pe pietonii paşnici punîndu-le pistolul în piept într-un loc mai retras mai încolo de centrul oraşului propriu zis, nişte vagabonzi care n-au nici ce mînca de

239

soiul ălora de sub podurile Tamisei s-ar putea să fie tîn-dălind pe acolo sau pur şi simplu pungaşi gata s-o tulească cu ce le pică-n mînă cînd dau lovitura cît ai clipi din ochi, banii sau viaţa, şi te lasă acolo ca învăţătură de minte, cu căluşu-n gură şi legat fedeleş.

Stephen, adică atunci cînd acea siluetă care-l acostase veni mai aproape, deşi nu era nici în el într-o stare cît de cît mai trează, recunoscu răsuflarea lui Corley care duhnea a spirt de cereale stătut. Lordul John Corley, îi spuneau unii, şi genealogia asta i se stabilise după cum urmează. Era fiul cel mai mare al inspectorului Corley de la circumscripţia G, de curînd răposat, care se căsătorise cu o anume Katherine Brophy, fata unui fermier din Leuth. Bunicul lui, Patrick Michael Corley, din New Ross, se căsătorise cu văduva unui cîrciumar de acolo al cărei nume de fată fusese Katherine (de asemenea) Talbot. Zvo­nurile spuneau (deşi nu se dovedise) că ea descindea din stirpea lorzilor Talbot de Malahide în al căror conac, în­tr-adevăr o reşedinţă fără discuţie splendidă în felul ei şi care merita să fie văzută, mama lui sau mătuşa sau vreo rudă oarecare beneficiase de privilegiul de a fi în serviciu la bucătărie şi spălătorie. Acesta, aşadar, era motivul pen­tru care acest bărbat încă relativ tînăr, deşi destrăbălat care acum îi adresa cuvîntul lui Stephen, era pomenit de către unii cu înclinaţii glumeţe ca fiind lordul John Corley.

Trăgîndu-l la o parte pe Stephen el avea acum de po­vestit obişnuita jelanie. Nici măcar o para ca să-şi dobîn-clească adăpost peste noapte. Prietenii îl părăsiseră cu toţii. Mai mult, se luase la harţă cu Lenehan pe care-l descria acum lui Stephen ca fiind un beţivan nenorocit de două parale, şi josnic, şi adăugind şi alte exprimări neavenite. Rămăsese şi fără lucru şi-l implora pe Stephen să-i spună unde pe pămîntul ăsta al lui Dumnezeu ar fi putut să gă­sească ceva, orice, de făcut. Nu, fiica mamei de la bucătă­rie fusese soră vitregă a moştenitorului casei sau dacă nu se înrudeau prin mamă atunci într-un fel sau altul, ambele împrejurări întîmplîndu-se în acelaşi timp dacă totul n-ar fi fost cumva o invenţie pură de la început ia sfîrşit. Oricum, el era pe drojdie.

340

:— Nu te-aş ruga, decît, continuă el, pe ce-am mai sfînt şi ştie Dumnezeu, sînt pe geantă.

— Se face un loc mîine sau poimîine, îi spuse Stephen, la şcoala de băieţi la Delkey, ca pedagog supraveghe­tor. Domnul Garret Deasy. încearcă. Spune-i că te-am trimis eu.

— O, Doamne, răspunse Corley, chestia e că eu nu-s în stare să predau într-o şcoală, omule. Eu n-am fost nici­odată unu' deştept ca voi ăştilalţi, adăugă el rîzînd cu jumătate de gură. Am rămas de două ori repetent în cursul inferior la Fraţii creştini.

— Nici eu n-am unde să dorm, îl informă Stephen.

Corley, dintru început auzind asta, fu înclinat să sus­pecteze că asta ar fi însemnat că Stephen fusese dat afară din hogeacul său pentru c-ar fi băgat acolo cine ştie ce nenorocită de tîrfă de pe stradă. Era un stabiliment de dormit pe strada Marlborough, la doamna Maloney, dar era doar de şase pence şi plin de ţipi cu care n-a>i fi vrut să ai de a face da' M'Conachie îi spusese că există o ches­tie destul de decentă la hotelul Cap de Bronz, dincolo pe strada Tavernei cu vin (care persoanei care i se povesteau acestea îi trezeau pe departe gînduri despre călugărul Ba~ con) pe-tm şiling. Şi mai şi murea de foame chiar dacă nu spusese nici o vorbă despre asta pînă acum. _

Deşi lucruri de felul acesta i se întâmplau în fiecare noapte sau aproape la fel de des, totuşi sentimentalismul învinse în Stephen într-un sens cu toate că ştia că polo-loghia asta nouă a lui Corley, deopotrivă cu toate cele­lalte, n-ar fi meritat desigur multă crezare. Totuşi haud ignarus raalorum miseris succurrere disco, etcetera, cum observă poetul latin, mai ales că norocul făcea ca el să-şi primească leafa după fiecare mijloc al lunii în ziua de şai­sprezece, care era de fapt data acelei zile cu toate că o bună parte din cele ce constituiau aceea fuseseră risipite, însă gluma bună era că nimic nu i-ar fi putut scoate din cap lui Corley că el trăia în condiţii de afluenţă aşa că n-avea altceva de făcut decît să-i înmîneze cele nece­sare — astfel întrucît, îşi băgă mina în buzunar oricum, nu în ideea de a găsi ceva de mîncare acolo, ci gîndin-du-se că ar fi putut să-i împrumute vreo sumă pînă la un şiling sau aşa ceva în schimb pentru ca acesta să se poată

241

strădui în orice caz să-şi caute ceva de-ale gurii. însă re­zultatul fu negativ căci, spre regretul său, constată că nu­merarul îi era lipsă. Cîteva firimituri de biscuiţi se arătară a fi roadă investigaţiilor sale. încercă din toate puterile să-şi amintească dacă pierduse banii, aşa cum bine s-ar fi putut, sau dacă-i lăsase pe undeva, pentru că în cazul acesta n-ar fi fost o perspectivă plăcută ba chiar foarte mult inversul, de fapt Era de-a dreptul prea înceţoşat ca să instituie o cercetare amănunţită deşi încercă să-şi re­cheme în amintire biscuiţii pe care şi-i aducea nelămurit aminte. Cine i-i dăduse exact, sau unde fusese, sau îi cumpărase el ? Totuşi, într-un alt buzunar, dădu peste ceea ce el presupuse în întuneric a fi nişte pence, în mod eronat însă, aşa cum se vădi.

— Astea sînt jumătăţi de coroană, mă omule, îl corectă Corley.

Şi chiar aşa, la drept vorbind, se dovediră a fi. Step-hen îi împrumută una din ele.

— Mersi, răspunse Corley. Eşti un gentleman. Ţi-i dau eu înapoi cîndva. Cine-i ăsta cu tine. L-am văzut de cî­teva ori la Calul Smgerînd pe strada Camden cu Boylan, ăla care-i cu afişele. Ai putea să pui o vorbă bună ca să mă ia şi pe mine în şmecheria lor. Aş fi umblat şi eu cu pancartele cu afişele în spinare decit că fata de la biroul Iar mi-a spus că trei săptămîni de zile de-acuma încolo n-au nici un loc liber, ca să vezi. Doamne, trebuie şi-aici să te-nscrii dinainte, omule, s-ar zice că-i la operă. îţi spun drept mă doare-n cot numai să găsesc o slujbă, chiar şi de măturător la intersecţii.

După care, nemaisimţindu-se chiar atît de plouat după ce primise doi şilingi şi jumătate, îl informă pe Stephen despre un tip cu numele de Comisky-Şalvari pe care zi­cea el Stephen îl ştia bine de la Fullam, contabil la maga­zinul de chestii marinăreşti al ăluia, care se ţinea în spate la Nagle cu O'Mara şi unu' mic şi bîlbîit îl cheamă Tighe. Chestia e că fusese umflat ieri noapte şi-amendat cu zece şilingi pentru scandal şi că refuzase să meargă cu curcanul.

în vremea aceasta domnul Bloom făcea înconjurul gră­mezii de pietre de pavaj lîngă focul de cărbuni din faţa gherete: paznicului care, ca unul care se dădea în vînt după muncă, aşa cum i se părea lui, trăgea şi el la aghioase

pe cont propriu şi personal în timp ce Dublinul dormea liniştit. în acelaşi timp el mai arunca şi cîte o privire din cînd în cînd către interlocutorul, oricum putînd fi descris altfel decit imaculat învestmîntat, al lui Stephen ca şi cum l-ar mai fi văzut pe acel nobil senior undeva deşi unde anume nu era în măsură să spună sincer şi nici nu avea nici cea mai mică idee cînd. Fiind un om raţional care rai s-ar fi simţit mai prejos multora în ce priveşte simţul observaţiei, el remarca de asemenea pălăria foarte uzată şi în general piesele vestimentare foarte pleoştite ale acestuia, mărturisind despre o stare de insolvabilitate cronică. Probabil că era din cei care-l tapaseră odată dar în fond era doar unul din cazurile cînd cîte unul îl pîn-deşte pe aproapele lui poate poate-i pică ceva şi fiecare la rîndul său, orieît de jos priveşti, ca să spunem aşa, vezi pe alţii şi mai jos şi la urma urmelor dacă ar fi să cre­dem că oîsuI ăsta de aici de pe stradă nu s-ar întîmpla să ajungă la tribunal să fie condamnat la ceva, cu sau fără opţiune de amendă, atunci chiar că ar fi o rara avis.

Oricum avea o doză bună de tupeu să-i acosteze pe oameni la ora asta de noapte sau de dimineaţă. Obrazul gros, sigur.

Cei doi se despărţiră şi Stephen reveni spre domnul Bloom, ochiului exersat al căruia nu-i scăpase faptul că sucombase blandilocvenţei celuilalt parazit. Făcînd aluzie la această întîlnire, spuse, rîzînd, Stephen, adică :

— Unul cu ghinion. Mi-a cerut să te rog să-l rogi pe cineva cu numele de Boylan, unul care se ocupă cu afişele, să-i dea o slujbă de om sandviş.

La informaţia aceasta, care părea sări trezească prea puţin interesul, domnul Bloom privi absent tip de o ju­mătate de secundă sau aşa ceva în direcţia unei drage cu cupe, bucurîndu-se de numele mult faimos de Eblana, an­corată lîngă cheiul Vămii şi foarte probabil scoasă acum din uz, după care replică evaziv :

— Toţi au partea lor de noroc, aşa se spune. Acum că-mi vorbeşti despre el văd că faţa lui mi-e cunoscută. Dar să lăsăm asta la o parte pentru moment, cît ţe-a cos­tat, întrebă el, dacă nu sînt prea curios ?

— Jumătate de coroană, spuse Stephen. Cred că are nevoie să-şi caute un loc de dormit pe undeva.

■243

— Nevoie, exclamă domnul Bloom, fără să manifeste vreo surpriză la această relatare. Cred şi eu foarte bine asta şi-ţi garantez că şi el, fără nici o discuţie. Fiecare după nevoile lui şi fiecăruia după faptele lui. Dar vor­bind acum în general, unde, adăugă el cu un surîs, ai să dormi dumneata însuţi ? Să mergi pe jos pînă la Sandy-cove nici nu se pune problema, şi, presupunînd chiar că ai face-o n-ai să poţi intra după cele ce s-au petrecut la gara Westland Row. Ar însemna să-ţi baţi picioarele pînă acolo degeaba. Nu vreau să am aerul că aş preOnde să te învăţ eu cîtuşi de puţin ce să faci, dar de ce ai plecat de acasă de la tatăl dumitale ?

— Ca să-mi caut nenorocul, fu răspunsul lui Stephen.

— L-am întîlnit pe domnul tatăl dumitale într-o îm­prejurare acuma de curînd, răspunse cu diplomaţie dom­nul Bloom. Astăzi, de fapt, sau, ca să fim foarte exacţi, ieri. Unde stă el acuma ? Am înţeles din conversaţia cu el că s-a mutat.

— Cred că-i pe undeva prin Dublin, răspunse negli­jent Stephen. De ce ?

— Un om înzestrat, sp&se domnul Bloom vorbind des­pre domnul Dedalus senior, în mai multe privinţe şi un re&onteur înnăscut, asta e sigur. E foarte mîndru de dum­neata, şi pe bună dreptate. Ai putea să te întorci, să zicem, propuse el cam nesigur, gîndindu-se încă la scena foarte neplăcută din gara Westland Row cînd fusese cît se poate de evident că ceilalţi doi, Mulligan adică şi turistul acela englez, prietenul lui, care pînă la urmă îl trăseseră pe sfoară pe cel de al treilea tovarăş al lor încercaseră, ca şi cum gara ar fi fost a lor, să scape de Stephen în învăl­măşeală.

Nu veni însă nici un răspuns la această propunere, ori­care i-ar fi fost meritele, ochiul minţii lui Stephen fiind prea atent ocupat să-şi readucă în faţă imaginea căminu­lui familial aşa cum fusese ultima dată cînd îl văzuse, cu sora lui, Dilly, aşezată în faţa focului, despletită, aştep-tînd ca o zeamă slabă de scoarţă de cacao de Trinidad din ceainicul murdar de funingine să fiarbă ca să i-o dea lui să bea cu apa de păsat de ovăz în loc de lapte după herin­gii de post doi de-o para pe care-i mîncaseră tocmai, cu

244

cîte un ou pentru Maggy, Boody ? şi Katey şi între timp pi­sica, sub mîngălău, devorînd o amestecătură de coji de ouă şi capete şi oase de peşte fript pe o bucăţică de hîrtie de ziar respectînd cel de al treilea principiu al bisericii să posteşti şi să te abţii în zilele cuvenite, fiind atunci a pa­tra zi sau, dacă nu, miercurea cenuşii, sau ceva de felul

acesta.

— Nu, repetă din nou domnul Bloom, personal n-aş in­vesti prea multă încredere în tovarăşul acela de chefuri al dumitale care contribuie elementul humoristic, dr. Mul­ligan, în calitatea lui de ghid filosof şi prieten, dacă aş fi în locul dumitale. El ştie sigur pe ce parte îi pîinea unsă cu unt deşi după toate probabilităţile nu ştie încă ce în­seamnă să se lipsească de mesele lui regulate. Fireşte, dumneata n-ai observat lucrurile la fel de atent ca mine dar nu m-ar mira de loc dacă aş afla că ţi s-a pus cu un scop anume cîteva degete de tutun sau vreun narcotic

oarecare în băutură.

înţelegea fosă din tot ce auzise că dr. Mulligan era un om cu multe calităţi şi talente, al cărui orizont nu se li­mita cîtuşi de puţin doar la medicină, care-şi făcea drum cu energie în viaţă şi care, dacă spusele despre el erau întemeiate, promitea să ajungă să se bucure în viitorul nu prea depărtat de o clientelă înfloritoare ca medic practi­cian de nădejde scoţînd onorarii frumoase pentru consul­taţiile sale şi încă, pe lîngă statutul său profesional, fap­tul că-l salvase pe omul acela de la moarte certă prin înec făcîndu-i respiraţie artificială şi acordîndu-i cum s-ar zice primele ajutoare la Skerries, sau Malahide o fi fost ? constituia, trebuia să o recunoască, o faptă extrem de cu­rajoasă pe care nu putea să o laude îndeajuns, aşa că, sin­cer, nu putea să înţeleagă ce anume o fi fost în capul lui decît dacă nu trebuia să atribuie motivul comportării sale pur şi simplu răutăţii sau geloziei.

— Decît dacă doar toată chestia e pur şi simplu că umblă să exploateze talentul şi ideile dumitale, se aven­tură el să adauge.

Privirea prudentă, jumătate de solicitudine, jumătate de curiozitate, sporita de prietenie, pe care o aruncă în­spre Stephen ale cărui trăsături aveau acum o expresie posomorită nu aruncă vreo rază de lumină, nici un fel de

245

lumină de fapt, în ce priveşte întrebarea dacă se lăsase doar dus de nas la modul cel mai ruşinos, judecind după două sau trei remarci deprimate pe care le lăsase acesta să se audă, sau, dimpotrivă, vedea limpede în toată aceasta afacere şi, dintr-un motiv sau altul doar de., el cunoscut, lăsa lucrurile mai mult sau mai puţin să... Sărăcia lucie avea astfel de efecte şi el nutrea bănuieli mai mult decît serioase că, oricît de înalte calităţi intelectuale avea ce­lălalt, întîmpina dificultăţi mari în a o scoate la capăt. Chiar lipit de peretele vespasianei pentru bărbaţi văzu acum un cărucior cu îngheţată în jurul căruia un grup de probabil italieni angajaţi într-o altercaţie violentă slobo-zeau în limbajul lor zglobiu expresii volubile într-un mod deosebit de animat, părînd să fie vorba de unele mici deo­sebiri de vederi între participanţii la discuţie.

— Putanna maăonna, ehe ci ăia i quattrini! Ho ra-gione ? Culo rotto !

— Intendiamoci. Mezzo sovrano piu..:

— Dice lui, ^jper6.

— Farabutto ! Mortacci sui !*

Domnul Bloom şi Stephen pătrunseră în adăpostul vi­zitiului, o construcţie nepretenţioasă de scînduri, unde. pînă atunci, el intrase rareori, dacă o făcuse vreodată ; cel dinţii şoptindu-i în prealabil celui de al doilea cîteva aluzii la adresa patronului, despre care se spunea că ar fi fost faimosul odinioară Piele-de-Capră, Fitzharris, in­vincibilul, deşi el însuşi n-ar fi garantat aceste fapte, în care foarte posibil nu exista nici urmă de adevăr. Cîteva momente mai tîrziu îi găsiră pe cei doi hoctambuli ai noş­tri instalaţi comod într-un colţ retras, doar ca să fie sa­lutaţi de priviri lungi din partea unei adunături cu adevărat amestecate de prăpădiţi şi vagabonzi şi de alte specimene hibride ale genului homo, încă dinainte preocupaţi de mîn-carea şi băutura lor, pe care şi-o mai împrospătau şi cu oarecare conversaţie, şi pentru care ei formau după toate aparenţele un obiect de curiozitate pronunţată.

— Acuma pe lingă o ceaşcă de cafea, se aventură domnul Bloom să sugereze la un mod cît mai plauzibil ca să spargă gheaţa, mă gîndesc că ar trebui să încerci ceva de mîncare mai ca lumea, un corn, ceva,,

246

i

In consecinţă, prima sa acţiune fu să comande aceste bunuri, liniştit şi cu un sangfroid caracteristic. Congre-gatul hoi polloi de birjari sau docheri sau ce-or fi fost, după o examinare superficială îşi întoarseră, în aparenţă nemulţumiţi, privirile de la ei, cu toate că un individ cu aspect bibulos, al cărui păr era în parte încărunţit, un marinar probabil, îi mai privi fix un timp apreciabil înainte de a-şi transfera atenţia extatică asupra duşumelei.

Domnul Bloom profitînd de dreptul de libertate de ex­primare, şi avînd oarecari cunoştinţe despre limba dispu­tei de adineaori deşi, la drept vorbind, în impas în ce priveşte acel voglio, făcu următoarea observaţie către acest al său protege cu o voce audibilă d propos de încleş­tarea somptuoasă de forţe de afară care se auzea încă fu­rioasă şi vehementă :

— O limbă frumoasă. Vreau să spun pentru canto. De ce nu-ţi scrii poezia în limba aceasta ? Bella Poetria! e atît de melodioasă şi bogată. BeUadonna voglio.

Stephen care se străduia din toate puterile fălcilor sale să caşte, dacă ar fi putut, suferind în general de o obo­seală de moarte, răspunse :

— Cel mult s-o ţipi în urechea elefantului. Se certau

pentru bani.

— Aşa ? întrebă domnul Bloom. Sigur, adăugă el în-gîndurat, reflectînd în sinea lui că de la început fuseseră mai multe limbi decît ar fi fost necesare, s-ar putea să fie doar farmecul acesta sudic care-o face să pară aşa.

în mijlocul acestui tete-ă-tete, patronul stabilimentu­lui puse o ceaşcă plină cu o concocţie fierbinte aleasă de­numită cafea pe masă şi un specimen mai degrabă ante­diluvian de brioşă, sau de ceva ce părea aşa ceva, după care bătu în retragere în colţul său. Domnul Bloom se ho­tărî să-i acorde atenţie ceva mai tîrziu ca să nu lase im­presia că... pentru care motiv îl încuraja din ochi pe Step­hen să purceadă făcînd între timp onorurile casei prin fap­tul că împingea fără să aibă aerul ceaşca cu ceea ce se presupunea pentru moment ta se numi cafea încet încet mai aproape de el.

— Sunetele sînt imposturi, spuse Stephen după o pauză de oarecare durată. Ca şi numele, Cicero, Podmore, Napoleon, domnul Goodbody, Isus, domnul Doyle, Shakes-

247

pearii erau ceva la fel de comun ca şi Murphyi. Ce-i în­tr-un nume ?

— Da, sigur, îl sprijini pe un ton firesc domnul Bicorn. Fireşte. Şi numele nostru ni s-a schimbat, adăugă împingînd aşa numita brioşă peste masă.

Marinarul cu barbă roşie care era cu ochii în patru la noii veniţi, îl aborda pe Stephen pe care şi-l desprinsese pentru atenţie mai deosebită, întrebîndu-l fără multe fasoane :

— Şi care-ar fi numele matale ?

Ca fulgerul domnul Bloom îl calcă pe tovarăşul său pe gheată, dar Stephen, părînd să nesocotească această călduroasă presiune, venită dintr-o parte neaşteptată, răspunse :

— Dedalus. ■

Marinarul îl privi apăsat cu o pereche de ochi som­noroşi, cu pungi, umflaţi şi astupaţi de consumul excesiv da băutură, de preferinţă gin bun vechi olandez şi apă.

— Pe Simon Dedalus îl cunoşti ? întrebă în cele din urină.

— Am auzit de el, spuse Stephen.

Domnul Bloom fu un moment descumpănit, văzîndu-i pe ceilalţi în mod evident trăgînd cu urechea.

— Ăsta-i irlandez, afirmă cu multă siguranţă omul mării, privindu-l mai departe tot în acelaşi fel şi apro-bînd din cap. Irlandez din cap pînă-n picioare.

— Din cap pînă-n picioare prea irlandez, răspunse Stephen.

Cît despre domnul Bloom el nu înţelegea nimic din toată chestiunea şi se întreba tocmai care ar fi legătura cînd marinarul, de bună voie şi nesilit de nimeni, se în­toarse către ceilalţi ocupanţi ai stabilimentului cu re­marca :

— L-am văzut cînd a nimerit cu pistolul două ouă puse-n două sticle la cincizeci de paşi şi peste umăr. Cu mîna stingă drept în plin.

Deşi era uşor handicapat de cîte o poticneală ici colo în vorbire şi îi erau şi gesturile cam nesigure, făcea tot ce putea să explice.

248

— Sticla, uite-acolo, să zicem. Cincizeci de iarzi mă­suraţi. Ouăle-n sticle. îşi trece pistolul peste umăr.

Ocheşte.

îşi întoarse trupul pe jumătate, îşi închise complet ochiul drept, pe urmă îşi strîmbă trăsăturile feţei cam în­tr-o parte şi se bleojdi astfel în noapte cu o expresie cî-tuşi de puţin plăcută.

— Bum, strigă apoi o dată.

întreaga asistenţă aştepta, anticipând o a doua detu­nătură, mai fiind încă un alt ou.

— Bum, strigă el de două ori.

Cu oul al doilea în mod evident spulberat, dădu energic din cap şi făcu cu ochiul, adăugind sîngeros :