Jean Delumeau

Acest discurs pronunţat în faţa unui public compus în majoritate din persoane căsătorite îl poate mira pe cititorul de la sfârşitul secolului XX. Pentru noi e clar că unele feţe bisericeşti încercau în felul acesta să justifice în propriii lor ochi celibatul pentru care optaseră. Dar refuzul întrupării şi devalorizarea căsătoriei – în contradicţie cu ceea ce se spusese despre caracterul nobil al acestei taine – se explicau printr-o culpabilizare a sexualităţii mai mult neoplatoniciană decât iudeo-creştina. În limbajul religios de altădată, dorinţa e întotdeauna numită „concupiscenţă” sau „infirmitate”. „Fiinţe concepute şi născute în păcat, iată oamenii” repetă Hyacinthe de Montargon89 o dată cu întreaga tradiţie monastică90. Şi de această dată ne apare continuitatea pastoralei de-a lungul veacurilor, într-un imn religios al misionarilor din secolul XVIII, credincioşii erau puşi să cânte: „Eu mă trag din primul răzvrătit Care-a pierdut întreaga posteritate. Iar mama mea, la fel de vinovată, M-a conceput în nelegiuire”91.

Rodul trupului, chiar şi în căsătorie, nu-i deci decât o ultimă soluţie; un remediu, desigur, dar pentru că există o boală. Călugărul oratorian Bouree o spune auditoriului său de duminică: „Să ştiţi că principalul scop a' căsătoriei este facerea de copii, iar nu plăcerea; a intra în ea cu acest singur motiv pentru a nu te pângări cu altele hotărât ilicite şi criminale înseamnă a accepta o rană mică pentru a preveni o alta mai mare. Amintiţi-vă întotdeauna că acesta e un mic leac pentru necumpătarea voastră şi că nu iei niciodată un leac fără dezgust şi silă, ci cu măsură şi precauţie”92. Tratând despre acelaşi subiect, Loriot utilizează aceleaşi expresii:

Sunt unii care se căsătoresc pentru a avea un ajutor în necesităţile comune ale acestei vieţi, o uşurare în necazuri şi o consolare reciprocă „n mâhnire… Acest scop e bun şi ni-1 putem propune în mod legitim. Există şi un altul care. la drept vorbind nu e rău. Dar e mai puţin perfect, şi anume când îţi recunoşti slăbiciunea şi, nesimţindu-te îndeajuns de tare pentru a-ţi stăpâni necumpătarea, te serveşti de căsnicie ca de un remediu pentru această infirmitate. Sfântul Pavel afirmă că acest remediu e permis din condescendenţă, dar că nu-1 recomandă. Ce-i drept, este permis să iei leacuri contra bolilor, dar e foarte supărător că nu te poţi lipsi de ele; şi, cel puţin în asemenea ocazii, trebuie să ne amintim că nu iei leacuri fără să fie nevoie, fără silă şi dezgust, şi că n-o faci decât cu precauţie, cu măsură şi circumspecţie şi din dragostea pentru sănătate. Dar adevăratul scop al căsniciei şi singurul care ar trebui să fie avut în vedere atunci când te căsătoreşti este acela de a avea copii”93.

Avertizându-le pe fetele neprihănite contra bărbaţilor care le-ar cere în căsătorie, Grignion de Montfort discreditează şi el sexualitatea: „Ei promit minuni în căsnicia viitoare

Ca să strecoare în urechi

Veninul cel mai necurat.

Demonul ce-i animă

Nu vrea decât să împingă în păcat”91.

Să rezumăm: în cel mai bun caz căsnicia transformă în „cinstit” ceea ce e „infam” în sine. Aceasta e afirmaţia predicatorului lazarist către publicul misiunii:„…Dacă instituţia căsătoriei nu înfrânează cu totul pornirile naturii corupte şi dacă ea nu stinge absolut toate manifestările de concupiscenţă, cel puţin, din josnice cum sunt de felul lor, ea le face cinstite într-un bărbat şi într-o femeie care se servesc de căsnicie în vederile şi după scopurile pentru care Dumnezeu a instituit-o”95.

Necurăţia

Multă vreme Biserica s-a temut de trup. Pe urmele lui Inocenţiu III, sfântul Bernardin de Siena susţine în predicarea sa că trupul „e în aşa hal putred lr”cit el singur e de ajuns să desfigureze sufletul curat şi imaculat trimis să-l ocuiască„96. De unde şi oroarea de goliciune. Acelaşi Bernardin, predicând în narea piaţă a oraşului Siena desfide pe oricine abuzează de „ochi„ cu ocazia raporturilor conjugale. Textul e şocant: „Priveşte-mă, vezi tu ochiul ăsta? El n-a fost făcut pentru căsnicie. Ce are a face ochiul cu căsătoria? De fiecare dată când el va dori să vadă desfrâu, acesta va fi un păcat de moarte şi încă unul foarte grav. Pentru că ceea ce-i permis de pipăit nu-i permis să fie privit. Când îţi îndestulezi ochii necinstiţi, faci un mare păcat pentru că vrei să priveşti ceea ce e oprit. Spune-mi atunci, te-ai spovedit măcar? Dacă nu, du-te şi te spovedeşte!” r

Bernaidin continuă şi în ce priveşte onoarea ce trebuie păstrată ' căsnicie, aşa cum o cere sfântul Pavel: „Cum e păstrată ea de cei vor să vadă femeia în roată goliciunea ei? Câtă neruşinare! Femeie consimţi niciodată la aşa ceva! Mai degrabă să mori clecât să fii văzut, goală! Iar dacă eşti desculţă, nu-ţi arăta nici măcar picioarele'9”.

Tot Bernaidin le sfătuieşte pe văduve să doarmă îmbrăcate98. După el de câte ori nu i-a pus clerul în gardă pe credincioşi contra „nudităţilor pieptului”, a modelor lascive, a felului de a se dezbrăca. Într-un cântec religios intitulat „Despre purtarea unui nou convertit de misionari”, Grignion îi pune în seamă următoarele cuvinte: „Departe de ochii mei aceste imagini în care sălăşluieşte demonul, Aceste goliciuni, aceste zugrăveli Pe care nebunii le cred fără de preţ. Le mototolesc, le dau jos, le mâzgălesc, le sfâşii”99.

În Buchetul misiunii, în capitolul referitor la remediile contra desfrâului, credinciosul e sfătuit „să-şi trateze trupul ca pe duşmanul său declarat, să-1 istovească prin munci, posturi, cilicii şi alte mortificări”100. De altfel, aceeaşi lucrare explică, preluând o îndelungată tradiţie, că cea mai bună metodă de a învăţa să ne dispreţuim trupul este de a ne aminti de „trista stare la care moartea trebuie să-1 reducă”. Într-adevăr, aceasta era, după cum am arătat-o, funcţia atribuită pastoralei macabre: a provoca dezgustul pentru un trup care, în timpul vieţii, constituie un obiect periculos ce nu trebuie nici privit, nici arătat. Reguis le aminteşte enoriaşilor săi că, în ziua judecăţii, „acest trup mizerabil, care-i asemeni unui mic univers de nelegiuire, nu va mai fi atunci decât o grămăjoară de pământ şi o grămadă de putreziciune”101.

Dimineaţa, „veţi alege straie sărăcăcioase, ordonă Buchetul misiunii, amintindu-vă că vă îmbrăcaţi în prezenţa lui Dumnezeu şi a îngerului păzitor care amândoi vă văd. Nu faceţi nimic necuviincios şi nu apăreţi niciodată gol în faţa cuiva, oricine ar fi el, şi mai ales în faţa persoanelor de sex opus”102.

Oroarea de goliciune a dus congregaţiile la interdicţia impusă feţelor bisericeşti de a face baie dacă acest lucru nu-i motivat de stricte raţiuni medicale. În 1734, superiorul lazariştilor, părintele Bonnet, i-a chestionat în această privinţa pe iezuiţi, pe trinitari, pe sulpicieni etc. Iezuiţii i-a11 răspuns: la noi nu-i nici o lege scrisă care să ne interzică scăldatul. „S-a crezut că pudoarea religioasă interzicea băile în mod destul de explicit-Pericolul la care tinerii supuşi acestei tentaţii s-ar expune mai mult decât alţii ar fi fost suficiente pentru a formula o regulă; dar aceasta n-a fost considerată necesară întrucât la noi nu există nici o dezordine la acest capitol, iar superiorii i-ar pedepsi cu asprime pe cei pe care pudoarea Ş' modestia nu i-arânfrâna. Un tânăr care a îndrăznit să se scalde într-o baie dintr-una din casele noastre de la ţară s-a înecat, poate chiar din judecata ţe îndurare a lui Dumnezeu care a vrut ca acest exemplu să ţină loc

Plif! A e„ Superiorul de la Saint-Sulpice îi răspunse la rându-i părintelui t Noi nu le permitem niciodată fraţilor noştri, şi nici chiar semina- „c. Noştri să se scalde, nici în public, nici în particular, în nuri, iazuri, lLs – sau bazine şi, prin urmare, cu atât mai puţin, să înoate; 2) când milor li se recomandă, din raţiuni de sănătate, băi calde sau reci, ei le

! Io ei acasă şi, în acest caz, se întinde un cearşaf deasupra căzii şi un rvitor doar are voie să intre la cel ce se scaldă pentru a preîntâmpina identele ce pot surveni şi de care dumneavoastră vă temeţi cu atâta „n lepciune”. Pgnntele Bonnet a hotărât să procedeze în acelaşi fel şi cu cei din congregaţia sa103.

Inutil să mai insistăm asupra faptului că statornica ostilitate a Bisericii faţă de dansuri se explică prin aceeaşi frică de trup, prin aceeaşi convingere că Satan „se strecoară în trupul/Dansatorilor şi al dansatoarelor/Pentru a le provoca senzaţii/Cu flăcările pasiunii amoroase”104. Această analiză îi aparţine lui Grignion de Montfort, ale cărui cântări religioase atacă în mai multe rânduri dansul. Desigur, vehementul misionar recunoaşte că, în teorie, dansul e „indiferent”. „El nu-i un râu în sine/Şi poate fi şi nevinovat”. Dar revine de îndată asupra acestei concesii printr-o afirmaţie de sens contrar. Pentru că, zice el: „. Ca să dansezi fără să păcătuieşti îţi trebuie atâtea condiţii, încât nu te poţi împiedica

Să-1 superi pe Dumnezeu dansând”10'.

Hyacinthe de Montargon îmi pare a exprima cel mai bine opinia generală a predicatorilor atunci când declară: „La baluri şi în dans, curăţia e atacată din toate părţile”106.

Aceeaşi condamnare – şi din aceeaşi cauză – este făcută de pastorală la adresa cântecelor de dragoste, încercând să li se confişte melodiile în folosul imnurilor religioase, la adresa povestirilor şi a romanelor care „câştiga teren precum ciuma… Şi duc la pierzanie atâţia oameni”107 şi contra spectacolelor în general. Poţi fi surprins să le găseşti pe acestea din urmă Puse la stâlpul infamiei în mijlocul secolului XVIII. Tot Montargon exprimă §' în această privinţă, prin formule incisive, opinia comună a celor responsabili de pastorală. „Prin natura lor spectacolele sunt opuse spiritului CreŞtinismului”. „La spectacole nu se dau decât lecţii periculoase”. „Specta-°lele sunt sursele depravării morale a veacului nostru”. „Oricât de cinstite ar fi pieseie de teatru, ele rămân întotdeauna primejdioase”108. Cum Predicatorului i s-a adus obiecţia că teatrul din vremea sa „n-are ca subiect ecit castitatea, iar pasiunile sunt tratate în modul cel mai nevinovat din irne”, Montargon ripostează: un motiv în plus să ne ferim de el. „îndrâz-esc chiar a spune că această aparenţă de nevinovăţie şi bagatelizarea eruŞinârii îl fac şi mai de temut”109. În fond, mai spune el în altă parte, lce s-ar spune, [teatrul] va fi întotdeauna concupiscenţa cărnii”110.

Ii

Păcatul de necurăţie e întotdeauna grav. Această convingere a Biserj învăţătoare transpare în cuprinsul predicilor şi e proclamată în faţa clasei ' sociale. Dintre toate păcatele, afirmă Philippe d'Outreman, trebuie sa ferim mai cu seamă de acesta…, nu există un păcat care să-i pjai… Diavolului mai mult decât acesta„111. După ce a predicat dimineaţa desnr infern, Bridaine ţine după amiază (sau seara) o predică despre necuraţi iar legătura între cele două texte e următoarea: „Există un infern în car^ azvârliţi şi îngropaţi toţi păcătoşii care au murit fără să facă penitenţă, Ce ce jură strâmb, martorii mincinoşi, persoanele răzbunătoare, pungaşii bârfitorii, beţivii; dar păcătoşii ce cad în numărul cel mai mare şi-s groaznic de chinuiţi acolo sunt, fără nici o îndoială, neruşinaţii„112. Lazariştii din perioada clasică îşi asigură şi ei auditoriul că „acest păcat e cauza cea mai obişnuită a damnării celor ce i s-au consacrat„113. Reluând o veche temă a polemicii antiprotestante (şi un cap de acuzare curent contra devianţilor religioşi), ei declară pe deasupra: „Dacă veţi vrea să cercetaţi ereziile la izvoarele lor, veţi vedea că neruşinarea e cea care le-a dat naştere”114.

„Blestemată neruşinare, strigă Julien Loriot, funestă ciumă a neamului omenesc, cumplită ucigaşă a sufletelor, nefericită pepinieră a infernului, cine va nutri pentru tine ura şi oroarea pe care le vei fi meritat?”115. Iar ceea ce smulge cu adevărat „lacrimi” predicatorului e faptul că „adesea doar acest singur păcat e cauza damnării multora, fiind indiscutabil că există un mare număr de persoane care nu-s supuse altor vicii importante, sau, chiar dacă au şi unele dintre acestea, nu-s decât efectul primului, că, dacă ar fi eliberate de el, ar duce o viaţă plină de curăţie şi de nevinovăţie. Nenorocit păcat, păcat funest şi detestabil, oare trebuie să-i pierzi într-un mod atât de jalnic pe oamenii care fără tine ar fi negreşit mântuiţi!”116 Joseph Lambert îi atenţionează şi el vehement pe ţărani contra „marelui şi înfricoşătorului” păcat de necurăţie. El le reaminteşte „răzbunările” lui Dumnezeu contra celor care, în Vechiul Testament, s-au făcut vinovaţi de el; apoi, citind prea celebra maximă a sfântului Pavel, el adaugă: „E un lucru groaznic, spune sfântul apostol, să cazi în mâinile lui Dumnezeu cel viu. Dar este şi mai îngrozitor să cazi în mâinile lui vinovat de un păcat pe care Dumnezeu îl detestă atât de mult, acela al necurăţiei”117. Joseph Lambert mai explică: „Să nu crezi că Dumnezeu se mânie numai pe cei vinovaţi de cele mai mari excese. În materie de necurăţie, aproape că nu există păcate mici. De aceea trebuiesc considerate drept păcate importante orice dezmierdări ale trupului tău sau al altuia, orice libertăţi; necuraţii secrete, ce-i drept, dar cumplite pentru Dumnezeu care le vede şi este ofensat de ele, neuitând niciodată să le pedepsească în modul cel „MO mai aspru.

Buchetul misiunii atrage şi el atenţia că „în materie de necurăţie orice păcat cu gândul sau dorinţa, cu vorba sau cu fapta e un păcat de moarte de îndată ce ai consimţit la el; şi nici măcar nu trebuie să te consideri nevinovat, întrucât acest consimţământ al inimii, care găseşte plăcere în el, n-a durat mult până când să se înfiripe; căci tot aşa te faci vinovat de iere deşi de-abia ai dat o lovitură de sabie sau ai tras un foc de cniU ja fe [cum, pentru a fi de neiertat, e de ajuns că în clipa respectivă faci şi că voiai s-o faci„9. Pentru Hyacinthe de Montargon nici o Iflciu'„- ^. ^^ ^^ păcat ca toate celelalte, [el] e rezumatul tuturor i ' lâ nu-i permisă: „Necurăţia cuprinde în ea toate păcatele… Acest 'nC° nu_i doar un păcat ca toate celelalte, [el] e rezumatul tuturor

V'C telore păcatul însuşi… Păcatul e cu atât mai mare cu cât ofensa adusă

P. r-) Umnezeu e mai amarnică. Or, păcatul desfrâului e cu atât mai mare cu

— Lucrul pe care-1 preferi lui Dumnezeu e mai grav şi mai demn de,. _reţ Este ceea ce face voluptosul: el îi preferă lui Dumnezeu plăcerea oului său, un moment de voluptate unei eternităţi preafericite… Întreaga elioie a creştinului e profanată de necurăţie… Cei ce cunosc cât de cât cărţile noastre sfinte pot să constate că Dumnezeu a pedepsit întotdeauna păcatul necurăţiei cu mai multă asprime decât pe celelalte”120.

Ideea că necurăţia este „cauza tuturor dezordinilor din lume” – formula e tot a lui Montargon121 – era curentă în secolul XVIII. La Le Maure şi Chevassu găsim, cu mici variante, aceeaşi tiradă asupra acestui subiect, predicatorii având obiceiul, în Franţa ca şi în alte părţi122, să copieze unii de la alţii: „Această singură crimă pune între Dumnezeu şi păcătos intervalul tuturor pasiunilor ce-1 frământă neîncetat: trufia, invidia, sperjurul, cruzimea, minciuna, toate aceste crengi nenorocite ce se hrănesc din aceeaşi rădăcină; celelalte vicii nu îndepărtează aşa de mult creatura de Creator, nu atacă atât de violent toate perfecţiunile infinite ale lui Dumnezeu şi nu-s atât de făţiş opuse celor trei persoane divine… Neruşinatul îl atacă pe Dumnezeu în toate perfecţiunile acestuia: dedat unui comportament nesocotit, el nu mai vrea să depindă de Domnul, iată orgoliul său; sensibil la plăcerile sale, el e insensibil la mizeria celor săraci, iată neomenia lui; neavând averi şi neadunând decât pentru voluptatea sa, el nu mai recunoaşte nici o providenţă, iată orbirea sa; mânat de patimă, el nu ştie ce-i blândeţea, iată răzbunarea sa; îl persecută pe cel ce i se opune, iată ura sa; perverteşte pe cel pe care vrea să-1 corupă, iată trândăvia sa; hulindu-1 pe Dumnezeu chiar dacă altele sunt piedicile ce-i stau în cale, iată blasfemia de care-i în stare; trăind fără religie, iată necredinţa lui; nemaiavând credinţă, iată găunoşenia lui; însuşindu-şi bunul altuia cel mai de preţ, iată invidia lui, tâlhăria şi nedreptatea lui”123.

Din textele citate şi pe care le putem corela cu versiunea din 1604 a

°ct) inalului de înţelepciune, amintit într-un capitol anterior124, o concluzie

Pare a se desprinde: e adevărat că predicarea, din secolele XV-XVIII siv, n~a acordat voluptăţii un loc deosebit în raport cu cel rezervat

°r păcate, îndeosebi „cupidităţii”, dat tot aşa de adevărat este că i s-a at ° importanţă tot mai mare marcând o tendinţă crescândă de a vedea „ecurâţie peste tot.

Această „supraculpabilizare” a necurăţiei explică îndeajuns prezenţa ertismentului solemn din multe predici din perioada clasică dedicate at°riei: să nu te căsătoreşti fără „vocaţie”. Regăsim aici noţiunea de nicie ca „stare primejdioasă”, şi primejdioasă din cauza necunoscutelor pe care le ascunde şi mai ales fiindcă necurăţia stă la pândă. Pentru că asigură Girard, „e mult mai uşor să fii cu desăvârşire cast decât $& moderezi în folosinţa plăcerilor care nu-s permise decât cu mari precaut-fiind însoţite de multe pericole”12'. A te lansa într-o aventură atât d riscantă fără chemarea expresă a lui Dumnezeu, înseamnă a risca s ajungi în infern. Să nu ne mire insistenţa asupra „vocaţiei” în epoca în car Biserica catolică revaloriza sacerdoţiul. Transpunând modelul ce convene acestuia, predicatorii au calchiat chemarea la viaţa matrimonială după Cea care ducea la celibatul ecleziastic.

Suntem aici în miezul unui discurs clerical. Dacă există „dezordini necontenite” în căsnicie şi dacă acestea sunt „sursa cea mai funestă a atâtor rele ce întinează faţa întregii Biserici”, aceasta din cauza „modului întru totul profan şi fără a ţine seama de Dumnezeu în care oamenii intră în această stare”. Acesta e diagnosticul pus de Pierre de la Font în predica din cea de-a doua duminică după Bobotează126. Într-adevăr, predica din ziua aceea cuprindea povestirea nunţii din Cana şi se nimerea în plin sezon de căsătorii care precedă postul Paştelui. Loriot explicitează spusele stareţului de la Valabrege:„…Este neîndoios că, pentru a atrage bine-cuvântarea lui Dumnezeu asupra căsniciei şi pentru a fi fericit atât în această viaţă cât şi în cealaltă, vocaţia de la Dumnezeu e necesară tot atât şi chiar mai mult decât pentru celelalte stări ale vieţii seculare, pentru că aici sunt angajamente mai mari şi pericole mai mari de înfruntat”127. Predicile lui Bridaine, ale lazariştilor, ale lui Chevassu şi Girard128 dezvoltă îndelung tema vocaţiei pentru căsătorie, iar discursul lor este cam acelaşi: fără îndoială, e vorba de o pastorală larg difuzată atât la oraş, cât şi la ţară. Căsnicia e „sfântă” şi „onorabilă”. „Ea a fost instituită nu pentru a autoriza libertinajul, ci pentru a-1 împiedica; nu pentru a aţâţa concupiscenţa, ci pentru a-i opri dezordinile; nu pentru a aduce pe lume libertini, ci pentru a-i da copii Bisericii şi aleşi cerului”129. Aşadar, dacă această taină e „venerabilă”, trebuie s-o primim în cele mai bune dispoziţii şi prima dintre aceste dispoziţii este aceea de a avea chemare130: „E un adevăr recunoscut de toţi doctorii şi de toţi părinţii vieţii creştine că-i moralmente imposibil să capeţi mântuirea într-o stare de viaţă oarecare dacă nu ai chemare de la Dumnezeu, pentru că în această stare a vieţii trebuie să te achiţi de obligaţii inerente şi să eviţi pericolele de a te pierde ce-i sunt specifice”. Dumnezeu împarte haruri proprii fiecărei stări „dar numai acelora care n-au ales o stare a vieţii decât după ce au fost chemaţi. Dar pentru voi, dragii mei ascultători – cel ce vorbeşte e un lazarist – care aţi intrat în ea fără a fi consultat voinţa divină, voi nu vă veţi bucura de asemenea haruri şi, în lipsa lor, nu veţi face nimic din ceea ce ar trebui să faceţi şi veţi fi negreşit sortiţi pierzaniei: e cea mai pură doctrină a Părinţilor Bisericii. Dacă acest lucru e valabil pentru toate stările vieţii în general, cine se îndoieşte că e cu deosebire adevărat pentru starea căsniciei, şi încil din două motive? Adică 1) căsnicia e o afacere dificilă, nedesluşită ŞJ încurcată şi 2) ea are urmări de maximă importanţă pentru timp?' pentru eternitate”131.

— Tfel apare aspectul descurajator al acestui discurs ecleziastic asupra vieiVa fj f°st e' un f'actor c'e neputinţă pentru unii, tulburând prin

CiSdamnării psihismul tinerilor căsătoriţi, neliniştiţi şi conştiincioşi? E o '„C bare pe care am pus-o deja în Frica în Occident1*1.

10 predicatorii din perioada clasică sunt unanim împotriva frecventărilor upţiale. Ei cer ca logodnicii să nu fie niciodată singuri. De fapt, ei le

P, „ dreptul de a se cunoaşte ceva mai serios înainte de a începe viaţa

1 familie. Totuşi ei deploră faptul că unii se angajează fără să ştie în faţa

Voi nu cunoaşteţi niciodată spiritul, firea şi calităţile celui cu care f< ceti un legământ atât de strâns decât după ce cuvântul a fost dat şi nu mai aţe jrj [uat înapoi„133. Aşadar numai după aceea te confrunţi cu realitatea: Aşteptaţi un pic, lăsaţi căsătoria să se celebreze şi veţi vedea că această fată [întotdeauna se începea cu ea] n-avea decât aparenţe de cucernicie şi de blândeţe; veţi vedea că această fată cu aparenţe înşelătoare a devenit o femeie rea foarte reală; veţi vedea că acest tânăr, care părea cel mai umil şi mai supus dintre sclavi, a devenit un stăpân brutal şi insolent; îl credeai sobru, e un dezmăţat; îl credeai cast, e un destrăbălat”134. Iată dovada că într-adevăr căsnicia e „o afacere nedesluşită şi încurcată”. E deci nevoie de luminile harului divin.

Întrucât căsnicia ascunde atâtea „ciudăţenii”, „pericole, capcane şi ispite”, ce „primejdioasă întreprindere e căsătoria fără vocaţie!”13' „Deplângem aici, comentează părintele Girard, orbirea atâtor oameni ce intră în starea de căsnicie fără vocaţie şi fără nici o pregătire. Şi într-adevăr, nu-i lucru de mirare că atâţia se angajează în felul pe care-1 vedem zi de zi? Păi cum! Atunci când cineva intră în religie sau îmbrăţişează starea ecleziastică, trebuie atâtea probe, ani întregi de seminar sau de noviciat, măcar că aceste stări sunt de mare ajutor şi asigură mari facilităţi pentru mântuire; iar când e vorba ca un om să se angajeze în căsnicie, o stare atât de primejdioasă, atât de plină de griji şi de încercări, atât de expusă tentaţiilor celor mai periculoase – să remarcăm repetarea acestui adjectiv – se procedează fără precauţie, fără o adâncă reflecţie, fără pregătire”136. Şi atunci Girard se întreabă dacă toţi cei ce se căsătoresc fără vocaţie vor fi damnaţi. „Eu nu spun că damnarea lor e sigură, îşi răspunde sieşi, aş vorbi împotriva Sfintei Scripturi care arată că poţi transforma în bine o vocaţie nepotrivită şi care recomandă s-o facem printr-o penitenţă sinceră. Dar îndrăznesc să susţin ca pentru aceasta îţi trebuie haruri deosebite, extraordinare, pe care dumnezeu le acordă foarte rar acelora care au intrat în această stare wcâlcându-i admirabilele planuri… Temeţi-vă, aşadar, voi, care sânteţiâncâ „beri, să intraţi de capul vostru într-o stare aşa de primejdioasă cum e aceea a căsătoriei„13'. Am greşit noi oare vorbind despre „descurajare„? ^-e trebuie făcut pentru a şti dacă Dumnezeu vă vrea căsătorit (â), şi chiar cu o anumită persoană? Pentru că, precizează Chevassu, „în mod general, nici măcar nu-i suficient să aveţi chemare pentru starea căsniciei, mai rebuie ca acea căsnicie pe care v-o propuneţi cu persoana dorită să se acă în ceruri înainte ca ea să fie încheiată pe pământ”138. Vom cunoaşte voinţa lui Dumnezeu prin post, prin acte de caritate, prin comuniun consultând un. Sfetnic înţelept', obţinând consimţământul tatălui şi al mam

(dacă nu cumva aceştia vor să se facă „stăpânii şi arbitrii vocaţiei copjj] ' lor după propriul lor interes, capriciul şi fantezia lor”.)139. Şi dacă Dumnezţ; vă destinează căsătoriei, trebuie să alegeţi pe cineva potrivit cu duninea voastră la vârstă, caracter şi condiţie, dar fără a avea în vedere nici banii s nici plăcerile trupeşti. Or, ce vedem noi în realitate? „E evident, constau Chevassu, că torentul secolului îi târăşte pe aproape toţj oamenii în direcţii contrare: cea mai mare parte n-au alt ghid decât patima oarbă a interesului a ambiţiei sau a necurăţiei”140.

Insistând asupra vocaţiei pentru căsnicie, predicarea pune accentul şj pe pericolul întrunirilor în care se adună laolaltă fete şi băieţi şi pe necesara austeritate a logodnei, chestiune în care se situează în evident contrast cu moda timpului. Joseph Lambert, care-i are în vedere îndeosebi pe „oamenii de la ţară”, consideră drept „tovărăşii periculoase – mereu acelaşi adjectiv – pe cele de sex opus, întrucât fragilitatea oamenilor e atât de mare încât ei nu pot risca să se apropie prea mult de obiecte care au atâta putere de a aţâţa focul, de a dezlănţui lăcomia. O fată cuminte şi modestă nu stă deloc cu băieţii; un băiat care crede în Dumnezeu, temător să se expună, priveşte compania fetelor ca fiind primejdioasa pentru el… De aceea se vor evita cu grijă dansurile şi seratele în care persoane de sex diferit se otrăvesc unele pe altele. O mamă şi un tata creştini şi de bună credinţă nu vor admite niciodată ca, sub un pretext oarecare, copiii lor să fie expuşi unor pericole atât de mari”141.