Jean Delumeau

Predicatorii englezi nu vorbeau altfel. Dovadă, între altele, o predică a lui Henry Smith (f 1591) având ca subiect scara lui Iacov. Smith avea simpatii puritane. Dar audienţa lui era foarte largă. Era supranumit „limba de argint”, pentru a se sublinia faptul că venea imediat după Ioan Hrisostonu„ (Gură de Aur). Între 1592 şi 1632, predicile lui (ţinute mai ales la Londra) au cunoscut paisprezece ediţii. Aşadar, predicând despre scara lui Iacov, 'e spune ascultătorilor: „Un vechi proverb ne asigură că nu-i niciodată prea târziu să te căieşti. Dar e la fel de adevărat că nici căinţa nu vine niciodat prea devreme. Căci, de îndată ce comitem o greşeală, simţim nevoia 5 cerem iertare. Mai mult, căinţa e un dar ceresc, trebuie să-1 primeşti cin ţi se oferă… Timpul trecut nu se mai întoarce, nu poţi să-1 readuci pefl' a introduce în el căinţa: cel ce va să vie e nesigur şi nu eşti încredinţat i căi. Doar prezentul îţi aparţine şi-ţi dă posibilitatea căinţei. Dar ie i\u226? Ş' e' va dispărea„89. În 1634 este tradus în franceză şi publicat la 'n Sl'k titlul La Sonde de la conscience tratatul puritanului englez l Dyke Ct 1614J), The Mystery of self-Deceiving. Lucrarea a cunoscut cel n zece ediţii engleze până în 1645, două ediţii germane (1652 şi ^720) şi o traducere maghiară (1670). Or, el insistă cu tărie asupra amânării – nţei Trei capitole din 31 sunt consacrate „înşelătoriei„, „tristeţilor„, fraudelor”, „celui ce tărăgănează”, adică celui ce întârzie să se căiască90, predicând despre spaimele morţii, Richard Sibbes evocă, asemenea lui Hieron, venirea „Regelui fricii” şi-1 imploră pe ascultător „să nu căinţa” până în ziua groaznicei vizite. „Ce fel de om vei fi tu atunci?” Fiul înţelepciunii trebuie aşadar să profite din viaţă de toate ocaziile de a cere iertare, de a primi inspiraţia Sfântului Duh, de a-şi examina conştiinţa şi de a se îndrepta91. În timpul funeraliilor episcopului de Norwich, Joseph Hali, în 1656, John Whitefoote îşi încredinţează auditoriul că „un om de bine nu moare niciodată prea devreme”, că „trebuie să trăiască fiecare zi considerând că e ultima”, dar că, dimpotrivă, e un lucru îngrozitor şi un semn de „disperare” să amâni vremea căinţei până în ceasul morţii. Cum ne putem noi încrede în ziua de mâine? „Acela care-şi întârzie pocăinţa până la moarte are o sută de şanse la una să nu se pocăiască niciodată”92. Nu ne miră că predicatorii „trezirii” au insistat asupra necesităţii de a nu amâna penitenţa. Una din predicile lui John Wesley e anume intitulată „Trezeşte-te, tu care dormi!” Oratorul îl interpelează cu vehemenţă pe fiecare ascultător şi-i spune: „Te avertizez să fugi de mânia lui Dumnezeu… Scoală-te degrabă… Te-ai lepădat de cel ce erai înainte?” Cel Veşnic „ne-a dat mult timp pentru căinţă; el ne mai dă şi anul acesta răgaz, dar ne avertizează şi ne trezeşte cu tunetul lui. Judecăţile lui bântuie deja pe pământ şi avem de ce să ne aşteptăm la cea mai aspră dintre toate”93. Toate avertismentele de mai sus, care figurează şi în predicile lui John Donne94, ar fi putut să-şi găsească loc şi în predicile preoţilor şi misionarilor catolici. De ambele părţi ale barierei confesionale, credincioşilor li s-a spus acelaşi lucru: moartea şi judecata vă ameninţă, grăbiţi-vă să vă convertiţi. Acest apel stăruitor şi constant ne scuteşte de un studiu mai aprofundat as|jpra infernului protestant, întrucât o asemenea punere în gardă cuprindea 0ameninţare implicită, percepută de toţi: aceea a caznelor veşnice, rmat de Confesiunea de la Augsburg9', nemenţionat, e adevărat, de atre cele XXXIX de Articole ale Bisericii anglicane, infernul a constituit o redinţă comună catolicilor şi majorităţii protestanţilor. Jurieu îi reproşa lui 'cole că vede în această „dogmă”, în care, fireşte, prietenul lui Arnault eclea neabătut, o doctrină în contradicţie cu „ştiinţa omenească obişnuită” şi *~ Care trebuia s-o accepte numai în funcţie de afirmaţiile biblice, gurnentaţia contrară a lui Jurieu este că „raţiunea, tradiţiile şi toate legile „1n dovedesc existenţa şi necesitatea infernului96. ^e pare totuşi că, în afara mediilor puritane, insistenţa asupra supliciilor Şnice a fost mai puţin importantă decât în ţările catolice. Din 160 de predici păstrate de la John Donne, numai vreo zece insistă asupra peţi selor divine şi, mai ales, asupra infernului. Totuşi, mai mult de o tre' din omiliile sale (cel puţin 55) au ca temă dominantă păcatul (păc-originar şi păcatele actuale) şi trimit deci, indirect, la pedepsele ci-aşteaptă pe cei împietriţi. Şi asta cu atât mai mult cu cât Donne aproape toţi teologii protestanţi şi catolici din vremea sa, aderă la content augustiniană a „mulţimii menite pierzaniei”97. Această doctrină situeaz' de partea pesimismului predicarea unui om care, altminteri, se străduiesc mai ales să aline. În orice caz, ţinând cont de notorietatea sa, Donne a avi mai multe pasaje memorabile despre infern. Cel mai cunoscut se afla într-o predică pronunţată în 1622 în faţa contelui de Carlisle. Tratează în ea despre natura damnării şi explică în modul cel mai ortodox că pedepsele fizice de dincolo de mormânt nu sunt nimic în comparaţie cu privarea de Dumnezeu. Retorica este, desigur, prezentă în textul citat în continuare dar asociata cu o evidentă convingere şi o autentică forţă poetică. Vom mai observa că Donne vorbeşte la persoana întâi, dând astfel discursului un caracter de angoasă intimă eminamente comunicativă: „Să-mi scape Dumnezeu sufletul din mână şi acesta să cadă într-un hău fără fund; şi să răstoarne peste el o stâncă peste măsură de grea,… Să nu se mai gândească niciodată la el şi să nu mai fie nimic de făcut pentru el; fie ca divina providenţă, ce veghează viaţa şi păstrarea fiecărui firicel de iarbă precum şi a rimei, a furnicii, a păianjenului, a broaştei râioase, a viperei, să nu trimită niciodată o rază spre mine; şi acest Dumnezeu, care a privit spre mine atunci când nu eram nimic şi m-a făcut să apar pe lume pe când nu existam – dar era ca şi cum aş fi existat – din pântecele şi adâncimea umbrei, să nu mai voiască a mă privi acum când, nevrednic, izgonit şi afurisit cum sunt, rămân creatura sa şi contribui într-un fel la gloria sa prin chiar damnarea mea; fie ca Dumnezeu să accepte eşecul şi neizbânda planului şi a strădaniilor făcute de el pentru mine; şi să mă părăsească şi să mă alunge ca şi cum n-aş însemna nimic pentru el; fie, în sfârşit, ca Dumnezeu să mă lase să trec ca un fum, ca un abur, ca un clăbuc pe suprafaţa apei chiar dacă sufletul meu nu poate fi nici fum, nici abur, nici clăbuc şi trebuie să rămână în tenebre atâta vreme cât Domnul luminii va fi lumină el însuşi; şi niciodată o sclipire a acestei lumini să nu-mi poată atinge sufletul: în faţa acestei damnări, adică a excluderii eterne, eterne, eterne din faţa vederii lui Dumnezeu, ce Tophet* nu-i un paradis, ce pucioasă nu-i ambră, ce scrâşnet din dinţi nu-i o uşurare, ce muşcătui< de vierme nu-i o gâdilătură, ce caznă nu-i un pat nupţial?”98 în afara Bisericii anglicane, baptistul John Bunyan este exact tipu predicatorului înspăimântat şi totodată fascinat de infern. Totuşi, el susţi în Treatise of tbe Fear of God (1679) că dacă teama de Dumnezeu^ motivată doar prin nelinişte la gândul judecăţii lui, ea tot „nelegi1” rămâne şi „nu schimbă inima”99. Căci nu se ajunge la „frica respectuosTophet = vărsătoarea din apropierea Ierusalimului – n.tr.

De Dumnezeu decât pe un drum presărat cu spaime. Ca atâţia alţi rlcatori contemporani cu el, Bunyan consideră, în A Holy Life (1684), ytri^atele damnaţilor, veşnicia pedepselor, imposibila căinţă a celor L<1 nsi tovărăşia demonilor constituie subiecte ce trebuie ades amintite f enilor pentru ca ei să-şi lepede năravurile100. Celebra lucrare Călătoria ° slinului (The Pilgrim's Progress, 1678-1684) nu evocă întâmplător la eput de drum flăcările ce-i ameninţă pe păcătoşi. Chiar de la primul nitol, Pelerinul numit „Creştinul” îi avertizează pe soţie şi copii că oraşul I r va arde ca un rug aprins de focul din cer„ şi că trebuie să plece din el ît mai repede cu putinţă101. Dar erorile sunt posibile şi pe drumul fugii. Creştinul” se lasă păcălit de „Mondenul înţelept” care-1 îndreaptă greşit către un munte înalt. Or, din acest munte ţâşnesc dintr-o dată „fulgere şi flăcări atât de înspăimântătoare încât el se teme să nu-1 înghită”102. Aşadar zadarnic s-a străduit el să scape, în oraş sau în afara lui, de rugurile infernale. Totuşi altele sunt operele în care Bunyan dezvoltă cu predilecţie tema infernului.

The Life and Death of Mr. Badman (1680), The Greatness ofthe Soul

(1683), A Holy Life (1684) şi mai ales Afew Sighs from Hell (1658) sunt lucrări edificatoare în această privinţă. În ultima dintre ele, parabola lui

Lazăr şi cea a bogatului rău dau ocazia de a reînnoda cu tradiţia dantescă şi de a-i evoca pe damnaţii „cuprinşi de spaime, de terori, de chinuri şi de răzbunare”103. Cutare damnat pare a avea pântecele plin cu smoală şi cuprins de flăcări. Mai este vorba de fier înroşit cu foaie, de bucăţele de carne smulse cu cleşti încinşi, de diavoli ce toarnă plumb topit în gura condamnaţilor, de ţepuşe pentru frigări anume pentru ei etc. Cei părăsiţi de Dumnezeu sunt „copţi”, „fripţi”, „pârliţi”, „prăjiţi” şi „arşi”, dar nu nimiciţi cu totul104: Bunyan prezintă un caz original de obsesie a focului analizată de Bachelard. „Ar fi mai bine să fii sfâşiat bucată cu bucată decât damnat. Ar fi mai bine să fii câine, broască râioasă, şarpe. Mai bine să fii orice altă creatură de pe lumea asta decât să mori nepocăit”10'. Această pastorală a fncii atinge noi culmi în The Life and Death of Mr. Badman („Viaţa şi woartea unui necredincios”), concepută ca un dialog între Attentive şi tseman. Acesta din urmă, alarmat de cuvintele neliniştitoare ale vecinului u> exclamă: „Dacă, aşa cum spui – şi acesta-i adevărul – până şi numele ernului este atât de înfricoşător, ce va fi fiind atunci locul propriu-zis al nelor la care sunt supuse sufletele damnaţilor, fără cel mai mic răgaz şi entru vecie, pentru vecie”106. Revenind pentru o clipă şi la Afew Sighs „ţ Hell, constatăm că acest tratat, dezvoltare, după toate aparenţele, a ' Predici publice, s-a bucurat de un mare succes. Între 1658 şi 1797, el a^t cel puţin 35 de ediţii, dintre care două la Boston, în 1708 şi 1731107.

Îr, Unyan face o mărturisire în acelaşi timp elocventă şi neliniştitoare

(jjT lrriele pagini ale lucrării Grace Abounding to the Chief of SinnersCând aveam nouă sau zece ani, sufletul meu era într-o asemenea restrişte, încât chiar în timp ce mă jucam cu ceilalţi copii, dintr-o dată cădeam pe gânduri şi eram cuprins de spaime, fără a mă putea 1 totuşi de păcatele mele. Da, atât de mare era disperarea mea cân | ' gândeam la viaţă şi la cer. Încât adesea doream ori să nu existe jnf' ori să fiu eu însumi unul dintre demoni, presupunând că ei nu-s f'„ călăi. Dacă tot trebuia să ajung în infern, mai bine să chinuiesc I să fiu chinuit”108.

„Supraculpabilizarea” din frageda pruncie, disperarea, tentaţia sadismul iată întunecatele orizonturi deschise de acest text deosebit de apăsat Totuşi, oricare ar fi fost ecuaţia sa personală atunci când evoca infernul o evidentă predilecţie, Bunyan se inspira din repertoriul clasic al puritanii Mulţi dintre ei erau convinşi, aşa cum s-a arătat mai sus, că „ameninţările s pedepsele – Baxter o spune – speranţele şi spaimele privitoare la lurnei de apoi sunt necesare pentru a cârmui bine lumea asta”109. Perkins aminteşte dictonul după care „drumul spre cer trece prin infern”110. Edmund Calarnv îi pune până şi pe sfinţi să mediteze asupra zilei judecăţii şi asupra infernului locul „caznelor îngrozitoare şi fără de sfârşit”111. Unii, ca anglicanul John Donne insistă mai curând asupra aspectului psihologic al pedepsei cu infernul privarea de Dumnezeu, Pentru Thomas Goodwin, de exemplu, chiar „cunoaşterea” formidabilei absenţe provoacă „groază, urlete şi gemete”112

Dar cea mai mare parte a predicatorilor puritani – Keach, Sibbes Bromley, Love etc.

— Atunci când vorbesc de infern, detaliază suferinţele fizice şi acţiunea focului, a mercurului şi a pucioasei113, chinurile „de nedescris” de dincolo de mormânt, afirmă Samuel Hieron, neputând fi „înţelese şi încă şi mai puţin îndurate”114. Acelaşi Hieron, procedând exact ca predicatorii catolici, dezvoltă în faţa ascultătorilor săi caracterul „deosebit de înspăimântător al cuvântului „niciodată„„11'. În cursul unei predici funebre. Daniel Featley îi invită pe oamenii cu judecată care-1 ascultă să se gân-dească la sfârşitul lor înainte de a fi prea târziu şi să aleagă de pe acum între eterna primăvară a lui Dumnezeu şi „marea de foc şi pucioasă” în care-s azvârliţi damnaţii în tovărăşia diavolului şi a slujitorilor lui. „Fumul chinurilor lor urcă şi va urca mereu, mereu; şi ei n-au odihnă nici zi, nici noapte”116. O culme a acestui tip de predică a fost atinsă de rigoristul Christopher Love, când declara într-o zi: „Chiar dacă cineva ar avea lifliW oamenilor şi a îngerilor, şi tot i-ar fi imposibil să explice extrema sufenn!' a unui suflet chinuit [în infern]… Dacă întreg pământul ar fi de hârtie, dac toată apa mării ar fi cerneală, dacă toate plantele ce cresc din sol 9i pene şi dacă ar fi atâţia scriitori câte fire de nisip pe ţărmul mării, şitot n fi de ajuns pentru a descrie chinurile din infern”117.

Inconvenientul antologiilor şi al unei prezentări tematice este, evide aţintirea proiectorului asupra unui subiect limitat, izolându-1 de cont Or, ar fi greşit să credem că, fie şi la puritani, predicarea face din inieI temă preferenţială. Reacţionând, în această privinţă, contra istoriog'a anterioare, Babette M. Levy notează: „Dată fiind cantitatea de pre. L pronunţate în Noua Anglie între 1620 şi 1670, înfiorătoarele descrie^]] g sorţii condamnaţilor nu sunt frecvente, cel puţin în predicile tipăi'te

Vlevârat că lucrurile s-au schimbat puţin atunci când predicatorii şi-au t$w ', ima Că rigiditatea morală a locuitorilor se îndepărta de stilul „părinţilor A'il~.' > Concluzia este că studiul pastoralei fricii pe teren protestant ca Pe, e [catolic nu trebuie să rămână doar prizoniera textelor consacrate *' j? ILlSjv infernului sau morţii.

L* la fel ^e importante şi de dramatice sunt multiplele apeluri la necesarul r reţ faEă c'e lume„> un a^ termen comun al pastoralelor catolică şi restantă, care se refereau necontenit la catastrofa dintâi, cea a păcatului f j î i lli XVI şi il îi îă f „jnar f în Germania secolului XVI, Sententiae pueriles îi învăţau pe lari formule ca Homo ad calamitatem nascitur (omul se naşte întru fericire) sau Hominis cor ex natura sua malum (inima omului e rea de la natură) sau Homo sibi ipsi calamitatum auctor (omul e autorul pro bului său dezastru) etc.119. Predicând într-o duminică pe baza unui pasaj din Luca (7, 11-7) – episodul consolator, dacă se poate spune aşa, al fiului văduvei lui Nain – Johann Gerhardt impune publicului o predică despre moarte, aceasta fiind ea însăşi precedată de „necazurile vieţii”. O întreagă parte a omiliei dezbate aşadar această ultimă temă, cu acumularea afir maţiilor tradiţional constitutive discursului despre contemptus mundi şi amintirea citatelor obişnuite scoase din Iov, Ecclesiastic şi din sfântul

Bernard. Omul, declară el după atâţia alţii, se naşte pentru a suferi; el trăieşte cu teamă; este împovărat de infirmităţi. Un jug prea greu apasă asupra fiilor lui Adam de la ieşirea din pântecele mamei până în ziua îngropăciunii în pământul-mamă. Suntem puşi la muncă şi expuşi acci dentelor, bolilor, sărăciei, grijilor. /neliniştii, fricii: „Ce sărmană, ce jalnică-i această viaţă!”120 1 care

Jean Arndt, cel mai citit, după Luther, dintre teologii „evanghelici” insistă în repetate rânduri în lucrările sale asupra „dispreţului faţă de lume”. În broşura larg difuzată intitulată De la Regeneration…, el arată cititorului că „moştenirea primită de om de la Adam prin vechea naştere, sau naşterea naturală, e cea mai rea dintre toate relele, adică păcatul care atrage după el nelegiuirea, mânia, suferinţa, moartea, diavolul, infernul şi damnarea…”121. De Vero Christiano, cel mai celebru tratat al lui Arndt, îl „ideamnâ pe credincios „să dispreţuiască lumea după exemplul lui Hristos Şi să-şj urască viaţa din lumea asta„122. În mod grăitor, unul din capitolele arţii e constituit dintr-o Oraliopro contemplu mundi făcută din sentinţe lce puse cap la cap:„…Ah! Cât am iubit deşertăciunea lumii acesteia se trece ca o floare, se usucă precum finul şi dispare ca umbra! Ah! Ce mi-am dat dragostea şi inima acelor lucruri inutile şi trecătoare, brei fără suflet şi neantului? Ah! Câte suferinţe, dureri, griji şi supărări m încercat pentru lucruri nefolositoare şi fără nici un câştig pentru etul meu nemuritor! Unde-s acum gloria şi măreţia lui Solomon? S-au cut ca floarea…„123 O revenire în forţă a vechii întrebări, Ubi sunt? Menea evocări ne fac să înţelegem şi o altă exprimare dură a lui ^ t: Xei ce nu se consacră meditaţiei asupra nimicniciei lumii şi asupra w se tăvălesc în teorii ca porcii în noroi”124.

„Deşertăciunea deşertăciunilor”, această convingere este omninr în epoca clasică în pastorala protestantă de limbă franceză. |ean D -f^'

Charles Drelincourt amintesc şi unul, şi celălalt credincioşilor din te' ^' de la Charenton că „vânturile şi furtunile de pe marea zbuciumată -i lovesc vasul nostru până se sparge… Tot ce există sub soare nu-i i^' supărare şi măcinare a spiritului… Carnea e ca iarba, iar grandoar C' floarea de pe câmp… Şi cea mai frumoasă dintre zilele noastre nu-i d Cnecaz şi suferinţă”125. Cl

Şi mai revelator e un discurs anonim despre Dispreţul faţă de Iu publicat fără precizarea editorului, în 1612, şi urmat, între altele d „meditaţie referitoare la regretul morţii unei persoane iubite”126. O adnot manuscrisa atribuie ansamblul lucrării lui Drelincourt. Totuşi nu poate f vorba de Charles Drelincourt care, în 1612, n-avea decât şaptesprezec ani. Pe de altă parte, „meditaţia…” e redactată de soţul Măriei Perrin moartă în 1610. Orice ar fi, lucrarea iese de sub o pană protestantă, dar ar putea aparţine autorului Imitaţiei. Opoziţia dintre carne şi spirit, certitudinea că totul merge prost pe pământ, îndemnul de a considera că „alergăm cu toţii spre ruina noastră”127 sunt locuri comune ale acestui discurs ce repetă după altele o sută că viaţa nu-i „altceva… Decât o veşnică suferinţă”128. „Principala binefacere a virtuţii este (deci) dispreţul faţă de această viaţă”129. „Antropologia angelică” a Părinţilor din deşert şi a călugărilor din Evul Mediu iese din nou la iveală. Autorul îi atacă pe cei care, „în loc să se transforme în îngeri, se transformă în fiare”130 şi îndeamnă energic: „Sus!… Să nu ne coborâm spiritul pentru lucruri muritoare, să ne pregătim pentru despărţirea de pământ; să nu mai respirăm decât veşnicie”131, să declarăm „război trupului”132. „Să nu iubim deloc lumea, nici lucrurile de pe lumea asta… Lumea trece cu poftele ei”133. Această ultimă formulă dovedeşte încă o dată alunecarea clasică de la un sens la altul al cuvântului „lume”. În concluzie, se ajunge la un discurs ce nu ţine cont de relativ, de schimbare şi de cele trupeşti: „Ce vezi dintr-un om? Un trup firav, supus la mii de beteşuguri; în el sufletul nu-i găzduit decât temporar şi nu rămâne decât forţat. E o locuinţă închiriată din care va trebui să se mute când sună ceasul”134. Se ajunge, logic, ca şi la episcopul Godeau, sa se refuze înduioşarea la moartea copiilor: „Ţi-ai pierdut copiii; dar oare nu Dumnezeu ţi i-a dat şi tot el i-a 'u din lumea asta? Nu se născuseră pentru a muri? Erau mai puâirj muritori ca alţii, din cei duşi zilnic la groapă? E oare un lucru nou c ia moartea pe un copil? Din tine, care eşti muritor, se puteau naş, copii nemuritori? T

Nu-i o ruşine să verşi atâtea lacrimi atunci când suflete prea-fericite s acum parte din eternitate, când ele au murit pentru lumea asta ca trăiască cu Dumnezeu?… Ce-i drept, te bucurai de ei; nutreai spel că-ţi vor fi sprijin la bătrâneţe şi că le vei lăsa averile tale; dar Durnn](, nu-i crease din motive atât de neîntemeiate, meschine şi pământeşt'-

După un astfel de citat, nu ne mai miră să găsim dispreţul faţă de lL Ccontemptus mundi) în predicarea de tendinţă puritană. Un predic

Cum spune un proverb, omul nu-i decât o picătură de apă, când ' '-' d jos. E ca o plantă ce se ofileşte uşor, o floare ce se veştejeşte, un 1>S'. Se risipeşte, un praf repede spulberat, o umbră degrabă ştearsă…„13'1: f”|fl zabilă repetare a aceloraşi comparaţii. Henry Smith reia pe cont u obositorul refren, Ubisunt? 15„, şi compară la rându-i viaţa cu vântul:1|0/_ sj cu aburul efemer13”. Samuel Hieron, căzând în pesimism, vede Ce tura umană un „amestec de stricăciune şi de moarte, unde nu găseşti n c altceva decât rău şi căruia i se datorează nimicirea noastră”139. Richard n'hbes îşi însuşeşte vechea sentinţă „mai mult face ziua morţii decât cea în e ne-am născut”140 şi ne îndeamnă să considerăm „că nu suntem făcuţi ntai viaţa asta şi că nu vom trăi întotdeauna aici. Nici copilul din pântecele amei nu-i făcut pentru viaţa aceasta. Suntem sortiţi unei alte vieţi”141. Featley are un pasaj destul de interesant despre zădărnicia vieţii: Omul, spune el, e ca o minge de tenis, trimisă dintr-un perete în altul„ pentru că e aruncat „de la un necaz la altul, de la o grijă la alta„. De aceea îl şi numeau anticii jucăria zeilor (luduş deorum). Trufia tinereţii urmează neroziei din copilărie, ambiţia vârstei adulte urmează nebuniilor tinereţii; apoi spaimele morţii se apropie cu repeziciune. Cursa vieţii e o succesiune de slăbiciuni; cădem din relele exterioare în relele interioare, din boală în păcat şi invers; mergem „din frică în necaz şi din necaz în frică„142. Richard Baxter, în sfârşit – dar lista ar putea fi extinsă – leagă strâns judecata pesimistă asupra omului de constatarea variabilităţii şi a nestatorniciei acestuia: „într-adevăr, trista experienţă a acestor timpuri a făcut să-mi scadă încrederea în om şi să-mi reconsider aprecierile asupra celor mai buni. Îl văd pe om ca pe un lucru atât de bicisnic, de uşuratic şi de nestatornic, ca pe o fiinţă atât de schimbătoare în spaimele şi în afecţiunile sale, încât niciodată nu voi mai putea numi pe cineva prieten, ba chiar îmi voi închipui că-mi poate deveni mai degrabă duşman„14'. Aceste fraze figurează într-un text redactat special „pentru femeile sărmane 5' pentru ţăranii fără ştiinţă de carte”. Dar mizantropia era în logica unui c°ntemptus mundi fondat pe convingerea răutăţii totale a omului.

Să luăm şi de la Arthur Dent o tiradă (atribuită de el unui teolog) foarte Semănătoare cu cea a lui Pleberio din La Celestine1'1'. Lucrarea lui Arthur ent, The Plairte Maris Pathway to Heaven (1601) se număra printre e 'Hai celebre cărţi religioase din Anglia secolului XVII. Citim aici:

Lumea e un ocean de sticlă, un spectacol care nu-i bucură decât pe naivi, un teatru al deşertăciunilor, un labirint de greşeli, un abis de necazuri, o cocină de obscenităţi, o vale a plângerii, un teatru al nenorocirilor, un râu de lacrimi, o platformă a înşelătoriilor, o colivie cu bufniţe, ° vizuină cu scorpioni, un vârtej de pasiuni, o comedie proastă, o nebunie înşelătoare: pentru că acolo unde sunt bucurii false sunt şi tristeţi adevărate. La bucurii nesigure, dureri neîndoielnice; la prosperitate schimbătoare, mâhnire durabilă; la bucurie scurtă – tristeţe îndelungată„1'„.

I; e Va spune că puritanii şi-au făcut o specialitate dintr-un astfel de al 'n Insulele britanice în secolele XVI-XVII? Ar fi o eroare. Anglicanul

John Donne a consacrat mai multe predici „mâhnirilor vieţii” şi) COr),. Sărmane a omului„. Într-o zi, el declară publicului său că omul ^ „receptaculul şi oceanul tuturor nenorocirilor. Focul, aerul, apa şi pyn, stt nu sunt elementele omului. Aceştia se definesc mai degrabă prin de„ra i ^ interioara şi violenţă exterioară, durere corporală şi amărăciune a inim „* deşi el poate fi nimicit de acestea, el nu se constituie decât prin el'!' Oratorul continuă afirmând că omul nu-i decât „strigăt” şi „nimicnicie”-aceea ţipă el la venirea pe lume146. Wesley, ca şi Donne, refuză concept'6 dramatică a predestinării, preferată de calvinişti. Şi el le deschidea cred ' cioşilor perspective relativ optimiste cu condiţia ca ei să se pocăiască