Jean Delumeau

Scadenţe apropiate paginile precedente au izolat, în interiorul pastoralei fricii, puncte comune ale predicărilor catolică şi protestantă. Să evidenţiem acum două caracteristici protestante: discursul escatologic şi angoasa legată de predestinare. Desigur, nu e vorba de a face din una sau din cealaltă exclusivităţi proprii Reformei. În ţările catolice se mai vorbea, după cum am văzut, de judecata de apoi şi se predica doctrina micului număr de aleşi. Dar, după intervenţia lui Luther, timp de un secol şi jumătate, insistenţa asupra apropiatelor scadenţe escatologice a devenit tot mai marcată în propovăduirile pastorilor protestanţi, îndeosebi în Germania şi Anglia. Pe de altă parte, doctrina servului arbitru, însuşită curând de toţi calviniştii, conţinea ea însăşi o serioasă încărcătură de nelinişte: cine putea fi sigur că va fi printre aleşi? În Frica în Occident am abordat deja tema escatologiei reformate1. Aş vrea mai cu seamă să subliniez aici atmosfera obsidională care a permis relansarea temerilor şi a aşteptărilor deja vechi şi a dus la paroxism un discurs în care se conjugau fricile, ameninţările şi speranţele. Când mentalitatea obsidională se instaurează într-un individ sau o colectivitate, există riscul de a deveni cu atât mai ameninţător şi mai exaltat cu cât te simţi mai slab, iar lupta împotriva adversarilor pare mai inegală. În Germania secolului XVI, situaţia s-a verificat mai ales în cuvintele şi acţiunile lui Thomas Miintzer (între 1520-1525) şi în cele ale lui Jan de Leyda în 1534-1535. Pătrunşi de milenarism, considerându-se drept noi profeţi, convinşi că în lumea creştină a timpului lor „tipării se împerecheau la grămadă cu şerpii”, §' unul şi celălalt, la un interval de zece ani, vor să instaureze împărăţia lui uumnezeu pe pământ, ceea ce va aduce sfârşitul stricăciunii, al împilării şi oricărei discordii. Ei sunt conştienţi de enormitatea întreprinderii, întrucât rebuie să răstoarne întreaga ordine politică şi socială. De unde şi convingerea lor că „aleşii” trebuie să recurgă la violenţă. Ei proclamă ca în, euteronom (13, 6) că „vrăjmaşii n-au dreptul să trăiască” şi interpretează tr-un sens literal versetul lui Luca 19, 27: „Cât despre acei vrăjmaşi ai ei ( -) aduceţi-i încoace şi tăiaţi-i înaintea mea”. Aşadar disproporţia ntre mijloace şi obiective ajunge aici sursă de exaltare şi violenţă. Umeroşii „Ilie” din secolul XVI anunţă – şi vor să grăbească – haosul Vastator ce se va sfârşi o dată cu instaurarea unui nou paradis terestru. Ei nu se îndoiesc de ajutorul eficace al lui Dumnezeu care „i-a răsturn cei tari de pe tronul lor şi i-a ridicat pe sărmani”2. Aceste ide i ^e extremiste sunt ca nişte lupte care permit să se observe, ca î °^' laborator, funcţionarea unui discurs escatologic ce înlocuieşte – sau cUn flează – frica prin agresivitate şi compensează umbrele prezentuh' Ulumina viitorului. Cu

Această analiză ne ajută să înţelegem numeroasele predici protest-ce anunţau credincioşilor apropiatul sfârşit al lumii: perspectivă teroriza * pentru păcătoşi, orizont exaltant pentru aleşi. Cel mai adesea, predica (totuşi, cu excepţii pe care le vom sublinia) se îndepărta de sche milenaristă şi nu profetiza nici o împărăţie a lui Dumnezeu pe pămârtt F nu evoca explicit decât judecata de apoi. Or, ce se află în planul secund] acestor ameninţări dublate de o imensă speranţă pentru „predestinaţi”? N mare frică provenită dintr-un sumbru diagnostic asupra prezentului.

Istoriografia desluşeşte din ce în ce mai bine aspectul escatologic al Reformei protestante care nu încetează totuşi a surprinde. Am afirmat mai înainte3 că unii umanişti, ca Guillaume Bude, asociau elogiul renaşterii literelor şi artelor cu convingerea că totul merge din ce în ce mai râu şi că sfârşitul lumii e aproape. O constatare paralelă se impune şi în ceea ce-i priveşte pe cei mai mulţi reformatori. Luther, Melanchthon, geograful Carion şi un mare număr de predicatori luterani au afirmat, de-a lungul secolului XVI, dar şi mai târziu, că ne apropiem de sfârşitul istoriei şi că ziua judecăţii e iminentă. Dar, în acelaşi timp, ei se ocupau activ de instruirea şi de educaţia tinerilor4. Putem încerca să rezolvăm contradicţia dintre cele două atitudini spunând că fondatorii protestantismului nu voiau să rămână cu braţele încrucişate aşteptând ultima zi, şi că ei înţelegeau să dea copiilor, înaintea acestui termen, o bună formaţie religioasă şi morală. Dar istoricul trebuie oare să fie prea cartezian? Nu e mai bine să admitem coexistenţa contrariilor în colectivităţi ca şi în indivizi? Fiecare dintre noi e în contradicţie cu sine însuşi; e ceea ce face bogăţia omului şi ceea ce face din istoriografie o profesiune pasionantă.

Luther şi discipolii săi din Germania au încercat două feluri de frici, inseparabile unul de celălalt. Pe de o parte, ei erau îngroziţi de starea prezentă a lucrurilor în lumea creştină a timpului lor şi, după aceasta constatare, au conchis că înmulţirea păcatelor nu putea duce decât la catastrofa şi eliberarea finale. Pe de altă parte, ei erau, mai mult decât

Miintzer şi anabaptiştii din Westfalia, conştienţi de situaţia lor de refoimatori în contextul epocii: se simţeau înconjuraţi de numeroşi duşmaniL-au identificat pe Satan drept responsabil de cele două categorii pericole şi drept principal strateg care-şi dispunea pionii pe eşichieru terestru pentru a captura maximum de suflete înainte de sfârşitul timpUI„ încerca un forcing final înainte de a fi închis pentru veşnicie, neputinciOy în hăul infernului. Un pastor din Berlin le spunea ascultătorilor: „Demon1 văzând că lumea îmbătrâneşte, se străduieşte din răsputeri să rt1 conştiinţa oamenilor ca să moară negreşit în păcatele lor”5.

Nou ntru că am avut deja ocazia s-o fac', nu voi mai insista din n a puternicului sentiment de „stânjeneala” încercat de elita germană

11. Colul XVI. În schimb, trebuie să subliniez că, la vremea respectivă, I acordat de literatura protestantă demonului, „principele acestei „ vrăjitoriei, blasfemiilor, inepuizabilei descrieri a viciilor epocii, ri'lor monstruoase, prezicerilor alarmante nu poate fi înţeles decât c j ţj asociem prevestirilor escatologice, convingerii că Antihrist a venit,. sj certitudinii că istoria umană se apropie de sfârşit. Păcătoşii trebuiau zin reamintindu-le neîncetat că sorocul e de-acum aproape. Acest rTscurs terorizam avea totuşi şi un aspect consolator: cei drepţi îşi vor edeaân curând sfârşitul angoaselor şi al fricii.

Acest lucru o dată reamintit, aş vrea cu deosebire să pun în lumină Agilitatea Reformei în Germania – şi în Europa – în secolul XVI şi în prima jumătate a secolului XVII. Beneficiind de distanţarea necesară, ştim că protestantismul reuşeşte să se implanteze solid într-o bună jumătate a Europei. Dar contemporanii lui Luther şi cei ai Războiului de Treizeci de ani nu erau deloc siguri de această victorie parţială. Protestanţii au avut multă vreme serioase motive să se teamă de înăbuşirea vocilor „evanghelice”. Menţinerea Reformei luterane în Europa germanică n-a devenit un fapt decât o dată cu tratatele din Westfalia (1648). Pericolul unui contraatac catolic s-a profilat aproape imediat – de unde şi frica neînte- -meiatâ de iezuiţi. În cea de-a doua jumătate a secolului XVI, când în Germania era pace, recucerirea romană prindea contur în Ţările de Jos şi în Franţa, în timp ce Spania se prezenta drept cea mai mare putere din lume. Apoi, în cursul Războiului de Treizeci de ani, sorţii de izbândă au părut să încline de mai multe ori în favoarea armatelor catolice. La care se adăugau ameninţarea turcă în Europa centrală, disensiunile dintre protestanţi, revenirile la religia tradiţională: pe scurt, suficiente motive pentru luterani să se teamă de eşecul întreprinderii lor.

Persistenta situaţie de „cetate asediată” explică atacurile pe toate căile ale scriitorilor şi predicatorilor „evanghelici” împotriva diverşilor vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Luther îl calificase pe papă, printre alte injurii, drept… Purcel al diavolului„, mesa – drept o „născocire a infernului„, intrarea în ordinele călugăreşti drept „înfierare cu semnul fiarei de care se vorbeşte 'n Apocalipsă”. Cântece, pamflete, farse şi predici reluau la nesfârşit aceleaşi acuze care-1 asociau pe papă cu Antihristul şi demonii într-un discurs Scatologic care nu era doar un act de propagandă, ci exprima, chiar şi Prm exagerările sale, convingerea iminenţei marilor scadenţe. O comedie compusă pe la 1525, Le Chat qui tire, îl pune pe scenă pe Luther trăgând e o coardă pe care duşmanii săi, Eck, Murner etc. Încearcă s-o reţină.

Formatorul declară: „Vreau să mă joc cu Antihrist de-a motanul care |a§e. Pentru a-mi susţine cauza, nu te am decât pe tine, Doamne: lagostea ta e unicul meu sprijin. Papa are numeroşi ostaşi, căci el ornandâ armata infernului. Risc totul într-o astfel de luptă. Dar, Doamne, tu vei fi cu mine”7. Thomas Kirchmaier, poreclit Naegeorgius, predicator din Thuringia, a fost, în secolul XVI, cel mai productiv dintre drarnah protestanţi. Piesa sa Pammacbius CI538), tradusă în germană în – ^' următor, prezintă trădarea papei Pammachius care-1 reneagă pe Hrist U se pune în slujba lui Satan şi vrea să-1 atragă şi pe împărat în apostazia -S' Dar Isus redresează situaţia trimiţându-1 la Wittenberg pe Pavel în comna Adevărului. În prefaţa la traducerea germană se afirmă că „doctrina naD este o mârşăvie, o blasfemie infernală şi diabolică”, iar papa e un „Antihr blestemat şi damnat”8.

În 1555, fostul călugăr franciscan Burckhard Waldis publică în limb germană, sub titlul Rime burleşti, o altă lucrare scrisă în latină de Thoma Kirchmaier consacrată „regatului papist” şi „moravurilor papei”. În ea s afirmă mai ales că „religia Turcilor e superioară celei a papistaşilor” şi, „turcul are mai mult respect pentru Dumnezeu decât toţi papistaşii luaţi la un loc”9. Rimele burleşti au avut cinci ediţii în douăzeci de ani (1555-1575) Pamfletele polemistului Jean Fischart din anii 1570 nu-s mai puţin violente contra „papalităţii fondate de diavol” şi contra Micii tichii pătrate a iezuitului. Papa e descris ca „un şarlatan mârşav” şi „un felcer vulgar” într-o epocă în care vezi peste tot cazuri monstruoase – semn evident că totul merge rău şi că Dumnezeu e mânios – Fischart ne asigură că „adevărata supra-minune” e „acest mieluşel de mare, fiara aşezată pe tron, prostituata din Babilon adusă la Roma de diavol… Păianjenul veninos şi vrăjitoarea fatală”10. Fischart asociază într-o aceeaşi acuză papismul, pe evrei şi pe vrăjitoare: îmbinare caracteristică pentru escatologia protestantă de atunci.

Predicatorul Barthelemy Ringwaldt, de la sfârşitul secolului XVI, este un bun reprezentant al acestei categorii de pastori luterani ce deplâng corupţia generală, denunţă papalitatea şi amintesc sfârşitul timpurilor. În poemul său, Dielauter Wahrheit (Adevăratul adevăr, 1585) autorul vede cum vin „ultimele clipe ale lumii… Nu se mai poate spera nici o îmbunătăţire”. Cartea a avut paisprezece ediţii între 1585 şi 1610. Într-o altă piesă, Christliche Warnung des trewen Eckarts (Avertismentul creştin al evlaviosuluiEckart, 1588), Ringwaldt mărturiseşte cu tristeţe: „Nu, rimele mele nu vor reuşi să smulgă lumea din clisa diavolului”. El încearcă să-i impresioneze pe păcătoşi cu o descriere groaznică a infernului, evocă, nu fără melancolie, „vremurile bune de altădată” ale catolicismului, darnu-1 iartă nici pe Antihristul de la Roma, „această hidoasă crisalidă a diavolului”

Atacurile grupate contra numeroşilor duşmani care asaltează cetatea luterană sunt evidente la începutul unei culegeri de fabule publicate în 1580, aceea a predicatorului Erasmus Alberus, Das Buch von der Tugent und Weisshait (Cartea virtuţii şi a înţelepciunii). În această lucrare destinată şcolarilor, autorul explică într-adevăr că „diavolul îşi are Ş' e fabulele sale: cele inventate de predicatorii şi călugării papistaşi, Corarw lui Mahomed şi povestirile talmudice ale evreilor: ele nu folosesc la nimi altceva decât la creşterea împărăţiei diavolului şi la îndepărtarea oamen'^ de Dumnezeu şi de adevăr”12. Pe urmele lui Luther, predicatorii „evanghelii r

Fi

I stemata, mai aducătoare de rele, mai crudă şi mai periculoasă ca a lor„13 l l l lb l f s Tot cam pe atunci se publică la Niirnberg operele în limba latină ale ă la război contra evreilor şi a turcilor. Într-o predică duminicala hlicată în 1564, Johann Spangeberg proclamă: „Fără nici o îndoială, PL jsjnţ oameni netrebnici §i întotdeauna gata să calomnieze… Ei n-au tV iiciliLl fix, nici pământuri şi orice fir de aţă din îmbrăcămintea lor este C clasul blestematei lor lăcomii şi al cametei… Cea mai mare dorinţă a lor fi ca nici un creştin să nu supravieţuiască… Nu există pe lume o rasă mai dă d l i dă i i ilă l”13

I ii Regius Urbanus. Autorul ne îndeamnă – e vorba iarăşi de o predică – să Iţinem cont de faptul că turcii sunt o întruchipare a lui Satan întrucât sunt I nstrumentele lui preferate şi credincioase şi îi îndeplinesc toate dorinţele„. Atât de mare-i ura lor împotriva creştinilor încât „sunt gata să suporte toate nenorocirile şi toate dezastrele – foame, frig, dureri, plăgi, lovituri, răni şi chiar moartea – numai să le facă rău„. Victorioşi, ei „străpung şi măcelăresc tineri şi bătrâni, femei şi copii, spintecă femeile însărcinate, trag în ţeapă şi pun în vârful unor pari ascuţiţi fetuşi sau copilaşi”14.

Duşmanii Evangheliei sunt deci de mai multe feluri şi, în plus, ei n-au fost niciodată atât de numeroşi: aceasta e convingerea exprimată de nenumărate ori de către predicatorii luterani din secolul XVI şi din prima jumătate a secolului XVII. Die-trich Veit, ale cărui predici sunt publicate în 1549, aşază cu hotărâre papalitatea în fruntea vrăjmaşilor lui Hristos, dar îi adaugă pe evrei, pe anabaptişti şi pe calvinişti15. Regius Urbanus e şi el convins că Satan asmute toate sectele contra luteranilor, şi în special pe anabaptişti16. Hesshusius se foloseşte de parabola neghinei pentru a identifica toate buruienile care au crescut odinioară şi se nasc, în vremea sa, în interiorul Bisericii: Zwingli, Calvin şi anabaptiştii figurează pe această ultimă listă; şi predicatorul aminteşte proverbul: „Când Dumnezeu construieşte o biserică, diavolul ridică alături o casă de rugăciuni”17. Într-o comedie în limba latină, Phasma, prezentată la Tiibingen în 1580 în faţa unei săli pline de principi şi de seniori, tradusă apoi de două ori în germană, Luther §i Brenz polemizează contra lui Zwingli, Beze şi Carlstadt. Diavolul trage în infern nu numai pe papă, dar şi pe toţi cei ce se îndepărtează de ortodoxia „evanghelică”18. O „comedie spirituală” a unui diacon, Martin Rinckhart, jucată de elevi în 1613 şi intitulată Cavalerul creştin din Eislehen, îl prezintă pe Luther ca pe un vajnic războinic care-i nimiceşte Pe toţi duşmanii lui Dumnezeu, adică pe papă, „pe sacramentari, zwinglieni, calvinişti” şi pe toţi „falşii fraţi”. Toţi aceşti pseudo-creştini sunt consideraţi „vipere” şi acuzaţi că varsă contra lui Isus şi a Măriei „un torent de Pucioasă infernală”19.

Aceste mărturii, cărora le putem adăuga şi altele, arată că luteranii nu Se simţeau, nici chiar în Germania, pe poziţii de forţă. Şi asta cu atât mai 'Huit cu cât, după ce au trecut primul şoc şi entuziasmul începuturilor Keformei, impactul trecutului şi contraatacurile Romei readuc un anumit număr de oameni în interiorul confesiunii tradiţionale. Acest aspect al s'tuaţiei religioase, de regulă puţin scos în evidenţă, merită a fi notat;

Brenz constată într-o predică: „Printre cei ce au primit Evanghelia sunt care, văzând prosperitatea idolatriei papale, se întorc la ea”20. În anii]-/' fostul preot Regius Urbanus se străduieşte să readucă la luteranism credinci ademeniţi de argumentele catolice şi le spune: „Trebuie să ţinem cu ta '„ la doctrina noastră. Dacă papistaşii reuşesc să semene îndoiala, sânte pierduţi. S-a întâmplat deja ca unii care ni s-au alăturat să se întoar înapoi„21. Cât despre Hesshusius, el e un martor întristat al dezicerilor

Atâtea indicii acumulate, atâtea pericole de înfruntat îi fac pe reprezentanţii de seamă ai luteranismului să-1 vadă pe Satan peste tot. Este cazul lui Dietrich Veit atunci când îi pune în gardă pe copii contra puterii şi proximităţii diavolului: „Să nu crezi că, dacă ai fost botezat şi ţi-ai pus încrederea în Domnul tău Isus Hristos, de-acum eşti în siguranţă: să nu-ţi imaginezi că diavolul e la o mie de mile de tine. Nici vorbă, el e chiar lângă tine, în permanenţă, căci duşmanul ştie că suntem pe terenul lui de vânătoare… Din cauza păcatului, demonul a devenit prinţul şi Dumnezeul acestei lumi”27. Urbanus Regius confirmă deciarând: „Satan e mare meşter şi inventator a mii de şiretlicuri… Când promite, când ameninţă şi sperie. Ne atacă din faţă, din spate şi din toate părţile”28.

Ofensiva satanică dezlănţuindu-se cu atâta violenţă, nu este permisă nici o îndoială: „marele supliciu e iminent”, Germania va fi înaintea tuturor „exemplul mâniei lui Dumnezeu peste întreg pământul”29- Astfel profetizează Johann Brenz în omiliile pronunţate în anii 1537-1552. Întregi„ discurs luteran din secolul XVI era înţesat de anunţuri escatologiceOsiander scrie o carte întreagă – publicată în 1544 – pentru a demonstra că, oricare ar fi modul de calcul adoptat, sfârşitul lumii nu va veni după 167231. Hesshusius constată că „frica e prezentă mai mult ca oricând oameni; ea constituie semnul cel mai rău că judecata de apoi e Pr'ntl proape„32. Predicatorul Gigas, ale cărui predici au fost publicate în fa” e asigură că ultimul mileniu a sosit şi că el nu va trece până la capăt 1^ l că: aşa cum zice Hristos, adevărul însuşi, vremea s-a scurtat… Pe, i potop, cel de foc, nu poate fi despărţit prea mult de patimile i Adam Isus Hristos… Doctorul Luther e fără nici o îndoială cel de-al nJâ şi ultimul Ilie-etc”.

Lf Aceste declaraţii ce concordă cu altele extrem de numeroase nu au de – ne surprindă. Ele evidenţiază mai ales respingerea plină de indignare c. Cgtre protestanţi a calendarului lui Grigore XIII care dovedea, în ochii că papa nu credea în sfârşitul lumii34. În schimb, e mai puţin cunoscută elungirea tensiunii escatologice în Germania în prima jumătate a seco-I lui XVII. Jubileul Reformei (în 1617) şi Războiul de Treizeci de ani

Uedicaţia culegerii în care se găseşte această predică e din 1634. Ceva ^ ' ^eyreme – în 1625 – apăruse prima ediţie a lucrării De Vero Christiano

Johann Arndt Ct 1621), despre care se spune că s-a bucurat de un mania mult după 1648. Toleranţa reciprocă în raporturile cotidiene ' icn^at cu adevărat teren decât destul de târziu, în secolul XVIir3.

Îl francez aduce o nouă dovadă a legăturii între comunitatea în escatologia protestantă şi discursul de ameninţare, acesta fiind succes durabil în Germania şi < 1 i.

— Diametral opus lui Hrisros, r, „-”ciinţa, „L1 n ca*” n 1. „: _, omiH Prira în Occident pusese în rehef puteraproape întregul univers – cer, pământ foc şi ap” PCdepSe. R răzbunarea insultelor aduse Creâtorulu Tot i^,? C°nt'*u, parca de o îndreptăţită indignare, ameninţă cu uina 7„' ^, suntem pedepsiţi cu lin (tm), i” „î…:”. I ulnaIata pentr„ r*d pe ' oderâd sau”nicodemiţi. ^c„ î” Occfrfe”r pusese în relief puter-

^Z lan ată contra Antihristului de la Roma de cat” reformaţii a acuza 'an de ^ începutul secoiuiul XVII44.

Ţtem pedepsiţ/cu ^^„p^ (tm) ^, ^^ ^'c” ^^T^*„ al lui Daneau (1576), Antihristul roman de dunuip de foame şi de ciumă. Dar încă nuToS, o^Tt ^ ^ (1604) Misterul nelegiuirii de Duplessis-Momay (l6ll) nu sin p paharul. Palte plăgi vor veni curând, prevestitoare ale sfârşitului lumii. Şi u a violenţă vor lovi, asemenea unei armate, şi atât de insistent, încât r vor fi creaturile cruţate. Înainte de ieşirea din Egipt şi de eliberar' evreilor, necredincioşii şi păgânii au fost şi ei victimele unor flageln îngrozitoare; tot astfel, înainte de ultima eliberare a fiilor lui DumneE din lumea asta nelegiui făă cele mai cunoscute dintr-o serie lungă şi „„,”

; păcatul îşi extinde stăpânirea, oamenii se fac a îşi epuizează resursele; papalitatea ajunge la „apătul ticăloşiilor sale; înspăimântătoarea judecată a lui Dumnezeu

;: ^, iurmna curând mica turmă, acestea sunt compoalte plag, vor veni curând, prevestitoare ale sfârş uluT^' ^ t Vigme, ările cele mai cunoscute dintr-o serie lungă şi variata. Totul v. olenta vo.

— Nvi „-m-_., * hmu. S, dedt lucrările c ^ ^ ^ _ ^. ^ stăpânirea> oamenll se fac i^~2s (tm) =~S~S SssKsrşşssşasTS

, să escatologie e mai curând subînţeleasa decât exprimau*, r. 5. V.”ul

^^înce mai mici; natura îşi epuizează resursele; papalitatea ajunge la din ce m ce „>a. _ _. V,.”-_^„ „^ wWota d Ini Dumnezeu se,. C mnui uui ani, de Diatribe de annis apocalyptis (1627) a lui Alsted, un comentariu al Apocalipsei care, tradus în engleză, a avut un puternic impact în insulele britanice. Ne putem întreba în ce măsură cititorii sau ascultătorii acordau credit unor astfel de anunţuri. Se ştie că predicarea catolică din Germania, din raţiuni de polemică antiluteranâ, susţine uneori contrariul acestor discursuri alarmiste39, în plus, mai multe mărturii, venind uneori din partea predicatorilor înşişi, lasă să se întrevadă scepticismul sau ironia anumitor oameni. 0 foaie volantă din 1581 susţine: „Şi judecata de apoi, şi cei ce o prevestesc nu mai stârnesc decât râsul. Atât de mult şi aşa de des s-a vorbit despre ea, dar nu s-a petrecut nimic! Ce s-o fi întâmplat cu ziua Domnului? Să se fi rătăcit pe drum?”40 O altă foaie volantă, din 1594, dă de înţeles că, daca vrei să fii considerat „om”, „nu trebuie să te temi de judecata de apoi, de diavol sau de focul gheenei; trebuie să priveşti ca pe nişte fabule tot ceea ce, după cum se spune, au născocit babele”41. „Când li se vorbeşte de judecata de apoi epicurienilor noştri, îşi manifestă dezolarea, în 1603, un profesor din Tiibingen, Johann Georg Sigwart, ei încep să câiteascâ şi & zică: „E mult de când ni se vorbeşte despre ea. Dar când va veni oare. După părerea noastră noi n-o s-o mai apucăm. Până una alta, de-am avea ce mânca, ce bea şi cu ce ne plăti datoriile, am duce-o foarte bine„„ – _ Aceste reacţii sunt asemănătoare cu cele pe care le-am identificat şilfl ţările catolice prin interpretarea celor mai traumatizante predici. Probabi că un anumit număr de auditori – bărbaţii mai cu seamă – rămârreal1 refractari la pastorala fricii sub toate formele ei. Dar, pe de altă parte, e sigur că ea impresiona şi marca persoanele cele mai „motivate” din plinC de vedere religios. Ne este cu neputinţă să credem că antipapisi111' apocaliptic al predicatorilor luterani n-a avut o acţiune durabilă. În ca contrar, nu s-ar putea explica puternicele tensiuni confesionale care au deschide cu evidenţa „stricăciunii şi a perversităţii lumii prezente” (cap. I). E clar – pentru noi – că răzbunarea aşteptată a lui Dumnezeu exprima la modul simbolic agresivitatea unei minorităţi ce se ştia ameninţată. Nu din întâmplare lucrarea lui Chassanion a constituit una din sursele Tragicelor Agrippa d'Aubigne.