Jean Delumeau

Pe urmele primilor reformatori, teologii şi predicatorii englezi din secolele XVI-XVII şi-au presărat predicile şi cărţile cu formule ce asociau justificarea prin credinţă cu îndemnurile la încredere. Această insistenţă e semnificativă. Ca şi ceilalţi reprezentanţi ai protestantismului, ei se adresau unor oameni cărora de-acum înainte li se refuzau asigurările anterioare: sfinţi protectori, purgatoriu (în măsura în care el permitea cuiva să scape e 'nfern), indulgenţe şi diverse alte mijlociri. Nu era uşor să umpli vidul

Creat pe neaşteptate157. Multiplicarea declaraţiilor liniştitoare constituie un semn sigur al angoasei colective: şi aceasta cu atât mai mult cu cât refuzului

Protecţiilor anterioare i se adăuga o teologie a elecţiunii158 care, aşa cum o

°rn arăta, îl incita pe fiecare să se întrebe asupra propriului său caz.

Acind deschis dificultatea, pastorii puritani au acuzat catolicismul şi „ minianismul” că-i ţin pe credincioşi în incertitudine asupra mântuirii lor, rucât harul putea fi succesiv pierdut, câştigat şi pierdut iar. „A te îndoi de, lntuire, aşa cum susţin papistaşii, scria Thomas Becon, este o doctrină s estabilâ”159. Burton îi atacă la rândul său pe papistaşii care „terorizează” c ete'e cu purgatoriul, cu poveşti despre viziuni şi apariţii şi-i „răstignesc” interdicţii superstiţioase160. Este sigur că, pentru a înlocui interdicţiile r

Liniştitoare, s-au înmulţit culegerile de rugăciuni pentru fiecare niom zilei şi al vieţii şi pentru toate categoriile sociale. The Cm ins ofCo ^ (1623), cartea puritanului Michael Sparke, s-a bucurat de un mare şi fiind un bun exemplu al acestui gen de lucrări.

Convingerea că harul divin, o dată acordat, nu mai poate fi retr. Apărea predicatorilor drept un puternic motiv de securizare.,. Mai pr de orice, scria John Bradford unei corespondente, aş vrea să fiţi asiou. De un lucru, acela că sunteţi îndrăgită de Dumnezeu, că-i sunteţi eoni iubit şi că aşa va fi de-a pururi„161. „Când credem în El [în Hristos], asie, '.' şi Latimer, e ca şi cum n-am mai avea nici un păcat„162. Episcopul joi! Hooper, executat în 1555 la ordinul Măriei Tudor, a redactat o Briefai Clear Confession ofthe Christian Faith în care citim: „Cred şi mărturisea că osânda lui Hristos e absolvirea mea; că răstignirea lui este eliberare mea; iar coborârea lui în infern e înălţarea mea la cer„163. În cele XXXIX d Articole din 1563, cel cu numărul XVII declară despre „predestinarea viaţă„ că ea constă în „eternul plan al lui Dumnezeu [stabilit înainte d facerea lumii] prin care el a decretat în mod definitiv, dar ascuns privirile noastre, eliberarea de blestem şi de damnare a celor aleşi de el întn Hristos şi conducerea lor spre veşnica mântuire, ca pe nişte vase dt cinstire„. Continuarea articolului afirmă că „această doctrină e o sursă dt negreşită încredinţare pentru credincios„ şi că „pioasa cercetare a predes tinării şi a elecţiunii noastre întru Hristos aduce celor ce cred o îmbărbătări plină de mângâiere, plăcută, de nespus„. În acelaşi spirit, arhiepiscopi Whitgift inserează în Articolele de la Lambeth următoarea afirmaţie „adevăratul credincios, adică acela care a primit credinţa ce justifică, este sigur, prin asigurarea credinţei, de ispăşirea păcatelor sale şi de veşnica Iu mântuire întru Hristos”164.

Doctrina Alianţei (Covenant), definită mai ales de către episcopii Jewel Ct 1571), de Perkins, de impetuosul puritan John Preston (fl628) '1 şi de Thomas Brooks (11680) – un alt puritan – se prezintă în m„; evident ca un discurs liniştitor. După definiţia lui Perkins, alianţa (covenani1 mântuirii comportă două demersuri: promisiunea lui Dumnezeu făcut; omului şi promisiunea omului făcută lui Dumnezeu. „Dumnezeu promite în mod liber pe Hristos şi binefacerile sale şi cere în schimb de la om ca e să-1 primească pe Hristos prin credinţă şi să se căiască de păcatele salt Alianţa (Covenant) e pecetluită prin tainele care aduc o confirmare -credinţei166. Desigur, nu omul, de la sine, face alianţa cu Dumnezeu, c numai Dumnezeu face alianţa cu aleşii săi. Aşadar, nimeni nu va putea să-' smulgă pe aceştia din mâna Tatălui. Mântuirea e sigură pentru că depin* de Dumnezeu şi nu de noi167.

Pretutindeni, calviniştii şi-au înmulţit declaraţiile liniştitoare. Într-o predic pronunţată la Charenton, pastorul Jean Daille dădea asigurări de gem„ „Dacă vă mărturisiţi Domnului Isus cu gura voastră şi credeţi în ini'„0' voastră că Dumnezeu 1-a înviat din morţi, atunci veţi fi mântuiţi”*- *-'… Catehism tipărit la Berna şi tradus în franceză, în 1655, pentru credincios1 ii Va ud postula că, deşi e încă „prea slabă”, credinţa e de-ajuns c'n 'n obţine iertarea, aşa cum o mână tremurândă nu-i mai puţin aptă Pe1trU -nână sigură să primească milostenia bogatului”'9. Daniel Featley, tan din interiorul Bisericii anglicane, predicând la Lambeth în 1619, llfl ^l. [Hristos] a venit nu pentru a stinge, ci pentru a aprinde; nu distruge ci pentru a salva; nu pentru a tăia ci pentru a pansa;

P1 a distruge, ci pentru a salva; nu pentru a tăia, ci pentru a pansa; e„ ntru a se răzbuna, ci pentru a împăca; nu pentru a pedepsi, ci nU j a suferi; nu pentru a frânge trestia deja doborâtă, ci pentru a fi lovit P. vjt jg trestie şi de bici şi pentru a fi el însuşi frânt pe cruce”170. ' La rândul său, Richard Sibbes le spunea ascultătorilor săi într-o predică: nu ne lăsăm copleşiţi de descurajare din cauza neputinţei şi a strică-unii noastre. Dacă Dumnezeu e cu noi, cine poate fi împotriva noastră?… Spiritul divin e mai puternic în noi decât stricăciunea… Dacă Sfântul Duh şi harul au coborât peste voi, păcatul nu va avea niciodată putere asupra voastră„171- O altă predică a lui Sibbes conţine acest îndemn imperios: „Şi, pentru a încheia cu un cuvânt de îmbărbătare, dacă este [printre voi] vreun biet suflet descurajat şi înspăimântat în conştiinţa sa de vederea păcatelor sale şi de ispitele diavolului, acela să se gândească la dragostea de Dumnezeu în Hristos… Nu-1 lăsaţi pe Satan să vă înşele arătându-vi-1 pe Dumnezeu ca pe un judecător înspăimântător şi pe Hristos ca pe unul ce nu vă va salva… De ce oare Tatăl 1-a însemnat pe Hristos cu pecetea lui dacă nu din dragoste pentru voi?„172 în acelaşi spirit, Richard Baxter exclama: „Păcătoşilor, niciunul dintre voi nu va avea motiv, întorcându-se acasă, să spună că eu vă predic disperarea… Spuneţi-mi, dacă puteţi: aţi auzit un om cu judecată să vă declare că nu există speranţă pentru voi, deşi v-aţi căit şi convertit?… Oricine s-a născut a doua oară şi devine prin credinţă şi căinţă o fiinţă nouă va fi negreşit mântuit”. Textul face parte din cea de-a 23-a ediţie (din 1685) a acestei instrucţiuni familiare173.

Frica de damnare

La lectura acestor consolări, care se alătură cuvintelor de alinare ale

Primilor refomatori, putem fi tentaţi să uităm celelalte aspecte, nelinişti-

°are de data aceasta, ale discursului aceloraşi predicatori. Or, ca şi teologii catolic^ principalii reprezentanţi ai luteranismului şi puritanii anglo-saxoni u Propovăduit doctrina micului număr de aleşi. În această privinţă, vom

1 a câteva texte edificatoare a căror listă am putea-o lesne completa.

'n duminica sexagesimă, Johann Spangenberg (f 1550) explică auditoUl său pilda semănătorului (Luc. 8, 1-15) şi pune întrebarea: „Ce vrea ne înveţe această evanghelie? Două lucruri. În primul rând că vor fi mai I1 damnaţi decât salvaţi. Cauza? Doar un grup mic se conduce după intui lui Dumnezeu… Al doilea lucru e acesta: deşi cea mai mare parte, n re oameni trebuie să fie pierdută, cuvântul lui Dumnezeu nu se predică ' rJar… Desigur, e îngrozitor să te gândeşti că doar un sfert din seminţe Pe pământ bun şi că celelalte trei sferturi sunt pierdute… Dar un

I u predicator evanghelic nu trebuie să ia în seamă daca sunt mulţi sa cei ce primesc Cuvântul, ci să-1 vestească şi să-1 propovăduiască 1; lumea, aşa cum a cerut Hristos la sfârşitul evangheliei lui Marcu„17' a a'; Corvinus (f 1553) afirmă la rândul său, într-o culegere de predici cărora |°' fost adăugată De officio concionatoris ele Melanchthon, că dintotdea ^ creştinii au fost în număr foarte mic şi că mulţi din cei ce, se făles n' numele şi cu evanghelia lui Hristos” sunt, totuşi, „supuşii lui Satan'1^ Lucrarea lui William Perkins, De Praedestinatione… (1598), râspuni unor critici contra predicării puritane că „în absolut, se poate spune ' mulţi oameni se vor mântui; dar dacă-i punem în relaţie pe mântuiţi cu o care vor fi condamnaţi pe drept, atunci trebuie să admitem că aleşii vorf puţin numeroşi, aşa cum stă scris clar în Scriptură„176. Şi tot în duminic sexagesimă, Johann Gerhardt constată la rândul lui că numai la un mjc număr de oameni dă roade Cuvântul177. Cât despre Johann Arndt, el aţşazâ pe pagina de gardă a cărţii sale De Vero Christiano, înaintea tuturor celorlalte citate, formula lui Matei 7, 13-14 „Dar strâmtă este poarta, îngusta este calea care duce la viaţă”178.

Regăsim acelaşi limbaj la puritanii englezi din secolul XVII. Samuel Hieron, vorbind şi el de „poarta cea strâmtă”, declară auditoriului: „Cu cât mai rari sunt cei ce vor intra în cer pe poarta cea îngustă, cu atât mai mare trebuie să fie strădania noastră de a ne număra printre ei”179. Într-o predică, Christopher Love îşi imaginează întrebarea: „Oare toată lumea va fi damnată?” şi răspunde: „Mulţi vor fi cei damnaţi”180. Richard Baxter e un director de conştiinţă mult mai moderat decât Cristopher Love. Totuşi, dând directive „convertiţilor”, el le atrage atenţia că „servitorii credincioşi ai Iui Dumnezeu sunt rari. Aşadar, dacă până şi acest mic grup îl necinsteşte pe Dumnezeu şi nu se arată drept în ochii lui, oare aceasta nu-1 va îndemna să părăsească lumea şi s-o termine cu fiii omului? Împărăţia nu va fi dată decât unei turme mici (Luc. 12, 32). Numai de la câţiva aşteaptă Dumnezeu lucruri mari. Oare cei câţiva îl vor dezamăgi?”181

Acest tip de discurs explică reacţiile de sens contrar ale celor care s-au temut să nu descurajeze auditoriul. În mai multe rânduri, Donne îi invită pe credincioşii care-1 ascultă să nu cadă în disperare. Dumnezeu nu-şi lasă copiii fără mângâiere. Nu trebuie să ne placă să ascultăm predici despre predestinare. Îndurarea lui Dumnezeu ne şterge păcatele cum şterge marea urmele unei corăbii. Ea se apleacă asupra tuturor oamenilor, chiar Şi asupra creştinilor de alte confesiuni şi chiar asupra evreilor. Ea are mijloacele de a-i salva pe cei ce n-au putut auzi cuvântul său. Nimeni nu poate ş„ numărul aleşilor. Judecăţile Domnului nu sunt irevocabile. El vrea ca toţi oamenii să fie salvaţi182. Studiind cauzele „deznădejdii„ religioase, Burton pune formal în cauză „greşita interpretare„ a mai multor pasaje di” Scriptură, printre care el include mai ales „mulţi chemaţi, puţini aleşi”, „f111 te teme turmă mică” (insistenţa vizează aici cuvântul „mică”), „îngustă calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află”. „Aceste citate ^ altele asemănătoare, afirmă Burton, îngrozesc sufletele multora”1: constatare de care istoricul mentalităţilor trebuie să ţină cont.

Ina predestinării comporta un punct pozitiv: graţia divină o dată D°c. Pumnezeu n-o ia înapoi. Dar e imposibil să ştim pe ce criterii îi „°rC] ' e cei cărora le acordă graţia şi pe cei cărora le-o refuză. Planurile; 1'e^ de nepătruns', de neînţeles” şi numai trufaşii vor să le cerceteze. 'U'S'ir-i că o decizie divină este irevocabilă. Două concluzii, amândouă, decurg din această teologie: ins, tjunea sau respingerea unui individ se realizează „în mod necesar” 1 îndată ce Dumnezeu a luat o hotărâre. Pe bună dreptate s-a remarcat determinismul„ ce caracterizează, la Theodore de Beze de exemplu, dezvoltările asupra predestinării. Necesse est şi oportet sunt expresii pe care le întâlnim adesea sub pana lui atunci când tratează acest subiect184, publicul nu putea să nu fie neliniştit de redutabila logică şi de raţionalismul ce dezminţea toate încercările de securizare, b) întrucât Dumnezeu a hotărât o dată pentru totdeauna asupra mântuirii sau damnării cuiva, independent de orice previziune legată de primirea credinţei (contrar poziţiei luteranilor, mai ales după 1580) sau a lucrărilor sale (contrar poziţiilor catolică şi „arminiană„), rezultă că el a voit dintotdeauna păcatele nelegiuiţilor. Zwingli şi Beze – ne amintim185 -erau clari asupra acestui punct. Prin forţa lucrurilor, această concepţie a coborât progresiv de la nivelul speculaţiilor erudite la cel al pastoralei. Ca dovadă, între altele, A Golden Chain de Perkins, lucrarea celei de-a doua generaţii reformate, inspirată de consideraţii „practice” şi redactată de cineva care voia să răspândească printre contemporani o soteriologie coerentă.

Cele două aspecte subliniate mai sus se găsesc împreună şi în rândurile de mai jos:…”Prin decret, Dumnezeu a determinat el însuşi în mod necesar şi, totuşi, liber toate lucrurile în vecii vecilor. Aşadar, este de netăgăduit că el a decretat după bunul său plac toate lucrurile şi toate acţiunile trecute, prezente şi viitoare, o dată cu locurile, timpurile, mijloacele şi finalităţile lor. Da, a hotărât pe drept faptele rele ale celor răi. Întrucât dacă le-ar fi anulat, ele nu s-ar fi produs. Şi cu toate că, prin firea lor, ei sunt şi rămân răi, totuşi, ţinând cont de decretul divin, ei sunt întru câtva buni, pentru că nu există nimic rău în mod absolut. Un lucru rău prin natura sa este în acelaşi timp bun în decizia eternă a lui Dumnezeu prin aceea că oferă ocazia şi mijlocul de a manifesta gloria divină în dreptatea şi în îndurarea sa…

Într-o faptă rea, Dumnezeu nu e doar un simplu agent permisiv, ci şi puternicul ei făptuitor; totuşi, cum ea nu se datorează nici inspiraţiei şi nici voinţei sale, el admite cu toată libertatea ca răul să fie făcut şi-1 întoarce spre propria-i glorie”186.

U'agramele succesive ale lui Beze, Perkins şi Bunyan au constituit ntru marele public ilustrări ale acestei teologii care nu stabilea nici o 6 tură între universul aleşilor – cel al îndurării – şi universul celor i – acela al justiţiei. Înainte ca noi să ne fi născut, se hotărâse deja dacă noi vom fi de partea lui Abel sau de partea lui Cain. A fi danin-o arată schema lui Bunyan „înseamnă a fi lăsat în afara electiu '^ Dumnezeu”. De altminteri, toată lumea ştia că puţini sunt aleşi. Şi ' cum să nu fii îngrozitor de neliniştit? Această interogaţie ne fh „^ înţelegem de ce Laud le reproşa puritanilor răspândirea învăţăturii conf căreia „Dumnezeu condamnă dintotdeauna cea mai mare parte a o- ^ nilor la focul etern, fără a le socoti păcatele. Sufletul meu are oroare] '„ asemenea opinie. Pentru că ea face din Dumnezeu, din Dumne? C tuturor iertărilor, cel mai feroce şi mai nesăbuit dintre tirani”187.

Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum am văzut188, o pedago religioasă preconizată deja de primii luterani, reluată mai apoi şi amni ficată de toţi predicatorii predestinării, le impunea credincioşilor un pe] rinaj de „convertire” ce traversa, într-un moment al parcursului său u-infern al disperării. În momentul în care îi făceau pe păcătoşi să măsoart gravitatea stării lor predicatorii insistau cu prisosinţă asupra mâniei divin. Şi a flăcărilor infernului. Un martor povesteşte că Perkins, orator reputa-pentru claritatea expunerilor sale accesibile tuturor, pronunţa cuvântir „damnat” cu o asemenea forţă încât el lăsa multă vreme după aceea un ecou dureros în urechile ascultătorilor189. Nu din întâmplare literatura engleză de la sfârşitul secolului XVI şi din secolul XVII a descris cu un fci de fasciriaţie eroul pe care condiţia sa de păcătos îl cufundă în deznădejde (cavalerul Redcrosse al lui Spenser, Faust al lui Marlowe, Samson al lui Milton). „Vai, strigă Bolton într-o impresionantă evocare, când un nefericit [adică oricare dintre noi] sărac şi decăzut începe să întrezărească, printr-o iluminare specială a Cuvântului ori printr-o manifestare extraordinară a autorităţii [divine], chipul ameninţător al lui Dumnezeu în oglinda cea curată a Sfintei Legi şi sa simtă divina justiţie care, cu o mână nevăzută se răzbună în secret asupra conştiinţei, inima lui grea i se topeşte de îndată în piept şi devine ca apa. El cade şi-şi pierde în acelaşi timp forţa trupului şi vigoarea spiritului”190.

Desigur, predicarea puritană susţinea că trebuie să ieşim din aceasta „teroare legală” (adică provocată de distanţa dintre Lege şi faptele noastre] Dar nu rămâneau unii la stadiul disperării? Sau nu recădeau, mai târziu, în nelinişte? Dacă urmăm itinerariul spiritual trăit şi recomandat de Bunyan şi care corespundea clasicei pedagogii religioase puritane, descoperim în el patru etape. Prima este aceea a orbirii, păcătosul fiind atunci inconştient de stricăciunea sa; a doua este marcată de „teroare”, adică de descoperire;' păcatului din sine şi a pedepsei meritate. Într-o a treia fază – de iluminare – disperarea se transformă dintr-o dată în mângâiere şi siguranţă. În sfirşltp viaţa, dacă putem îndrăzni să spunem aşa, reîncepe; „convertitul' clu<-e acum o existenţă creştină, dar aceasta e făcută, în mod firesc, clin ispite ţ lupte. Atunci pot să reapară crize de disperare. Trebuie aşadar să nd agăţăm de certitudinea că decretul alegerii nu va fi niciodată anulat1”-

Concret, comportamentul psihologic indus printr-o asemenea pastora'-1 se prezintă sub formă de spaime şi speranţe alternative. Calvin, cel di s' explicat că siguranţa credinciosului nu poate fi niciodată o., înţe'*^ * a sufletului: „Când noi susţinem, scrie el, că credinţa trebuie să. Otalâ P' ^. Asjgurata, noi nu ne imaginăm câtuşi de puţin o certitudine ie-^ ', fip atinsă de nici o îndoială, nici o securitate care să nu fie

%*nu fie aţin; „ ele nici o nelinişte: ba dimpotrivă, ne spunem că credincioşii au a – o luptă perpetuă împotriva propriei lor neîncrederi: mai e mult Uaşezăm conştiinţa lor în vreun locşor tihnit care să nu fie agitat de furtună! Totuşi indiferent de cât sunt de hărţuiţi, noi negăm că le-a „'-ht sau că şi-au pierdut încrederea, cândva atât de fermă, în îndurarea lui mnezeu„193- Astfel, teoretic, aleşii sunt siguri de mântuirea lor, dar practic „continuă să treacă prin accese de nelinişte.

Pastorala protestantă a insistat constant asupra celor două dovezi care ebuie să ne convingă de faptul că vom fi aleşi: încrederea în Hristos mântuitorul şi faptele bune pe care el le realizează prin noi. După Perkins, exprimând în această privinţă o convingere generală a reformaţilor, acela care-i predestinat la glorie este predestinat şi la mijloacele mântuirii, adică unirea cu Hristos prin credinţă şi prin faptele bune194. Dar, în fapte, credinţa se poate estompa, iar înclinaţiile noastre rele pot reacţiona cu vigoare. Ce se întâmplă atunci cu siguranţa alegerii? Pierre du Moulin răspunde într-o predică spunând că „pacea conştiinţei” nu-i o adormire profană şi nici o securitate carnală195. Numeroşi directori de conştiinţă puritani din Marea Britanie s-au străduit şi ei să-şi liniştească credincioşii făcând distincţia între certitudinea obiectivă şi asigurarea subiectivă. Numai prima e dată aleşilor; cea de-a doua nu apare decât intermitent196. Thomas Brooks scria că har şi încredinţare nu sunt soţi de nedespărţit. „Un om se poate bucura de harul adevărat fără a resimţi încredinţarea iubirii şi a favorurilor lui Dumnezeu, a iertării păcatelor sale şi a salvării sufletului său. Încredinţarea e necesară stării bune a creştinului şi nu fiinţei sale: ea e necesară pentru consolarea creştinului şi nu pentru mântuirea lui”197.

Literatura religioasă puritană conţine multiple analize concordante care amintesc de descrierea catolică a experienţei mistice. Henry Smith constată: i, Nimic nu există în viaţa noastră care să nu sufere eclipsări şi schimbări în afară de cucernicia noastră„198. Într-o altă predică, el afirmă: „în ochii lui dumnezeu, alegerea noastră e sigură dintotdeauna… Dar pentru noi „Şine, ea e nesigură; de aceea trebuie să încercăm să ne-o asigurăm prin apte bune”1”. Perkins ne sfătuieşte să ne încăpăţânăm în credinţă chiar

Clrid suntem în plin tunel. „Arta principală a creştinului e să creadă în ceea e nu se vede, să spere în daruri amânate, să-1 iubească pe Dumnezeu ln

°a semnificativ, Perkins plasează în diagrama lui, în partea celor mântuiţi, ernente care nu figurau în cea a lui Theodore de Beze şi anume: „ a°'ala asupra alegerii”, „disperarea”, „îndoiala asupra credinţei”, „îndoiala

AsuPra justificării„ etc. Tot atâtea obstacole ce trebuiesc necontenit trecute amte de a ajunge la „sanctificare„ şi la „glorificare”201.

^amuel Hieron pune întrebarea: „Poate exista o încredinţare [asupra

Serii] ao-ţ ^e certă îneât să nu fie nici amestecată, nici umbrită, nici r

Perturbată de îndoieli?„ Şi răspunde. „Sunt convins că cei ce nu s-au -niciodată de acceptarea lor n-au crezut niciodată în ea„202. Richard şi explică ascultătorilor săi că Dumnezeu are un dublu chip, unul e ^ luminează sufletele cu pace, bucurie şi mângâiere, atunci când el îi s r sufletului… Eu sunt mântuirea ta.” şi un altul „când se ascunde privirii On T interior, ne refuză pacea şi ne lasă în pustiul spiritual”203. Daniel Feat! Evocă la rândul său deliquium spiritus (eclipsa spirituală) ce-1 n * afecta pe credincios. Dumnezeu îi trimite această încercare fie pentru umili, ca să nu se fălească cu favorurile primite, fie pentru a-1 face dorească şi mai tare mângâierea Evangheliei. În orice caz, acest aband lasă sufletul într-un fel de „leşin”. „La auzul Cuvântului nu dă nici un sem de viaţă”204. Deşi scrie o întreagă lucrare destinată să aducă pacea î conştiinţă, Richard Baxter admite că „sunt foarte puţini creştini care ajun” la certitudinea mântuirii„ şi că „aceia, foarte puţini la număr, care ajung la această certitudine nu o au niciodată întreagă şi constantă, ci amestecata cu imperfecţiuni şi câteodată umbrită sau fragmentată„. De unde aceasta opinie utilă. „Poţi fi mântuit fără a fi obţinut niciodată încredinţarea aici, pe pământ, dar nu poţi fi mântuit fără Hristos şi fără harul divin. Dumnezeu n-a făcut din încredinţare condiţia mântuirii noastre… E mai bine să mergi în cei în mâhnire şi îndoială decât să mergi în infern liniştit”205.

I se pune atunci credinciosului problema de a şti cum să interpreteze nenorocirile ce-1 pot lovi în viaţa de aici. În această privinţă, se contrazic două discursuri ce riscă să mărească perplexitatea deja mare a „convertitului”. Charles Drelincourt, vorbind de Apocalipsă în 1662, le spune ascultătorilor că Dumnezeu ne pedepseşte spre binele nostru. „Pedeapsa Tatălui ceresc ne e la fel de necesară ca pâinea în casă”. Invers, „Dumnezeu nu-i pedepseşte deloc [pe pământ] pe cei mai mulţi dintre cei ce trebuie să fie obiectul justiţiei sale, pentru că el îi abandonează diavolului care-i va chinui veşnic în infern”206. Dar într-o altă predică, cu doi ani înainte, Drelincourt îşi ameninţase enoriaşii spunându-le: „Strigătul [păcatelor noastre] a urcat până la cer. E ceea ce înarmează braţul Atotputernicului şi-1 obligă la răzbunare, ceea ce face ca distrugerea să bată la uşă”20' Jn mod identic, Featley consolează două persoane lovite de nenorocire asigurându-le că „Dumnezeu îi întristează pe cei îndrăgiţi de el. Atunci când nu suntem loviţi avem motive să ne temem”. Dar Featley trebuie să recunoască mai departe că „anumite necazuri îi lovesc pe tot felul de oameni”. Şi atunci cum să deosebim diferitele nenorociri? Răspunsul este ca cele ce li se întâmplă virtuoşilor sunt pentru ca ei să devină mai buni şi SJ se îndrepte, în timp ce acelea care-i lovesc pe răi sunt pedepse ce nu servesc la instruirea lor208.

Faptul că diagnosticul referitor la necazuri a fost realmente o cauză oe nelinişte pentru credincioşi ne este dovedit de o predică a lui Christopne_ Love în care citim: „Unii oameni se îndoiesc de elecţiunea lor pentru c< Dumnezeu îi urmăreşte cu necontenite necazuri şi-i copleşeşte cu l°vl turile grelei lui mânii. Aceasta-i face pe mulţi oameni cucernici să s i faptul că ei nu fac parte din mulţimea aleşilor lui Dumnezeu”209. „ -istorilor, în acest caz, este că resemnarea în încercare e un semn gepl'cv ' ^ pe aceea credinciosul, chiar clacă are certitudinea obiectivă a, |eleC- ^je ţre5uie să-şi continue itinerariul său religios în „teamă şi

L'lltre., torii de conştiinţă ai puritanismului sunt unanimi în a relua formula iptură despre care Burton afirmă că dă naştere unor interpretări