— Tizante210- De altfel, li se alătură şi Donne care, în mai multe rânduri, lf t„ în predicile sale asupra necesarei temeri de Dumnezeu. „Căci
11 ni nu poate fi sigur că e ales astfel încât să se oprească din efortul nţintuirea sa în teamă şi cutremurare„211. Omul nu va avea nici o eurare şi nici un moment de odihnă înainte de judecată212. Aceste vinte venind din partea unui orator ostil predestinării calviniste ar putea f reluate cuvânt cu cuvânt de gurile şi penele catolice sau „arminiene”.
Dar ele coincid, în fapt dacă nu în intenţiile teologice, cu discursul puritan care susţinea simultan că alesul e încredinţat de mântuirea lui şi că totuşi trebuie „să se teamă şi să tremure toată viaţa lui”.
Chrisopher Love arată că „dacă Sfântul Duh ne obligă să ne purtăm cu frică în timpul pribegiei noastre (cf. I Petru 1, 17) nu e vorba de frica legată de elecţiunea, ci de frica de păcat”. Totuşi continuarea frazei îi dezminte prima parte, căci Love adaugă: „Nu trebuie să păcătuim împotriva lui Dumnezeu, ci să ne temem de Dumnezeu şi să ne temem să nu-1 provocăm pe Dumnezeu prin păcatele noastre”213. Să-1 provocăm pe Dumnezeu la ce, dacă nu la a pedepsi? Henry Smith a explicat ce nelinişti permanente îl chinuiau pe credincios: „Nu-i de-ajuns să alergăm, trebuie să ştim cum să alergăm. Nu-i de-ajuns să înţelegem, trebuie să veghem la modul în care înţelegem. Nu-i de-ajuns să credem, trebuie să veghem la modul în care credem. Nu-i de-ajuns să ne rugăm, trebuie să veghem la felul în care ne rugăm. Nu-i de-ajuns să lucrăm, trebuie să veghem la felul în care lucrăm… Cain a oferit un sacrificiu, dar Dumnezeu 1-a refuzat”214.
Charles Drelincourt punea următoarea întrebare publicului său din
Charenton: „V-aţi împodobit pe dinăuntru cu umilinţă s^i v-aţi desăvârşit „Mntuirea cu frică şi cutremurare l„21”1 Verbul „a desăvârşi” se cuvine a fi subliniat. Căci „frica şi cutremurarea” de care este vorba aici şi în alte e*te similare nu-s cele din faza terorii şi disperării prin care trece cel ce e va pocăi. Dimpotrivă, ele caracterizează trăirea religioasă a celui care e e) a „convertit” şi îşi „desăvârşeşte” mântuirea. De ce să mai „tremuri” dacâeşti deja mântuit?
Obiecţia fusese cu siguranţă făcută predicatorilor, astfel încât Daniel at'ey o şi inserează într-una din predicile sale: „De ce oare, întreabă mnul”, de ce recomandă sfântul Pavel: >Nu fiţi cu trufie ci cu frică; ţ cu fr; c^ şj cutremurare la mântuirea voastră„, şi de ce ne povăţuieşte * Petru: „Purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre„, dacă adevăraţii i cu ş nserează întruna din predicile sale: „De ce oare, întreabă Ul din interlocutorii săi imaginari, David îndeamnă: -Slujiţi-1 cu frică pe ml ra credincioşi sunt aşa de încredinţaţi de mântuirea lor încât nu înfrunta clipă primejdia de a-şi pierde starea de graţie de pe pământ şi coroa glorie din lumea de dincolo?„216 Răspunsul lui Featley este că frica'° 'Hopune „încrederii spirituale„, dar că frica bună contracarează carnală”21. În secolul XVIII, Gilbert Tennent va spune în acelaşi -'^ „Iubirea fără frică… ar deveni certitudine. Frica fără iubire ar d f”; slugarnică”21*. Eri'
Aşadar, predicarea de inspiraţie calvinistă s-a luptat cu „securit carnală”. Dar, făcând aceasta, nu sădea ea noi şi noi nelinişti în sufl ' credincioşilor? Pentru că suntem justificaţi prin credinţă. Dar credi atunci noastră este oare cea bună? Nu cumva suntem nişte „ipocriţi”219 este când faptele noastre contrazic credinţa pe care o declarăm? Or evident că noi continuăm să păcătuim. Şi atunci faptele noastre rele n decurg cumva dintr-o credinţă pe care Dumnezeu n-o recunoaşte? Spirala fără sfârşit a întrebărilor retrospective. Cramer afirma: „Această credinţă care produce [fără căinţă] fie fapte urâte, fie fapte ce nu sunt bune nu e dreaptă, curată şi vie, ci moartă, diavolească şi prefăcută, cum o numesc sfântul Pavel şi sfântul Iacov. Căci până şi demonii ştiu şi cred că Hristos s-a născut dintr-o fecioară, că a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi fără să mănânce şi să bea nimic, că a făcut tot felul de minuni dovedind că el este adevăratul Dumnezeu… E treaba creştinului să aibă adevărata credinţă şi să se pună la încercare dacă o are sau nu… [şi] deci atunci când mărturisiţi numele lui Hristos, iubiţilor creştini, nu vă lăsaţi nici un moment duşi în ispită de o credinţă scornită şi închipuită; asiguraţi-vă de credinţa voastră. Puneţi-o la încercare prin viaţa voastră”220.
Henry Smith propovăduia şi el: „Există un zel fără inteligenţă, o iubire fără sinceritate, o rugăciune fără credinţă şi-o credinţă fără roade. De aceea Apostolul ne îndeamnă să ne cercetăm pe noi înşine dacă suntem în credinţă (II Cor. 13, 5): nu dacă avem un fel de credinţă, ci dacă suntem în credinţă – adevărata credinţă”221. Oratorul continuă declarând că pentru a merge la cer nu-i suficient să fii printre protestanţii conformişti (Statute-Protestants) care merg la biserică, ascultă predica şi comuniază o dată pe an. Credinţa cere mai mult decât atât. Urmează o întrebare şi o afirmaţie tulburătoare: „Cine are mai multă credinţă decât apostolii? Şi totuşi, de câte ori nu le-a spus Hristos: „Voi, oameni de puţină credinţă!„ deplângând astfel faptul că aveau credinţa prea slabă”222. Ghicim efectul unui astfel de raţionament asupra publicului. Dacă pentru mântuire e nevoie de credinţă, ce se întâmplă atunci când credinţa e slabă sau nesigură? Când suntem „ipocriţi” şi când suntem sinceri? Dublul limbaj al pastoralei asupra predestinării se revelează cu claritate în următoarele două fraze spuse de JeŞf Daille: „Dacă vă mărturisiţi credinţa în Domnul Nostru Isus şi credeţi în inima voastră că Dumnezeu 1-a înviat din morţi, veţi fi mântuiţi. Dar aveţ1 grijă, credinţa voastră să fie vie şi sinceră: să nu fie un vis, o nălucire sau ufl idol, ci o convingere fermă, o încredinţare deplină de adevăail Evanghelie'-Să fie o credinţă asemeni celei a lui Avraam şi celei a apostolului”223- Da cine poate fi sigur că are credinţa lui Avraam?
F
Nit„-1 d pe tema „fiecare să se pună la încercare pe sine„, Pierre du '„vita şi el ascultătorii să se examineze dacă „au adevărata credinţă” Ll'lfl -n oardă contra „falsei credinţe”, calificată de el drept „adormire j p*- i _”. Rt: ^ t-', tirtui-into f~'t-n-il'„i nrin r'lip un i”„; L” rrsi. Letargie şi siguranţă carnală prin care un om se convinge că P ' eu se va îndura de el pe când el slujeşte pântecelui şi banului. Şi Pul11, eea adoarme într-o deşartă încredinţare, căzând singur în stricâ-t'llf „224 ^jai târziu, fondatorul pietismului german, Spener, va spune C'U° e damnare: „Vor merge în infern toţi cei ce nu vor fi avut adevărata 'l'ntă Or, cei care se lasă dominaţi de păcat n-au adevărata credinţă. Cfe ă rămân în această stare, vor fi negreşit condamnaţi. Ah, iubiţii mei, să minăm cinstit în faţa lui Dumnezeu situaţia noastră, cea în care ne e„-nl acum şi să vedem dacă după această cercetare suntem printre ndamnaţi sau printre preafericiţi”225. În acelaşi spirit, Richard Baxter se miră în faţa auditoriului său că cineva se poate gândi la Dumnezeu cel înfricoşător fără a încerca uimire şi teamă atâta vreme cât e „nesigur” dacă Dumnezeu e pentru noi „tată sau duşman” şi dacă nu-şi va îndrepta toată puterea împotriva noastră. „Cum vă puteţi gândi la Hristos fără a tremura atunci când nu ştiţi dacă sângele lui v-a curăţit sau nu sufletul şi dacă el vă va achita sau condamna la judecată?”226 Şi apoi, oare avem într-adevăr credinţă atunci când ne lăsăm părinţii şi prietenii să se cufunde în păcat227? Îndemnul la interogaţia asupra credinţei făcea parte dintr-o exhortaţie mai amplă la cercetarea conştiinţei, care n-a fost un monopol al pastoralei catolice. O regăsim la fel de imperioasă în discursul protestant, chiar dacă nu ţintea confesiunea privată, detaliată şi obligatorie. Donne declara: „Cea mai primejdioasă condiţie în care poate fi vin păcătos e fericirea (Happiness)”, fericire fiind aici sinonimă cu somnul conştiinţei. Întrucât, continua Donne, e o condiţie în care „nu-ţi cunoşti păcatul şi osânda pe care o atrage după sine”228. Revine la aceeaşi temă în mai multe alte predici, cerând creştinului să-şi fie sieşi judecător, pentru a nu fi judecat mai târziu229.
Insistenţa asupra necesarului examen de conştiinţă devine, mai ales începând cu epoca lui Perkins, un leitmotiv al pastoralei pviritane. Conform acesteia, cunoaşterea de sine o dată dobândită în cursul celei de-a doua taze a parcursului convertirii (aceea a „terorii legale”) trebuia menţinută de-a lungul întregii vieţi printr-o neîncetată cercetare a sinelui, cercetare consemnată la nevoie în jurnale intime230. Abundenţa de detalii lăsată de ounyan asupra stărilor sale sufleteşti nu-i deci decât o ilustrare a unui enomen, într-adevăr, colectiv (în anumite limite, desigur) indus printr-un 'scurs puternic culpabilizator. „De-aţi putea fi nemulţumiţi de voi înşivă”, era urarea lui Perkins231, care mai recomanda să fie alcătuite „cataloage şi lste cu păcatele voastre, mai ales cu acelea care l-au necinstit cel mai u't pe Dumnezeu şi avi rănit conştiinţa. Şi priviţi-le adesea pentru ca nima voastră să se smerească în faţa tristei constatări”232.,., e revelator că o foaie volantă tipărită în 1648 avea ca titlu Cercetare ied şi clasificare a păcatelor. Extras dintr-o predică a prea înaltului nat al Irlandei la Lincoln's Inn, 3 dec. 1648*^. Lucrarea lui Daniel
Dyke, The Mistery of SelfDeceiving, tradusă în franceză sub ti ti Sonde de la conscience, se prezintă ca o metodă de descope' „întortocherilor şi a nesfârşitelor ocolişuri din întunecosul labirint C inima omului”. Dedicaţia către contesa Bedford, făcând elogiul s ^ defunct al acesteia, conţine următorul pasaj notabil:„…Nu cred că tr K să trec sub tăcere bunul şi sfântul obicei pe care-1 avea acest călăreţ cr ^ atunci când era printre noi, de a ţine zilnic un catalog şi un jurnal al tur greşelilor pe care-şi imagina că le-a făcut, supărându-1 pe Dumnezeu °r le trece în revistă fie noaptea la culcare, fie a doua zi la trezire…”234 Jân acelaşi spirit, Samuel Hieron, contemporan cu Dyke, declară înt predică: „Orice om, atunci când e singur cu sine însuşi, trebuie să retragă în gândurile sale şi, privind în urmă la ziua trecută, să examinez ce a făcut şi cum s-a comportat… Nici un păcat nu trebuie să rămână toată noaptea în noi”23'. La rândul lui, Richard Sibbes cere să fie ascultată vocea conştiinţei, căci „Dumnezeu a instituit câte un tribunal în fiecare om. El a instaurat [în noi] conştiinţa ca registru, martor şi judecător. În sufletu omenesc se regăsesc toate procedurile justiţiei”236. Acelaşi Sibbes afirma în altă parte: „Conştiinţa e vicarul lui Dumnezeu… Ceea ce spune conştiinţa. Dumnezeu o spune; ceea ce interzice, Dumnezeu interzice, mai ales atunci când ea e luminată de Cuvânt”237. Daniel Featley recomandă „să ne examinăm zilnic situaţia spirituală şi să verificăm noi înşine cu luciditate cum stăm în raport cu instanţa cerească: suntem în graţia lui Dumnezeu sau în afara ei?”m După exemplul predicatorilor catolici, Featley crede ca avem tot interesul să ne judecăm noi înşine cât suntem încă pe pământ căci „Dumnezeu îi va chema cu siguranţă [la sfârşitul lumii] pe toţi oamenii pentru o cercetare foarte amănunţită şi detaliată a fiecărui moment al vieţii lor, pentru fiecare har primit, pentru fiecare îndatorire particulara uitată, pentru fiecare păcat făcut cu fapta, cu vorba sau cu gândul şi mai cu seamă de la primele noastre manifestări şi înclinaţii spre rău”239.
Aceste avertismente ne ajută să înţelegem de ce lumea puritană a cunoscut mustrări de conştiinţă comparabile cu cele ce i-au chinuit pe mulţi catolici cucernici. Lucrările lui Perkins consacrate cazuisticii constituie pentru noi dovada că el trebuia să aline nişte suflete chinuite. În această privinţă, el a făcut o operă novatoare, creând o tradiţie ce-i lipsea până atunci Angliei protestante240. Evident, pentru a răspunde întrebărilor neliniştite ale publicului a redactat Perkins, una după alta: A case of Conscience… (1592), A Discourse of conscience (1595) şi The Whole Treatise of' tbe Cases of Conscience…, tipărit în 1606 după moartea sa. Apar apoi manuale mai ample, îndeosebi Ductor Dubitantium de Jeremy Taylor (1660) §' Christian Directory (1673) de Richard Baxter. Relaţia de la cauză la efect între neliniştile spirituale şi securizare, deja pusă în evidenţă cu privire la maladia scrupulelor în ţările catolice, apare inevitabil la suprafaţă şi a'c1' Este oare exagerat să afirmăm că autorii englezi ne-au lăsat descrierile cele mai tulburătoare ale conştiinţei nefericite? Una dintre acestea e datorată lui Henry Smith, la sfârşitul secolului XVI: nici există un iad pe pământ, ne asigură el într-o predica, putem
— ' -idevâr zice că cei care simt viermele conştiinţei rozându-le inima
—° e-ucă chinurile iadului. Cine poate exprima mai bine această oroare
— Ît victima însăşi? Suferinţele i se adună în suflet ca pentru sărbăfrica, remuşcările şi neliniştea îşi împart sufletul său. Toate f riile infernului năvălesc în inima lui ca pe o scenă. Remuşcările heamă frica; frica şuieră după groază, care face semn disperării şi-i zicevino şi ajută-ne să-1 chinuim pe păcătos… Acesta trece astfel prin mii de morţi fără a putea muri. Tot trupul îi e legat cu lanţuri ca şi cum ar fi prizonier. Sufletul său nu-1 mai îmbărbătează. De aceea e pus la cazne. El zice că poartă întreaga lume pe umeri şi că nimeni n-a suferit ceea ce îndură el. Să-1 lăsăm fără nici un ajutor – spune Dumnezeu, până când îşi va mărturisi greşelile, se va căi şi va cere iertare”241.
Descrierea lui Smith este evident valabilă şi pentru cea de-a treia etapa a parcursului ce duce la convertire, cea situată între orbirea iniţială şj iluminare. Dar aceasta din urmă era supusă unor eclipse şi, pe de altă parte, se recomandă, aşa cum am văzut, un riguros examen de conştiinţă făcut zilnic. De unde posibilitatea pentru unele suflete delicate să recadă periodic în „melancolia religioasă”, acest mare pericol care-1 ameninţă pe creştin şi „care face, ne asigură Christopher Love, ca un sfânt să se ia drept un ipocrit, când în realitate e un sfânt. De aceea, păziţi-vă de melancolie, stare de spirit sumbră şi grea. Ea constituie un foarte mare obstacol pentru haml credinţei ferme (în mântuire)”242. Mărturisire revelatoare. Dar pastorala puritană nu favoriza oare melancolia? Aceasta era părerea lui Burton care a evocat în imagini impresionante starea celui asupra căruia se abate maladia scrupulului:
Conştiinţa devine atunci „un martor gata oricând să facă depoziţii, să instruiască un juriu cum să ne interogheze, să ne huiduiască, un persecutor care să ne hăituiască, un aprod care să ne citeze să apărăm în faţa instanţei, un gardian care să ne aducă, jandarm care să ne aresteze, un procuror care să pledeze contra noastră, un temnicer care să ne tortureze, un judecător care să ne condamne, neîncetând să acuze, să denunţe, să tortureze, să molesteze”243.
Un anumit număr de englezi contemporani cu Burton şi-ar regăsi cu
S1guranţâ propria lor experienţă în această descriere a conştiinţei, în acelaşi lrnP jandarm, procuror, judecător, temnicer şi călău şi închizându-şi victima n lnchisoarea scrupulului. Tot Burton îi evocă pe nefericiţii ajunşi încaP iii să „se gândească la ceva plăcut”. Conştiinţa lor nu-i lasă deloc în
Pace. Ei trăiesc tot timpul în frică şi nelinişte. Existenţa lor e greu de
Portat; inima lor tremură, mintea le e copleşită de griji, „Terror ubique ernor) timor undique et undique terror. Ei refuză să bea şi să mănânce -
°rexia mentală. Văd păcate acolo unde nu-s sau le agravează pe e Pe care le-au putut comite. Cu toate rugăciunile interminabile şi
P'orârile adresate lui Isus, ei se simt neîncetat ameninţaţi de mânia lui
Uumnezeu”244
Predicarea puritană voia, desigur, să liniştească, dar pentru ist0 clar că ea n-a reuşit cu adevărat în măsura în care ea însăşi susciţi l întrebare: „oare eu voi fi mântuit?” O lectură mai aprofundată a nre ^ englezeşti din secolele XVI-XVII ne permite să intuim neliniştea pub] C asupra acestui punct. Pentru că ele includ sistematic întrebarea ' presupuşi interlocutori: „voi fi şi eu printre aleşi?” Aşa cum respect aceloraşi interdicţii legislative lasă să se presupună o tenace împotriv ^ supuşilor, frecventa reapariţie în spusele predicatorilor a obsedantei într K puse pe seama cititorilor şi ascultătorilor constituie un indiciu important neliniştii persistente.
Fără nici o îndoială, problema mântuirii şi incertitudinile pe care ea I comporta au contat mult pentru englezii din secolul XVII245. Revelatoa în acest sens sunt titlurile şi conţinuturile a două lucrări ale lui Perkins dei citate: Tratat ce încearcă să arate dacă un om e în starea de damnar sau în starea de graţie246 şi Un caz de conştiinţă, cel mai importam dintre toate.
— Cum poate şti un om dacă-i copilul lui Dumnezeu sau nu247? În acelaşi spirit, Arthur Dent dă lucrării sale Calea către cer a omului obişnuit {The Plain Mans Path-way to Heaveri) următorul subtitlu semnificativ: „în care fiecare poate vedea clar dacă va fi mântuit sau damnat”. În afară de predici, Henry Smith ne-a lăsat şi o listă de întrebări ce reflectă cât se poate de clar perplexităţile unui pastor în faţa publicului său. Citim mai cu seamă: „Oare predestinarea, elecţiunea etc. Trebuiesc incluse în predicile pentru laici? De ce liber arbitru dispunea Adam? Ce liber arbitru ne mai rămâne nouă?… Ereticii solitari, care nu-i strică pe alţii. Vor fi pedepsiţi cu moartea (veşnică)?”248 într-o predică a lui Samuel Hieron, un presupus ascultător întreabă: „Cum aş putea şti dacă fac parte dintre aleşii lui Dumnezeu?”249 Richard Sibbes constată la rândul său că „patru sunt întrebările ce tulbură pacea creştinului: păcatul şi culpabilitatea…; urmările coruperii; necazurile vieţii.: şi cea mai gravă dintre toate: moartea şi damnarea”250. Christopher Love admite în faţa ascultătorilor săi: „Ştiu că mulţi cred că această doctrină [a numărului mic de aleşi] îi aduce pe oameni la disperare şi că ea este atât de insuportabilă încât poate face ca cineva să nu aibă nici o singură zi fericită toată viaţa”2'1. Acelaşi Love consacră nu mai puţin de şaisprezece predici problemei de a şti „cum poate un creştin să-şi dea seama daca-i efectiv printre chemaţi şi aleşi”272 şi nu ezită să abordeze deschis aceasta dificultate, ca ecou la preocupările publicului. Acestea sunt formulate astfel: „Poate fi un creştin asigurat din timpul vieţii de veşnica mântuire în măsura în care elecţiunea rezultă dintr-un decret divin, dat înainte ca el să se nască sau chiar înainte de facerea lumii? Nefigurând în decretele 51 sentinţele lui Dumnezeu, cum putem noi spune că avem cunoştinţă Ş1 încredinţarea că am fost aleşi?”2'3 Printre cazurile de conştiinţă pe cart Richard Baxter se străduieşte să le rezolve figurează şi acesta: „Ci”11 poate obţine un păcătos pacea durabilă a conştiinţei sale şi cum poate măsura corect lucrarea Sfântului Duh în el, de vreme ce a fost conceput io „ mizerie, trăieşte îndoindu-se necontenit de sinceritatea sa şi se Pi1catmânia lui Dumnezeu clin cauza unei excesive toropeli spiri-Jl1ie Reluarea aceleiaşi întrebări de-a lungul corpusului de predici de sine deschid e lămureşte constatarea lui Burton când îi descrie, după Luther, pe Pullta e [anColici care „se îndoiesc de alegerea lor, se chinuiesc cum s-o acel. Jn ce semne, şi… [asta] cu atâtea scrupule, cazne şi răstigniri ' nroape că înnebunesc. Tot ce obţin în felul acesta e că-i < lflC disperarea l°r ° breşă lui Satan pentru ca acesta să-i ducă în infern”25'. P rwântul „disperare” folosit aici de Burton şi pe care l-am întâlnit deja mai multe ori în descrierea angoaselor religioase merită şi el o clipă de nţie El nu poate decât să-1 intrige pe istoricul care încearcă să reconstie psihologiile de altădată. În analizele oamenilor Bisericii – catolici şi rotestanţi laolaltă – disperarea metafizică era asociată în acelaşi timp cu blasfemia şi cu sinuciderea sau cel puţin cu tentativa de sinucidere. „Mulţi, constata Hesshusius, nu pot suporta angoasa păcatului şi se sinucid ca Iuda şi ca mulţi alţii”256. Probabil că în ciuda impresiei contrare pe care par a o fi avut strămoşii noştri din secolele XVI-XVII, sinuciderile erau rare în Occident în acele timpuri2'7. Dar un fapt e sigur: şi directorii de conştiinţă catolici care au compus Artes moriendi sau au luptat contra maladiei scrupulului şi mentorii protestantismului s-au confruntat frecvent cu disperarea religioasă a credincioşilor. Desigur, în civilizaţia de altădată, fenomenul capătă o reală importanţă.
În Anatomia sa, Burton consacră acestui subiect dezvoltări importante. El îi evocă pe melancolicii care se cred damnaţi, părăsiţi de Dumnezeu, care tremură gândindu-se la mânia divină sau la judecata ce va să vină şi se acuză fără încetare zi şi noapte. Ei fac din cea mai mică greşeală un păcat de neiertat2'8. Unii, atraşi într-un „zbucium de nesuportat” ajung la blasfemie: de ce să-1 servesc pe un Dumnezeu care nu-mi sare în ajutor? La ce bun să-1 rog? Departe de mine un asemenea Dumnezeu. El nu există. Mai mulţi disperaţi devin atunci violenţi contra apropiaţilor lor sau contra lor înşişi2'9. Dacă acest gen de maladie n-ar fi fost (relativ) răspândit, Burton nu şi-ar fi dat osteneala, într-o enumerare destinată, fără îndoială, predicatorilor, să alcătuiască o lungă listă de citate liniştitoare din Scriptură260, susceptibile de a contrabalansa pasajele alarmante sau prost utilizate în Predici. În mod similar, Donne s-a străduit în mai multe rânduri să lupte mpotriva „disperării” ce chinuia sufletele prea scrupuloase261.
Demersul pastoralei puritane consta, pe de o parte, în a-i invita pe „descurajaţi” să-şi studieze cazul dintr-un punct de vedere medical (nu umva sufereau de umoare melancolică?), pe de altă parte, în a-i pune în sardă contra capcanelor lui Satan. Într-adevăr, acesta caută într-un prim otTient să-i inspire păcătosului o încredere excesivă în propriile sale ente şi în iertarea divină, pentru ca apoi să-1 cufunde în disperare atunci tnd [păcătosul] îşi dă seama de gravitatea greşelilor sale. Satan are atunci
Plăcere sadică în a-1 copleşi pe nenorocit cu „oroarea de păcat, groaza
^ege şi teama de maiestatea divină„262. „Diavolul, citim sub pana lui f
Perkins care relatează un caz concret prezentându-1 la persoana întâi -ţipa la ureche într-un mod înfricoşător că sunt un blestemat, un copil d „^ său şi că nici unu! Din copiii Domnului nu-mi seamănă. Această durere r^ sufletul meu era parcă începutul infernului”203. Şi Perkins evocă în co ^ nuare ispita „înfricoşătoare” a blasfemiei264. La rândul său, Featley sare s' ' în ajutorul celui al cărui „acces de disperare ia amploare”265. Cu sigura că Bunyan a evocat în modul cel mai tulburător dubla ispită a disperări' '* a blasfemiei încercată de puritanii scrupuloşi. Acest pasaj celebru, extr' din Grace Abounding to the Chief of Sinners – o carte a fricii – surprind criza ajunsă la pardxismul ei:…„Într-o dimineaţă pe când eram întins în pat am fost, ca şi în alte dări asaltat cu furie de ispita de a-1 vinde pe Hristos [ca Iuda] şi de a-i părăsi. Perfida sugestie îmi bântuia spiritul cu o viteză mai mare decât pot eu s-o exprim: vinde-1, vinde-1, vinde-1, vinde-1, vinde-1. La care ca şi mai înainte, eu răspundeam de cel puţin douăzeci de ori la rând-nu, nu, nu, nici pentru mii şi mii, nici pentru mii [de livre]. Dar la sfârşit, după o luptă cruntă, când eram aproape să-mi pierd suflul, simţii că-mi trece un gând prin inimă: Lasă-1 să se ducă, dacă vrea! Şi în aceeaşi clipă m-am gândit că inima mea consimţea la despărţire. Ah! Iuţeala lui Satan! Ah, starea disperată a inimii omeneşti! Acum bătălia era pierdută, şi asemeni unei păsări fulgerate din vârful unui copac, eu cădeam într-o imensă culpabilitate şi într-o groaznică disperare. Atunci, sărind din pat, ieşii în câmp cu o inimă – Dumnezeu mi-e martor – pe cât de grea poate un muritor s-o poarte. Şi acolo, timp de două ceasuri, am rămas ca lipsit de viaţă, în afara oricărei posibilităţi de recuperare, sortit pedepsei veşnice”266.
Ne aflăm aici în faţa unui caz extrem, dar care pune pentru noi într-o lumină cât se poate de puternică un fenomen psihologic ce trebuie să fi avut, în Anglia secolului XVII, o anumită dimensiune colectivă. Nu ne putem îndoi că teologia predestinării şi pastorala inspirată din ea au fost în mare măsură responsabile de această melancolie religioasă. O afirmă şi Burton când îi acuză pe „aceşti miniştri tunători” care sunt, spune el, „cea mai frecventă cauză a acestei boli”267. Se zice că predicatorul William Vetch ar fi declarat într-o zi de la amvon: „Din cele 2 000 de persoane aici de faţă, 90 nu vor fi mântuite”. După care trei dintre auditori, cuprinşi de disperare, au ieşit şi s-au sinucis268.
Dostları ilə paylaş: |