Jean Delumeau

Aceeaşi analiză este valabilă şi pentru scrierile escatologice protestante ~ 'ictului de la Nantes. Ne gândim îndeosebi la celebrul despre împlinirea profeţiilor (L'Accomplissement dactat într-un spirit evident milenarist. În acest că ruina' francezi) va lua srârşit peste trei am 51) uniaLaiv,. „.

În Franţa peste puţini ani; apoi ea se va înstăpâni prin autoritatea regala Franţa va renunţa la papism, iar regatul se va converti'4'. Domnia ui Antihrist va lua sfârşit între 1710 şi 1715. Reunirea creştinilor se va înfăptui pe la 1740 Toţi păgânii vor veni atunci în Biserică, la fel ca şi evreu, iar în 1785 se va institui glorioasa domnie a lui Hristos pe pământ text, mai mult ca oriunde, se împletesc speranţele şi ameninţările. Autorul demonstrează mai întâi că papismul este imperiul anticreştin; apoi, anunţă uina lui e aproape, că persecutarea credincioşilor (adică a reformaţilor cezi) va lua sfârşit peste trei ani şi jumătate. „Reformarea se va restabili

—_: a„ c” xrri în<; tanâni nrin autoritatea regală.

Se va mira de o asemenea cascadă de profeţii cifrate

Ştie cât de frecvente erau ele în Occidentul secolelor XVI şi XVII. ^ mijlocul profeţiilor s^le, Turieu se opreşte o clipă pentru a se interoga: „Eo mare întrebare scrie el, dacă imperiul anticreştin al papismului va ii distrus prin fier, prin foc [şi] prin vărsare de sânge” < El admite ca

Apocalipsa, nu te obligă s-o crezi„. Totuşi el ar vrea „să fte în asentimen ui

F – - – alteia dintre comuniuni, care susţin

Universal al interpreţilor uneia sau a^i„ ^ „ de

Slnge şi că Babilonul, capitala unanim că, în prăbuşirea imperiului anticreştin va fi o mare vărsare de Dilonul, capitala acestui imperiu (citiţi Roma), va fi prefăcu în cenuşă”48. Şi aceasta din două motive. Primul este că., nu-i de ere?

Papa şi partizanii săi se vor preda fără rezistenţă'7. Al doilea: ţinând „, că oraşul Roma e, de două mii de ani, stăpânul lumii, tiranul universul vărsat atâta sânge şi a fost inundat de atâtea murdării, se cuvine snimicit, iar universul să fie răzbunat”49. ' „Răzbunare” – acesta e cuvântul. Pe atunci, el era inseparabil anunţurile escatologice. Mai înainte, Jurieu declarase: „Secerişul a tre iar culesul viilor se apropie”. Or, „culesul viilor” e sinonim cu „răzbuna „Secerişul, explică Jurieu, poate însemna ceva bun; dar nu vedem ni bun în culesul viilor„ – frază uimitoare sub pana unui francez. „Must ciorchinilor de struguri are culoarea sângelui ce iese din venele ucigaşii De aceea culesul viilor înseamnă întotdeauna mânie, furie, disjruser răzbunare şi vărsare de sânge'00.

Să ne întoarcem acum la propovăduirea în deşert, frecventă în aceeaşi epocă. Găsim, alături de o puternică exaltare şi de mari speranţe escatologice, o dublă acuzaţie: una contra Babilonului roman şi a partizanilor lui alta împotriva laşităţii şi apostaziilor protestanţilor fricoşi51. Acestora li se predică pocăinţa prin pastorala fricii. Antoine Rocher, un fost dărăcitor de lână din Cevennes, este arestat în 1686. Asupra lui sunt găsite cinci caiete cu predici al căror text 1-a uimit pe intendentul Baville, căruia i-a venii greu să creadă că un simplu meşteşugar a putut redacta texte atât de lungi şi cu aşa de puţine ştersături. Or, ele aparţineau într-adevăr lui Rocher. Într-una din predici, apostaţii sunt ameninţaţi astfel: „. Amintiţi-vă că Isus Hristos a spus că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.

— El are un dârmon în mână, vrea să-şi cureţe aria şi să-şi urce griul în pod” dar „va arde paiele în focul cel nestins”. Aţi vrea să fiţi paiele sau pleava ce urmează să fie arse? Veţi fi, negreşit, dacă nu vă retrageţi dintre nelegiuiţi…

Vă avertizez azi din partea lui Dumnezeu, cu scopul de a vă scăpa clin foc, de a vă salva prin spaimă”'2.

Aceleaşi vorbe şi din gura fostului avocat Brusson, devenit şi el un predicator în deşert. Într-o predică intitulată Demonii serviţi de idoli, compusă pe la 1690 şi repetată de douăsprezece ori, apostaţii sunt din nou apostrofaţi:…„Nu vă cutremuraţi de oroare atunci când vă daţi seama că aţi ieŞJt din comuniunea cu Mântuitorul vostru şi cu Dumnezeul vostru, fşi că| aţi intrat în tovărăşia lui Antihrist şi a Demonului? Nu vă îngroziţi cânc de fiecare dată când v-aţi închinat la zeii voştri de mucava şi sau în faţa altor idoli, l-aţi venerat pe diavol care a inventat idolatria să se facă adorat el însuşi”33.

Discurs tipic pentru comandantul unei… Cetăţi asediate” atacate de mult superioare ca număr, dar care-şi pune toată nădejdea în cel Atotputernl ' iar acesta, în ziua victoriei, nu va şovăi să se răzbune pe renegaţi.

În insulele britanice observăm, fără îndoială, cel mai bine cum funcţie” nează, în secolele XVI şi XVII, sistemul mental ce asociază noţiunile

Ji

Oi frică/speranţă şi discursul de ameninţări. Timpul periculos apare Pe, e_i trăiesc ca un „timp comprimat” precipitându-se spre marea ruptură11.

Qta – ruptura lumii şi a duratei – va da în mod răsunător dreptate *r drepţiDar vai de cine nu se va fi alăturat la timp învingătorilor lui iC hrist. Ziua marelui adevăr va fi şi aceea a condamnării lor. Mai mult istoricii francezi sau germani, cei din Marea Britanie au tendinţa -

— Ţjficată – de a sublinia cu vigoare aspectele escatologice ale Reformei. Ultimi' doisprezece ani, Chr. Hill, Br. Ball, P. Christianson au adus ntribuţii decisive la elucidarea acestui aspect specific protestantismului – ţara lor de la domnia lui Henric al VIH-lea până la restauraţia Stuarţilor55. Într-o manieră generală, Reforma a constituit – trebuie s-o spunem şi o repetăm – în acelaşi timp apogeul şi relansarea unei frământări escatologice care a luat amploare în Occident începând cu secolul XIV56. Sfârşitul apropiat al lumii sau domnia iminentă a celor drepţi timp de o mie de ani (înainte de judecata de apoi): acestea erau cele două perspective anunţate de numeroşii profeţi de la începutul modernităţii europene, cartea lui Daniel şi Apocalipsa fiind lucrările lor favorite. Declarând război, chiar de la începuturile sale, atât papei-Antihrist, cât şi Babilonului modern (Roma), protestantismul se situa inevitabil pe o traiectorie escatologică. Aşadar, de pe continent veneau în Marea Britanie elementele literaturii apocaliptice reformate. Încă din 1519, Luther susţinea că epoca sa trăieşte vremea din urmă şi că sfârşitul lumii nu-i departe57. Această convingere nu 1-a mai părăsit. Melanchthon împărtăşea aceeaşi opinie. El vorbea de „periculoasele zile de pe urmă”, de apropiata întoarcere a lui Isus, despre venirea lui „în preajma noastră de-acum”. Or, comentariile la cartea lui Daniel ale lui Melanchthon, dar şi ale lui CEcolampade şi ale altor reformaţi au fost traduse în engleză încă din 154558. Deşi Calvin n-a explicitat personal aşteptarea marii veniri, contemporanii au putut-o descifra totuşi în scrierile sale'9. Gt despre Bucer, în al său DeRegno Christi (publicat postum în 1557, dar care era dedicat lui Eduard al Vl-lea), el îi îndemna pe principii creştini la luptă contra împărăţiei lui Antihrist. Traducerea în engleză a Bibliei de la Geneva, foarte citită de britanici înainte şi în timpul războiului civil şi vândută la un preţ foarte mic, nu putea decât să întărească această viziune a istoriei. Notele marginale la Tesaloniceni 2 şi Apocalipsa 13 afirmau că PaPa e „omul păcatului”, „fiul pierzaniei” şi „a doua fiară” descrisă în cartea Revelaţiilor60. În secolele XVI-XVII un şir neîntrerupt de lucrări de Pe continent traduse în engleză alimentează frământarea escatologică. Cele mai importante au fost:

A. Osiander, Vermutung von den letzten Zeiten und dem Ende der

Welt aus den heiligen Schrift gezogen, Niirnberg, 1545; trad.

Engleză de Joye, The Coniectures of the ende of the worlde, Anvers, 1548. S. a Gf. Veren, trad. Engleză de Rogers, Of the ende of this worlde and the second comming of Christ, 1577: cinci ediţii engleze între 1577 şi 1589-/i

Ph. Dij'lesms-Mok. Nay, Trăit6 de l'Eglise, 1578; trad. Engleză a/V

Treatise of the Church, dej. Field, 1579. „ ' °'ab>

Le Mystere d'iniquitâ (1611), trad. Engleză de S. Lennard i' Mysterie of Iniquitie, 1612. ' x

Fr. JuNits, Apocalypsis methodica analysis notisque ilhisi

Heidelberg, 1591, trad. Engleză Apocalypsis, a Brief and Lear '

Commentarie upon the Revelation of St John, 1592. E<

P. Du Moulin, LAccomplissement des propheties, trad. Engleza

J. Heath, The Accomplishment of Prophecies, 1612. E

D. Parels, In Divinam Apocalypsim… Commentarhis, Heidelbe

1618, trad. Engleză de E. Arnold, A Commentary upon the Divin

Revelation, 1644. J. H. Alsted, Diatribe de miile annis apocalyptis, Frankfurt, I627 trad. Engleză, The Beloved City, or, The Saints Reign on Earth A

Thousand Years, 1643.

Această listă neexhaustivă demonstrează că un flux continuu de lucrări aparţinând unor protestanţi germani, olandezi şi francezi aduce în Marea Britanie convingerile profetice ale Reformei continentale în cele două versiuni tradiţionale: cea care anunţa apropiatul sfârşit al lumii şi cea care vedea răsărind împărăţia de o mie de ani a celor drepţi. Dar dacă discursul escatologic a cunoscut un asemenea succes în insulele britanice şi nu numai în cercurile extremiste şi revoluţionare, aceasta pentru că protestantismul s-a simţit aici multă vreme ameninţat şi şubred. Poate că nu se cunoaşte îndeajuns că Biserica anglicană a avut şi ea indexul ei61 şi că o traducere a Introducerii în viaţa cucernică a fost arsă de călău în 163762-Conform acestui index, 294 de cărţi „tipărite sau publicate în Anglia” au fost cenzurate între 1530 şi 1683: dovada evidentă a mentalităţii obsi-dionale. Noaptea Sfântului Bartolomeu (1572), asasinarea lui Wilhelm Taciturnul (1584), atacul Invincibilei Armada (1588), „capitularea lui Henric al IV-lea în faţa lui Antihrist” (1593), adică abjurarea lui, complotul prafului de puşcă (1605), sosirea, în 1625, a soţiei lui Carol I, Henrieta, sora lui Ludovic al XHI-lea, cu un cortegiu de călugări şi de consilieri catolici, înfrângerile suferite de protestanţi în Germania înainte de intrarea în scenă a lui Gustav Adolf, masacrarea englezilor în Irlanda (1641), toate şi-au cumulat efectele pentru a spori în Marea Britanie frica de haos şi starea de cetate asediată, favorizând interpretarea apocaliptică a Reformei-Cei mai porniţi împotriva Romei au văzut în acţiunea lui Carol I, a lui Laud Şi a „Arminienilor” dovada că un complot diabolic era pus la cale chiar în interiorul graniţelor. Frica de Antihrist şi exaltarea provocată de speranţa într-o iminentă victorie asupra lui au atins paroxismul în cei douăzeci de ani dintre convocarea Parlamentului celui Lung (1640) şi revenirea pe tron a dinastiei Stuart (1660). Cele două războaie civile – 1642-1646 51 1648 – şi executarea lui Carol I în 1649 au constituit pentru englezi, P experienţă traumatizantă„, îndeosebi pentru cei ce priveau pe eng'eZ drept „poporul ales, ocrotit de Dumnezeu şi destinat să devină instrunientu, chiar principalul instrument, al înfăptuirii planului divin”63. Ei se

P°a. |erau angajaţi într-o „misiune titanică”, într-o luptă de dimensiuni c° „_ 1jCe” () i' care trebuia să ducă la înfrângerea lui Satan.

C°Nu-i o întâmplare faptul că Iacob al Vl-lea al Scoţiei – viitorul Iacob I al oliei – a redactat, în 1588, în timp ce flota spaniolă se apropia de stele engleze, „folositoarele sale meditaţii asupra… Apocalipsei”65.

C Dier era încă în euforia victoriei asupra Invincibilei Armada a lui Filip

1 H-lea atunci când a publicat (în 1593) şi i-a dedicat lui Iacob al Vl-lea

A nlaine Discovery of the whole Revelation of St. John, o lucrare pe care coţienii şi englezii au citit-o şi au recitit-o, fiind tradusă în latină, franceză, olandeză şi germană66. Să nu ne mirăm nici dacă perioada 1640-1660 a văzut, din punct de vedere cantitativ, apogeul publicaţiilor escatologice, mai ales milenariste, în insulele britanice, impactul broşurilor, almanahurilor şi al foilor volante dublându-1 pe cel al predicilor. După Grotius, 80 de lucrări cu caracter profetic ar fi fost publicate în engleză în 1649. Dar această cifră nu ţine cont de scrierile polemice, de diferitele comentarii şi tratate care, fără a avea escatologia drept prim obiectiv, o integrau totuşi pe parcurs67. În cei douăzeci de ani cruciali deschişi de convocarea

Parlamentului Celui Lung, în Marea Britanie toată lumea a auzit vorbindu-se de Antihrist. Din nou s-a afirmat convingerea (exprimată deja de autorii

Ciocanului vrăjitoarelor) că „Satan, ştiind că timpul lui e scurt, îşi agită toate instrumentele” (Stephen Marshall)68. În acelaşi spirit, Thomas Goodwin susţinea: „Cu cât demonul e mai convins că timpul lui e scurt, cu atât mai tare îşi dezlănţuie turbarea… Văzând că aceste zile sunt ultimele, noi trebuie cu atât mai mult să ne punem în slujba lui Dumnezeu”69. Şi asta chiar dacă duşmanii apar de peste tot. O lucrare prezbiteriană publicată în 1645, Triumful Adevărului asupra ereziei (tm), atacă zece categorii de agenţi ai lui Satan care conspiră împotriva adevăratei Biserici, şi anume: „papistaşii, familiştii, arienii, arminienii, anabaptiştii, separatiştii, antinomiştii, monarhiştii, milenariştii şi independenţii”.

Aparent, lupta pe atâtea fronturi nu-i speria pe partizanii Parlamentului Celui Lung şi ai unei Biserici strict calviniste. Dimpotrivă, perspectiva războiului provoca la cei mai entuziaşti dintre ei o „divină nerăbdare”: victoria asupra forţelor răului era de acum la îndemână. Escatologia epocii comporta aşadar o puternică încărcătură de speranţă. Desigur, era „târziu” Şi se făcea „întuneric”. Dar era „ultimul miez de noapte”71. În curând aveau să apară zorii. Ar fi deci inexact să prezentăm aşteptările escatologice mtr-o lumină care ar evidenţia doar aspectele sale traumatizante şi alarmante. Datele mai mult sau mai puţin precise frecvent avansate pentru sfârşitul 'urnii sau pentru instaurarea celor o mie de ani de pace erau, fireşte, Percepute de opinia publică drept un calendar al speranţei. John Napier situa ultima zi între 1688 şi 170072. Arthur Dent, în Ruina Romei (1603) -una din lucrările cele mai populare din literatura profetică a vremii – îşi invita cititorii să se aştepte de-acum înainte „în fiecare ceas” la sunetul Celei de-a şaptea trâmbiţe a Apocalipsei73. Thomas Brightman calcula, în

1614. Că acele 1335 de zile ale lui Daniel, echivalând cu tot atâţia an' vor termina în 1695 sau 1700/J|. Anglicanul Joseph Mede care, dat 'St lucrării sale Clauis apocalyptica (1627), a fost numit „părintele mii '^ rismului englez”, evitând excesul de precizie, anunţa că „ultimele zile i'

Omului păcatului„ vor sosi înainte de 1715'„1. Pentru Thomas Goodwjn & altă personalitate a escatologiei britanice, 1666 ar marca sfârşitul domn'0 lui Antihrist, cea de-a doua venire a Mântuitorului fiind prevăzută pem anii 1690-170076. FU

Cele câteva anticipări precise, reţinute printre miile citite sau auzite

Aşadar, nu trebuie să subestimăm componenta optimistă a „divinei nerăbdări” a englezilor concentraţi, înainte de 1660, asupra marilor scadenţe escatologice. Br. W. Ball are dreptate să sublinieze acest aspect al aşteptării lor83. De altfel, analiza lui poate fi transpusă în Germania dinainte de anul 1648 şi în mediile protestante franceze exaltate de începutul războiului împotriva Ligii de la Augsburg. Dar nici nu putem trece sub tăcere defulările agresive stimulate de discursul profetic al epocii. În Anglia. Antihrist devenise un adevărat mit şi ţapul ispăşitor în care fiecare îşi vedea duşmanul declarat. Din acest punct de vedere, discursul escatologic al timpului apare concomitent ca fiind motivat de frică şi generator de ameninţări.

Pentru că am lămurit anterior sentimentul că „totul merge rău” „ convingere comună pentru ansamblul profeţilor din secolele XVI-XVII -nu voi mai reveni asupra acestui diagnostic ce observa peste tot „revărsări de nelegiuiri” şi reţinea din ele un sentiment de teroare. Să insistăm, mai

F

— 1 asupra duşmanilor „numiţi” ce se detaşau de pe acest fundal de Primul era papalitatea. Cu excepţia lui Laud şi a prietenilor lui „si puneau întrebarea dacă papa era într-adevăr Antihrist, aproape Cafeteologii englezi – episcopalieni, prezbiterieni şi independenţi – au otat această ecuaţie. Era certitudinea fondatorilor anglicanismulur”4. Şi iCC a rămas, în perioada studiată de noi, pentru majoritatea englezilor ^ de obicei, puneau în fruntea Babilonului modern Spania şi pe. Turci.

Dar politica religioasă a lui Laud şi simpatiile sale pentru doctrina minianâ – aceasta se întâlnea cu concepţia catolică a liberului arbitru – provocat o extindere a noţiunii de Antihrist. Adversarii lui Laud au bănuit existenţa unui „complot papist” îndărătul atitudinii şi a deciziilor autoritare ale arhiepiscopului de Canterbury. Laud le-a apărut adversarilor săi ca un „babilonian”, un apostat, un „vrăjmaş al lui Hristos” ce reînvia cultele păgâne85. A mai fost calificat drept „proxenet” şi „misit” al lui Antihrist86. Se deschisese calea ce avea să ducă la nenumăratele amplificări ale mitului lui Antihrist. În curând, îndeosebi după 1640, episcopatul a fost înglobat în această denumire. Nu era, oare, un subprodus al papalităţii? În cursul ultimelor două războaie civile, armata regelui a devenit pentru adversarii săi armata lui Antihrist. Irlandezii răsculaţi s-au preschimbat şi ei în discipoli ai vrăjmaşului lui Dumnezeu. Şi a fost o vreme când, prin supralicitarea acuzaţiilor, fiecare se transforma în Antihristul adversarului său. Prezbiterienii au fost acuzaţi de către independenţi că adoră Balaurul şi Fiara. La care calviniştii ortodocşi au răspuns numindu-i la rândul lor Antihrişti pe „sectarii” de toate felurile8. Escalada injuriilor l-au făcut pe baptistul John Canne să-1 numească pe Cromwell „cornul mic al Fiarei”. Unui fidel al celei de-a „cincea monarhii”, John Rogers, i-a trecut prin minte că Antihrist era chiar Lordul Protector88. Baptiştii au văzut în botez „gestul lui Antihrist”89. „Nivelatorul” Lilburne susţinea că şi cântul coral şi orga au fost introduse de Antihrist90. Alţii au găsit că latina era limba lui Antihrist91. Cât despre Digger-uWinstanley, el asocia gentry, proprietate privată şi Antihrist92.

Aşadar, discursul escatologic al timpului conţinea, cel mai adesea, o puternică încărcătură de violenţă. Fie anunţa pedepsirea păcătoşilor în general, fie îi mobiliza pe sfinţi contra duşmanilor clar desemnaţi. Şi atunci chema la cruciadă contra lor. Îi acoperea cu acuzaţii de omucidere. Atenua teama asediaţilor proferând ameninţări şi adunând forţele destinate să-i lr>spăimânte pe asediatori şi apoi să-i doboare. Deja în momentul invaziei Scoţiei, Eduard al Vl-lea declara că lansează o ofensivă contra lui Antihrist, „lai târziu, Drake propune să-1 atace pe acesta – în context, Spania – în America93. În 1588, Iacob al Vl-lea cheamă la rezistenţă armată împotriva Navalei vrăjmaşilor lui Dumnezeu. „Trebuie, spunea el, să ne ajutăm unii Pe alţii ca războinicii pe câmpul de luptă şi precum cetăţenii unui oraş pe care-l iubim„94. Unul dintre primii independenţi englezi, Robert Browne, afirma că Roma, ca sediu al lui Antihrist, trebuie arsă93. Scoţienii care s-au răsculat, în 1638, contra lui Carol I erau convinşi că „Domnul Nostru Isus a încălecat deja în urmărirea Fiarei„9*'. Revolta din Irlanda din 164] a discursuri incendiare ca predica pronunţata de puritanul Cornelius B *'„ în faţa Parlamentului întrunit în capela sfânta Margareta din Westnii -^ unde el a afirmat că rebeliunea irlandeză este prelungirea acţiunilnT Antihrist contra Bisericii engleze, după atacul Armadei şi conini ' prafului de puşcă. Ca urmare, predicatorul îndemna Parlamentul s„ întrebuinţeze întreaga putere „pentru a distruge papalitatea şi a nim [dacă e posibil] miile de suflete nenorocite, ademenite, care, pentru n-au recunoscut hă urile lui Satan, fiind legate la ochi de Antihrist, opi-rezistenţă luminii şi mântuirii„. Atâta vreme cât nu vor fi învinse, „ele nu v înceta să-şi dezlănţuie turbarea contra noastră”97.

Această predică trebuie clasată printre omiliile belicoase pronunţate în 1640-1643 în faţa Parlamentului. În februarie 1642, Stephen Marshall îi îndeamnă pe deputaţi să intre în bătălia ultimelor zile şi să se înroleze în legiunile Domnului. Parlamentul e persecutat de regalişti şi de neutralişti care-s tot atâţia agenţi ai lui Antihrist. Anglia trebuie să se aştepte la tulburări comparabile cu cele din Irlanda dacă credincioşii nu pun mâna pe arme. Datoria lor este de „a răzbuna Biserica lui Dumnezeu contra Babilonului”98. Joseph Caryl, predicând despre Apocalipsă în aprilie 1642, în faţa colegilor săi (era membru al adunării de la Westminster), cheamă la curăţarea Angliei de tot ce aminteşte de Babilon. „A nu suporta râul înseamnă a-ţi fi milă nu numai de cei buni, ci şi de cei răi. Nu puteţi fi mai cruzi cu aceştia din urmă decât cruţându-i”. De aceea Dumnezeu va nimici Babilonul oriunde îl va găsi”.

Un alt puritan, William Sedgwich explică, tot în 1642, că diavolul încearcă să împiedice Parlamentul să reformeze Biserica. Nu trebuie să ne aşteptăm ca demonul să ostenească. Dimpotrivă, „el s-a înfuriat, şi-a ieşit din minţi, spumegă, blestemă, zguduie stâlpii împărăţiei, distruge fundaţiile statului, răspândeşte peste tot frica şi confuzia”. Dar ajutorul lui Dumnezeu e la îndemână: „ieşirea va fi cea bună”. Cei ce s-au legat cu Hristos n-au a se teme de ultima luptă împotriva căpeteniilor Babilonului. „Poate oare un observator obiectiv să nu desluşească începuturile dezagregării şi ale nimicirii împărăţiei Fiarei?” Millenium-ul va sosi în curând. Atunci cei răi, asemenea câinilor, „se vor înjosi şi se vor înclina până la tălpile încălţămintei copiilor lui Dumnezeu”. „Trebuie să aveţi întotdeauna sângele Mielului asupra voastră, în inimi, şi să vă gândiţi că aveţi de-a face cu duşmanii lui Hristos care şi-a vărsat sângele pentru voi”100.

Parlamentul Cel Lung n-a auzit numai astfel de predici războinice > dar cele citate mai sus sunt reprezentative pentru o escatologie ameninţătoare care îndemna la acţiuni definitive contra unor duşmani prea multă vreme toleraţi. Ele tindeau să aducă teroarea la ordinea zilei şi, pentru aceasta, seamănă, cel puţin în intenţii, cu discursul predicatorilor care anunţau păcătoşilor înrăiţi cele mai grele pedepse la ceasul marii judecăţi-Bineânţeles, milenariştii revoluţionari englezi, ca şi cei din Miinster m 1534-1535 şi ca Miintzer, în 1525, afirmau pentru aleşi dreptul de,. A te împotriva vrăjmaşilor lui Hristos cu sabia materială„102. Sermon tOl1l Fifth Ai o nare by (Predica celei de a cineca monarhii) proclama că of Cţra monarhie trebuie distrusă cu sabia sfinţilor”103. Un cântec al '; 1 ^-'titilor (clin 1649?), Banului aruncat în tezaurul comun, profetiza 'ăZV optică milenaristă: Prea multă vreme suferit-au/Sărmanii nedrep-'ntr, pin partea seniorilor… /Preoţii ne-au năpăstuit/Cu ticălosul lor r ret/…