Jean delumeau

82

eastă perioadă care a cunoscut atîtea nenorociri 015 re seamănă cu un fragment din Apocalipsă a văzut Ş1 ~ du se şi înflorind umanismul, ivindu-se şi dez-namndu-se arta Renaşterii. Ciuma Neagră a zămislit Vn*r,imeronul. în 1428, Masaccio, primul mare pictor al ppnasterii murise. Brunelleschi, genial arhitect, sfîrşise -ă din 1434 cupola.de la Santa Măria del Fiore, tncîntătoarea Ca'd'oro datează din prima jumătate a secolului al XV-lea veneţian. Se va spune că în cauză este o regiune privilegiată şi că Italia s-a eschivat de­presiunii înaintea oricărei alte ţări din Europa - afir­maţie, într-adevăr, general acceptată? Dar retablul Mie­lului mistic, minunăţia din Gând, a fost pictată de fraţii Van Eyck între 1413 şi 1432. Secolul al XV-lea mar­chează la fel de bine epoca de aur a picturii flamande. Oricine admiră la Hofburg din Viena somptuoasele veşminte sacerdotale folosite în secolul al XV-lea la curtea Burgundiei pentru ceremoniile ordinului Lîna de Aur se întreabă cum au putut sta laolaltă atîta bogăţie cu atîta mizerie, într-o astfel de întunecată perioadă, între 1380 şi 1420, s-au realizat în Franţa acele ului­toare miniaturi care se cheamă Livre de la chasse de Gaston Phebus, Tren belles heures de Notre-Dame, Tres riches heurex du duc du Berry.

Trebuie oa e să tragem concluzia, asemenea lui C. Cipolla şi E. Kominsky, că nici o depresiune econo­mică nu a marcat cu adevărat Renaşterea? Sau dimpo­trivă, ca şi R. l opez, că „banul este îndreptat spre artă cînd se restrîng debuşeele economice"? Acelaşi autor afirmă că tiranii italieni din Trecento şi Quattrocenîo au durat biserici şi palate pentru resorbirea şomajului. Cu certitudine s-ar greşi dacă s-ar lega a priori avîntul eco­nomic şi înflorirea artistică. Dar mai ales trebuie evitată închiderea unui destin complex al umanităţii în categorii prea rigide de contracţie şi de expansiune economice, în perioada de, recesiune, analiza decelează sectoare şi mo­mente privilegiate. Semne de prosperitate pot să apară jocal şi să îndrepte, cel puţin în parte, acţiunea factorilor depresivi. Chiar dacă istoricul detectează tendinţe gene-

e mari, trebuie să se ţină cont, mai cu seamă pentru Ceasta perioadă, de originalităţi zonale. Astfel, industria 83

de postav din Brabant a cunoscut în primele decen" secolului al XV-lea o intensificare a activităţii şi a ţ^e exporturi substanţiale înspre centrul Europei. Tot a tf ^ cîmpia Fadului, mai bine drenată, pare a fi fost mă' h gata după 1350 decît înainte. Cît despre Veneţia n °~ nu probează că ar fi traversat în veacurile XIV şi XV ^ lungă perioadă de recesiune. La Florenţa, dacă este ad ° vărat că după Ciuma Neagră industria postavului a fo puternic atinsă, în compensaţie cea a mătăsii a cunoscut o frumoasă dezvoltare. Apoi, este adevărat că exporturi] de lînă englezească au scăzut după 1350. Dar pe măsur ce industria de dincolo de Canalul Mînecii se dezvolta Anglia exporta în 1480 62 500 bucăţi de postav pe an' faţă de 27 700 în 1400. Mai mult, dacă în secolul al XV-lea, Londra* a fost lovită de unsprezece reprize ale ciu­mei, cu cifrele la îndemînă se dovedeşte că numai una a avut incidenţe asupra ieşirilor de postav prin acest port în privinţa reculului cerealier într-o mare parte a Euro­pei, el a provocat desigur extinderea păşunilor dar şi o jmai frecventă cultivare de plante industriale: in, cînepă, hamei, oleaginoase, drobuşor, garantă. Sigur este că in­dustria rurală a făcut atunci sensibile progrese în Ţările de Jos, în vestul Franţei şi în Germania de sud: de unde cantitatea mare a pînzeturilor de in şi de cînepă în pri­mele două regiuni şi de barchet în cealaltă, în sfîrşit şi mai ales, depopularea rapidă a antrenat într-un mod des­tul de general o creştere destul de notabilă a salariilor, mîna de lucru devenind mai rară. Mulţi istorici cred, pe cale de consecinţă, că venitul individual mediu a crescut într-o mare parte a Europei după jumătatea secolului al XlV-lea. Depresiunea economică dăduse posibilitatea unui număr mai mic de oameni să împartă aceeaşi sumă de bunuri. Această ameliorare a nivelului de trai ar ex­plica urcarea preţului la unt şi la carne, mărfuri relativ scumpe, într-un moment cînd preţurile la cereale scă­deau. Pentru a înţelege Renaşterea, se cere a se renunţa la ideea că scăderea preţurilor la grîne şi căderea demo­grafică semnifică în mod obligatoriu agravarea generală în condiţia socială a oamenilor.

Fără îndoială că Renaşterea a început dureros: trebu­ie să o spunem cu tărie. Ea şi-a făcut debutul printre epi­demii, în mijlocul foametei, a bătăliilor, a panicii nebu­ne create de Ciuma Neagră, pe cînd erau măcelăriţi

84

••* făcuţi responsabili de nenorociri, cînd procesiu-de flagelare îşi plimbau pe străzi cortegiile lor în-A rate par a fost renaştere pentru că umanitatea occi-talâ a depăşit încercarea şi aceasta i-a folosit, în

arnblul ei, civilizaţia apuseană nu a dat înapoi. Nu a f*st i0vitâ de lîncezeală şi de atonie. Arta gotică flam-boaiantă dovedeşte că aceasta şi-a păstrat verva, fantezia,

. reţea, jucărea laicizantă* a societăţii şi a culturii începută în secolul al XlV-lea a fost continuată, pre­cizată, accelerată. Individul a continuat să se reliefeze. Mai mult, încercările unor vremuri grele au adus în prim olan personalităţi - Etienne Marcel sau Jeanne d' Arc -care, fa timpuri mai îndurătoare, ar fi rămas în umbră. în mod progresiv s-au luat în discuţie noţiuni şi structuri care păreau bătute în cuie: ierarhie feudală, autoritatea Bisericii, valoarea sacramentelor. Poate fiindcă într-un anotimp al foamei şi al războaielor, pămîntul şi oamenii' atrag mai mult atenţia artiştilor, aceştia - şi acest fapt a fost unul din demersurile fundamentale din Renaştere -au fost mai sensibili faţă de real decît faţă de trecut; au arătat interes peisajului, perspectivei, trăsăturilor indivi­duale. înconjuraţi de greutăţi persistente, oamenii Occi­dentului au continuat să facă invenţii - dovadă tiparul şi punerea la punct a procedeelor de drenare a apei din mine. în. navigaţie sau în afaceri au avut curajul să înfrunte primejdiile oceanului şi să lase în urmă vreme de zile şi luni de zile linia familiară şi liniştitoare a ori­zontului de la ţărm. între secolul al XlV-lea şi începutul celui de-al XVII-lea s-a jucat pentru Occident o carte decisivă. Lovit de nenorocire, mai cu seamă între 1320 şi 1450, ar fi putut să se împotmolească; de bună seamă că a fost cuprins de frică, în faţa turcilor, în faţa Marii Schisme, în faţa anunţului de mii de ori repetat cu imi­nenţa Judecăţii de Apoi. Dar a ştiut să afle pînă la urmă formulele care 1-au eliberat. Arta şi literatura antice i-au tost mai mult decît o salvare, o veritabilă invitaţie la reînnoire; reformele religioase din secolul al XVI-lea, protestantă şi catolică, i-au redat încrederea în Dum­nezeu; marile călătorii pe mare i-au procurat mijloacele °e stăpînire a lumii. Să repetăm că aceste rezultate nu au tost posibile decît după lungi şi răbdătoare tatonări: muierirea religioasă a veacului al XVI-lea nu poate fi

esParţită de criza Marii Schisme; trompe-l'aiil-unlQ vir-85

tuozilor de la finele Renaşterii postulează căutările d' Quattrocento în privinţa perspectivei; descoperirea Arr ^ ricii nu ar fi fost cu putinţă fără croazierele portuari ^ iste i africane. ° Zc

de-a lunsul coastei

Cînd Benozzo Gozzoli* picta pe zidurile palatului Me dicis, către 1460, preţioasa şi strălucitoarea frescă Regilor mugi, Italia ieşise de sub influenţa recesiunii Cu toate că Ţările de Jos de sud şi Germania hansea­tică trăiseră la sfîrşitul secolului al XV-lea într-o at­mosferă de criză, renaşterea economică era în acest moment un fapt cert, nu numai în Italia, dar şi în Fran­ţa, în Anglia, în Peninsula Iberică, în Germania de Sud şi în Boemia. Impusul activităţii minelor de argint din Europa centrală a jucat fireşte un rol în redresarea con­juncturii. Dar cum s-ar putea neglija evidentul spor demografic? încă lent în secolul al XV-lea, acesta s-a afirmat în cel de-al XVI-lea, redînd agriculturii braţe de muncă, în zona rurală franceză, încă dinainte de sfîr­şitul secolului al XV-lea, a fost construit la loc ceea ce se dârîmase, pămînturile paraginile au fost recultivate, multe sate abandonate s-au repopulat. Rouergue a re-

1550

1600

16. PREŢUL GRIULUI LA PARIS DIN 1 520 /l 52

1630/1631

(După M. Baulani şi J. Meuvret, Preţuri ale cerealelor extrase din mercurialul de la Paris.)

86

rT*°1

*—

^i"*

•* •

«MM

»•••

•w

—

fri

TT

99

rt*

.•.-.

X*.

.;.;

77. CREŞTEREA

• •—

¥^

ri*

PREŢURILOR LA

.joo-

W

••î?

ROM A DIN 1500

S

«•x

ii;

:X:

^1

Jji

r IN A //V /ojc;

v.;

.•••

X*^

•Xp

X't

jX*''

x-:

{După J ,

.50-

•H

iu

-J*

âX

•Jvj

XC

jVj

x"C*

'î'»'

De t urneau, Vie

x-:

*«V

:X:

'•X

•"•V

W

economique et

;.;•:

W

-ri--'

w

sociale de Rome

:'•>:

•X*

+:•

;:;'i

I'X'

:|:;:

xo

•X;

•• dans la seconde

'•>

:*:

t'i'i

~

moitie du XVIe

15

oo

15

50

161

w

siecle.j

vărsat peste Quercy, răvăşit de Războiul de o Sută de Ani, preaplinul locuitorilor săi. Guyenne, devastată şi ea, şi-a recăpătat suflul şi sănătatea datorită imigranţilor veniţi din Charentes, Poitou şi Vendee. „Pădurile dau înapoi din nou; pionierii bretoni se avîntă; ţarinile se întind în dauna creşterii animalelor, grîul trece înaintea lînii şi a cărnii" (E. Le Roy Ladurie). Un moralist fran­cez din secolul al XVI-lea evocă ţăranii „care cîntă pe cîmp cît e ziua de lungă iar noaptea sforăie pe la căsu­ţele lor". Multă vreme şi de multe ori s-a afirmat că populaţia Spaniei scăzuse în cursul secolului al XVI-lea. Anchetele recente dovedesc contrariul. Recen­sămintele au numărat, în 1541, 891 454 decese în Cas­tilia şi l 315 700 cincizeci de ani mai tîrziu", deci o creştere de 47/100. De această creştere demografică au profitat oraşele, pe cît au profitat şi satele. Renaşterea a însemnat triumful marelui oraş. Populaţia s-a mărit atunci în toată Europa. A urmat o cerere mai pronun­ţata de cereale şi o creştere generală a preţurilor sale, a Paris, la Roma, la Londra, la Anvers ca şi la Lvov. Oare mai este nevoie atunci să se raporteze ridicarea Preţurilor din secolul al XVI-lea - care nu a constituit uealttel o „revoluţie" (o mărire de aproximativ 300/100 K nnnUrilor nommale într-un întreg secol faţă de

iniect ^ Franţa' de la 1875 la 1961) ~ la sinSura

can H meta^e preţioase, germane la început, ameri-după aceea, de care a beneficiat Europa începînd 87

din 1460? Dacă era aşa, urcarea preţurilor ar f i f exact contrariul devalorizării monedei, pe măsură °^ stocul de metale preţioase se acumula, pe cîtă vreme ^ ansamblu, creşterea a fost mult mai puternică de ^ devalorizările monetare. Pe de altă parte, toate preturi]1 ar fi trebuit, cu un prilej dat, să crească în acelaşi tim6 şi în acelaşi fel, ceea ce nu a fost cazul; au contribuit şi alţi factori, cu deosebire valul demografic, urbaniza rea, cererea crescută de cereale, viteza mai mare de cir­culaţie a monedei, creşterea creditului... şi a luxului: fe­nomene care au caracterizat expansiunea economică din secolul al XVI-lea, în acelaşi timp, de altfel, cu un retard destul de general al salariilor asupra preţurilor.

A recunoaşte în acest mod locul Americii în expli­carea conjuncturii Renaşterii nu înseamnă a minimaliza ponderea enormă pe care a avut-o în continuare, con­comitent cu Indiile Orientale, asupra intereselor, grijilor şi vieţii Europei. Marile călătorii geografice au marcat, în contextul civilizaţiei apusene, durabila victorie asu­pra mării, între 1504 şi 1650, peste 18000 de nave au navigat între Spania şi America, între Lumea Nouă şi Europa au avut loc de aici înainte neîncetate schimburi. America şi-a trimis argintul, indigoul, cîrmîzul şi za­hărul; Spania, Portugalia şi curînd Anglia au exportat cărţi, tehnică, oameni. Căci Renaşterea a mai fost şi naşterea Europelor din afara Europei şi încă - din pric­ina Europei - naşterea Africilor în afara Africii. Deoarece teritoriile nou cucerite trebuiau puse în valoa­re, şi cum căutarea aurului, apoi imediat cultura trestiei de zahăr în Antile, în Brazilia, mai tîrziu în America de Nord aveau nevoie de o mînă de lucru robustă, Europa, care nu încetase în cuprinsul Evului Mediu să folosească sclavi, a recurs, încă din 1501, la transportul negrilor către America, în timpul primelor trei veacuri ale istoriei americane au intrat în Lumea Nouă de patru ori mai mulţi negri decît albi, adică în jur de patru mili­oane de sclavi. Renaşterea s-a găsit deci la originea problemei negrilor de peste Atlantic.

Capitolul III

RENAŞTERE Şl ANTICHITATE

Renaşterea s-a definit ea însăşi ca o mişcare îndreptată spre trecut - demers aparent opus celui al lumii noas­tre moderne îndreptat spre progres. Renaşterea a dorit o întoarcere la izvoarele gîndirii şi frumuseţii.

Fără dubii, Petrarca este creatorul noţiunii de „vre­muri obscure" care, vreme îndelungată, urma să domine interpretarea istoriei medievale. El califica drept „ve­che" epoca anterioară convertirii lui Constantin şi „modernă" cea care survenise şi era în curs în secolul al XlV-lea. Or, această epocă modernă era caracterizată de Petrarca* prin „barbarie" şi „tenebre", în vreme ce trecutului roman îi^ consacra o admiraţie pătimaşă, aproape romantică, în aceeaşi ordine, a mai fost con­siderat adesea şi iniţiatorul revoluţiei intelectuale a Renaşterii, restauratorul acelor studia humanitatis prin -frecventarea cărora homoferus - omul sălbatic - acce­de la valorile civilizaţiei. Compunînd în 1436 Vieţile lui Dante şi Petrarca, umanistul florentin Leonardo Bruni, pentru care stilul „literar" nu putea fi decît cel latin, recunoscînd talentul lui Dante, acorda preferinţele sale •lui Petrarca, cel care „fu primul dotat cu destulă graţie Şi geniu ca să poată discerne şi readuce la lumină vechea^eleganţă a stilului care se pierduse şi se stin­sese". Intr-un Dialog al învăţaţilor (1490) dedicat lui Lorenzo Magnificul, Paolo Cortese marca şi el impor­tanţa lui Petrarca: „Avea spiritul aşa de mare şi memo-na aşa de întinsă încît, primul, a cutezat să cheme la ttţă studiul elocvenţei. Cu adevărat că sub înrîurirea geniului său a primit Italia stimulentul dintîi, întîiul 89

imbold către studiu." Dar, continua Cortese P

* *• t

nu a scris într-o latină suficient de clasică. De ce ar f de mirare? „Omului născut în mocirla acumulată d' toate veacurile îi lipseau asemenea ornamente ale art ^ scrisului." După aceea s-au făcut progrese. 6l

Cînd, cu începere de la sfîrşitul secolului al XV-le mişcarea umanistă a ajuns în ţările transalpine s-' adoptat şi aici, în afara Italiei, noţiunea unei renaşteri literare obţinute prin recursul la autorii din Antichitate Un francez, Jean Despautiere, în prefaţa îa a sa Ars ver-sificandi (1516), recunoştea fără dificultate că Petrarca era cel „care nu fără inspiraţie divină inaugurase, către anul 1340, războiul declarat barbarilor şi, chemînd muzele tăinuite, stimulase cu putere studiul elocinţei". Dar „războiul împotriva barbarilor" a început dincolo de Alpi cu mai mult de un veac întîrziere faţă de Italia. De aici importanţa lui Erasmus, de multe ori consider­at, în afara peninsulei, după expresia lui Guillaume Bude (scrisoare din 1517), ca „părintele începutului care s-au făcut în vremea noastră". Opinie împărtăşită de Jacques Charron care, reeditînd Adagiile în 1571, afirma în prefaţă: „El (Erasmus) a fost cel dintîi care a înălţat literele frumoase într-o epocă în care erau pe cale de a renaşte şi de a se arăta în mîlul lor barbar." Totuşi, sprijinindu-se pe mîndria naţională, mulţi scri­itori francezi, i-au atribuit lui Francisc I, renaşterea literelor în patria lor. Astfel, Jacques Amyot dedică tra­ducerea sa Vieţile oamenilor vestiţi de Plutarh lui Henric al II-lea şi declară: „Marele rege Francisc, părintele tău, fericit a ctitorit literele frumoase şi le-a făcut din nou să se nască şi să înflorească întru acest regat nobil."