Jorge Amado

Într-o duminică apăru la târg cu un burtoi uriaş şi ciudat de gălăgios. Se aşeză jos, în mijlocul oamenilor şi, printre râsetele şi zeflemelele asistenţei, fătă un purceluş, după care, acolo în văzul tuturor îşi coborî decolteul bluzei zdrenţuite încercând să-i dea să sugă, în culmea fericirii.

Sosind în Tocaia Grande, un tânăr înflăcărat, de optsprezece ani, ingenuu şi apetisant, Aurélio zăpăcise o grămadă de femei: hamacuri şi rogojini îi fuseseră puse la dispoziţie, pe gratis.

Încântat, profită de pomana târfelor până în ziua în care. Reuşind să adune banii necesari, o plăti pe Bernarda. Plănuise s-o aibă o noapte întreagă, dar greu accesibilă, de când i se născuse fiul şi după ce începu din nou să lucreze, îşi limitase obligaţiile profesionale la câteva numere cu program redus: între alăptaturi şi niciodată după miezul-nopţii. Chiar şi aşa, rapida funcţiune a fost suficientă pentru ca lui Aurélio să-i cadă fata cu tronc, amorezându-se lulea. Celelalte nu mai prezentau nici un interes pentru el. Çăo, care avea să-şi reia strădaniile, încă nu locuia în Tocaia Grande.

Îi făcu viaţa Bernardei un infern, se ţinea coadă după ea, nu mai lipsea decât să se apuce de furat ca să strângă suma cu care să candideze la patul de campanie, fie şi pentru o scurtă repriză. Află, stând de vorbă într-un moment de răgaz, că ei îi plăcea sunetul mandolinei: atât i-a trebuit ca să înceapă, cu unii din paznicii de la depozitul de cacao, să înveţe să cânte la acest instrument. Îi dedica fetei tot timpul său liber, insista s-o vadă, ba chiar o ajuta să-l îngrijească pe micuţul Bernardo: purta numele mamei, neputând să-l poarte pe cel al tatălui.

Când Bernarda, fără măcar să-şi dea seama, îşi alăpta copilul în uşa casei din lemn, ultimul supt de seară – următoarele patru ore erau dedicate câştigării existenţei – Aurélio devenea atât de neascultător, încât fata renunţă s-o mai facă în faţa lui. Nu trecuseră două luni de la sosirea sergipanilor în sătuc şi Aurélio îi propuse să trăiască împreună, şi merse chiar mai departe: dacă voia, puteau pleca din Tocaia Grande, să meargă să locuiască într-un loc mai civilizat unde era şi preot. Era dispus să se cunune cu ea în prima biserică care le ieşea în cale, s-o ajute să-şi crească fiul. Ca şi cum ar fi fost al lui.

Bernarda ascultă peroraţiile pasionate ale adolescentului şi încercă să-i alunge din minte asemenea nebunii, planuri absurde. Dar o făcu fără dispreţ şi chiar îl onoră cu o lămurire:

— Oricine îţi poate spune de ce nu vreau să aud de astfel de lucruri…

— Uite-ţi spun: am un bărbat şi-l iubesc. De-aia.

Aurélio dori să afle amănunte, însă Bernarda tăcu. Ba mai mult, el află de la alţii: dă-te la o parte, băiete, lasă fata-n pace, rişti să te faci de ruşine, să ajungi de râsul lumii. Căpitanul Natário da Fonseca? Un fanfaron? Mai mult din recunoştinţă decât de frică, Aurélio îşi înghiţi planurile, îşi vomită mâhnirea – sub oblăduirea Căpitanului, familia de sergipani venise să se stabilească în Tocaia Grande. Încercări ale tinereţii, lovituri, sminteli: aşa te maturizezi, prin dragoste.

Se întoarse la favorurile târfelor, convalescent. Apoi apăru Çăo la orizont, vindecându-l. Şi iată-l pe tânărul Aurélio dându-i târcoale zănatecei cu tenacitatea-i caracteristică, intenţionând să trăiască împreună cu ea, nepăsându-i că era înapoiată. Çăo se lăsa curtată, focoasă şi uşuratică, permiţând aproape orice, dar, în momentul deciziei, o lua la fugă. Aurélio rămânea atât de frustrat, încât ajunsese să-i propună să locuiască împreună, pentru a pune capăt chinurilor. Punea acele refuzuri hotărâte pe seama spaimei fetei de a se vedea sedusă şi abandonată, lăsată de izbelişte: şi îi dădea dreptate.

Într-o zi, când se aştepta mai puţin, Çăo se lăsă posedată. Entuziasmul victoriei eşua în decepţie constatând că ea nu fusese virgină. Înfuriat. Aurélio încercă s-o oblige să-i spună care dintre cei doi, Zinho sau Durvalino, atinsese ţinta pe care el o urmărise şi atâta şi-o dorise: s-o dezvirgineze. Nu primi nici un răspuns: Çăo nu făcea altceva decât să se prăpădească de râs. Pe căi lăturalnice află că şi ajutorul de tâmplar şi casierul suferiră aceeaşi deziluzie, punându-i aceeaşi inutilă întrebare – care din cei doi?

— Fără a primi vreun răspuns. Astfel că fără o înţelegere prealabilă, fiecare din ei continua s-o tăvălească prin pădure: că-i sătura pe toţi şi, râzând, mai cerea.

Pe Isaura, nu o privi niciodată cu interes. Culturile lui Zé dos Santos începeau acolo unde se terminau cele ale lui Ambrósio, moara se ridica pe hotar. Aurelio o vedea pe Isaura zilnic, era ca şi cum n-ar fi văzut-o. La cei optsprezece ani, în ciuda grabei, Aurélio încă nu ajunsese la vârsta să-i vină mintea la cap şi să-şi întemeieze o familie. La cei şaisprezece ani ai ei, Isaurei începea să-i treacă timpul.

Răzând maniocul, strângând presa, mestecând în oală, pe neaşteptate, se recunoscură când li se încrucişară privirile. Diva şi Abigail o apucară fiecare pe calea ei, şi Isaura dorea să-şi împlinească destinul pe care i-l hărăzise cerul. La moară, pe câmp, pe malul râului, schimbau vorbe şi zâmbete, şi, când îşi dădură seama, Isaura era gravidă. Aurélio avea să devină tată. Fofoloance şi fofoloance, a ei era încuiată şi răsunătoare, anevoioasă, în spatele presei, în mirosul maniocului ras, înmiresmat.

La sfatul familiilor reunite, cel mai greu le-a fost să hotărască unde aveau să stea. Acasă la băiat sau la fată? Căzură de acord să stea la Isaura, unde era ceva mai mult spaţiu, însă Aurélio îi va ajuta în continuare pe părinţi: jumătate din săptămână pe câmpul lui Ambrósio, cealaltă jumătate pe cel al lui José dos Santos.

Çăo se miră de retragerea lui Aurélio, dispărut, reducându-i posibilitatea alegerii nocturne. Faptul că se combinase cu cineva, nu explica îndepărtarea lui. Pentru ea, căsătorit, în concubinaj sau burlac, era totuna, toţi erau bineveniţi, indiferent de vârstă sau de starea civilă. Totuşi, prefera bărbaţii în toată firea, erau mai puţin blegi, ştiau mai multe, nu-şi pierdeau timpul cu întrebări lipsite de interes. Tânăr sau matur, grăbit sau delicat, unul din ei, oricare-ar fi fost, nu conta, îi va primi până la urmă, în burtă sămânţa unui copil pe care să-l legene în braţe. Pe unde umbla Pedro Cigano, frumos de pică?

Populaţia creştea o dată cu stabilirea în sat a oamenilor atraşi de veştile care, referitor la progresele din Tocaia Grande, circulau în regiunea râului Cobras şi mai departe: în Ferradas, în Rio do Braço, în Sequeioro de Espinnho, în Água Preta, în Itapira, în oraşul Itabuna. Trupeţi, tăietori de lemne şi zilieri – şi mai presus de toţi Vântură-Lume, Pedro Cigano – trâmbiţau tot felul de exagerări despre activitatea intensă, animaţia şi fetele de-acolo. Veştile ajungeau chiar până în Ilhéus aduse inclusiv de moşieri bogaţi, colonei din speţa seniorilor de la Atalaia şi Santa Mariana. Cronica succeselor trâmbiţată în special de Turcul Fadul când îşi făcea apariţia acolo să cumpere şi să achite mărfuri, să respire un aer civilizat şi cu el să se desfete – în Ilhéus franţuzoaice şi poloneze extrem de competente şi de scumpe făceau absolut orice şi tot ceea ce se putea imagina – şi ca să vadă marca.

Cu afluenţa atâtor vecini, Caminho dos Burros se prelungea sub forma unei străzi întinse şi neregulate însoţind cursul râului. Câteva case din cărămidă şi cu acoperiş de ţiglă, numeroase barăci, un continuu du-te-vino de oameni şi animale. Dispăruseră orele de răgaz în timpul cărora, după plecarea trupeţilor, arabul, negrul şi fetele se odihneau după noaptea şi dimineaţa agitate şi se adunau să tăifăsuiască, să asculte poveşti, să cânte. Nu că ar fi renunţat definitiv la obiceiurile dinainte, pe când Tocaia Grande era un loc de înnoptare sau un minuscul cătun ce vegeta în nemişcare şi abandon. Încă se mai întâlneau să trândăvească în locurile obişnuite, dar o făceau mai rar, deşi cu un număr mai mare de participanţi. Grupuri vesele se adunau duminicile la târg, la Bideul Damelor, în faţa atelierului fierarului, la frizeria lui Dodô Peroba şi, ca întotdeauna, la magazinul lui Fadul.

Se dansa în acordurile ghitarelor şi armonicelor, ale fluierelor şi mandolinelor. Numărul exact al bordeielor din Baixa dos Sapos, numai Dumnezeu îl ştia. Dumnezeu şi Durvalino, popularul casier Duce-Vorba.

De asemenea, se înmulţiră şi animalele domestice, crescute pe proprietăţi, pe malul celălalt sau libere, pe stradă. Noaptea şi dimineaţa continua circulaţia convoaielor de catâri: în timpul zilei, trecătorii dădeau peste turme de porci, scormonind în noroi, cârduri de găini râcâind în gunoi prin pădure şi de găini-de-angola care treceau în goană. Căpitanul Natário da Fonseca, cu ocazia venirii sergipanilor. Adusese din Atalaia o duzină de ouă de găini-de-angola pe care Zilda i le trimisese lui Vanjé. Puse la clocit sub o găină caipira, se născuseră zece puişori şi din aceştia zece – ceata sălbatică răspândită de-o parte şi de cealaltă a râului, proprietatea teoretică a cultivatoarei, în fapt bunul comun al locuitorilor. Găini-de-angola, cu carne neagră, bune de gătit mâncăruri rafinate.

Pe lângă descendenţii împerecherilor dintre Alma Penada şi Oferecida, şi alţi câini veniră în bagajele noilor locuitori şi procreară o vorace populaţie de potăi slăbănoage. O dată cu Zilda, se mută în Tocaia Grande o mare adunătură de animale, în afară de câini şi pisici, de păsări de curte – găini, cocoşi, raţe şi curcani – se mai vedeau, în grădina din spate, pe tăpşanul din faţa casei şi alte orătănii şi găini sălbatice domesticite, pasărea nandu a lui Pega, perechea de serienas92 cu strigătul lor răguşit, omorând şerpi, ariciul Luciei, fata mai mare. Ca să nu mai vorbim de papagali şi de păsărele, de coliviile atârnate pe terasă şi în vestibul.

Papagalii erau trei. Frumoşi şi vorbăreţi, doi exilaţi în bucătăria şi în grădină, dar al treilea – un maracaná93 neastâmpărat şi flecar – posesorul unui vast vocabular pornografic, trăia liber pe terasa unde se afla scândura lui. pe care, însă, stătea prea puţin: animalul preferat, stăpânul casei. Răspundea la numele de: Vá-Tomar-no-cu94, expresia lui favorită, pe care o repeta la tot pasul, cu sau fără motiv. Mergea dintr-un capăt în altul al balustradei terasei strigând tot felul de înjurături, fluiera după câini, râzând cu un râs strident şi batjocoritor când îi vedea sosind în goană, prezentându-se la convocare.

Proclama orgolios gradul şi numele stăpânului şi prietenului devenit rob: căpitan Natário da Fonseca!

Căpitanul îl aşeza pe spate în palmă şi-l gâdila pe cap şi pe burtă. Vá-Tomar-no-Cu închidea ochii delectat şi în extaz. Trebuie că era femelă dacă se lăsa astfel mânuită, garanta Zilda. Femelă şi fidelă, pentru că numai lui Natário îi permitea asemenea intimităţi: înţepa cu ciocul, feroce, orice altă persoană care ar fi dorit s-o mângâie, insultând-o: Hoţule! Fiu-de-căţea! Vá-Tomar-no-Cu! Aproape îi smulse degetul negrului Tiçăo care încercase să se împrietenească: dă-ncoa picioruşul, nebunaticule.

Vocabularul grosolan al păsării era rezultatul unei convieţuiri îndelungate în sala de jocuri afumată a unei spelunci de pe Beco da Mula din Itabuna, frecventata Pensăo das Nuvens. Un amestec de cârciumă unde se servea cachaça, coniac şi vermut cu rachiu, de bordel – în cămăruţe, la mansardă lucrau fete – dar mai ales tripou, acest complex recreativ era exploatat de Luiz Preto, un cavaler rătăcitor, uneori neînţeles şi nedreptăţit, al trândăviei plină de demnitate. Căpitanul îi salvase viaţa cu ocazia unei răfuieli la jocul de cărţi.

Se afla întâmplător în local, la invitaţia unei târfe, o cunoştinţă de-a lui de pe vremuri: în prezent nu te mai vede omul, Natário, îi spusese ea galeş întâlnindu-l pe stradă. Din amintire în amintire, ajunseseră la Pensăo das Nuvens ca să sărbătorească întâlnirea şi să-şi aducă aminte de trecut dându-se în bărci.

Natário se încheia la pantaloni, pregătindu-se de plecare, când îi atraseră atenţia zgomotul de mese şi scaune răsturnate şi strigătele entuziaste ale unui papagal – Hoţ de rahat! Poponarule! Dama, încă goală, nu se tulbură, scandaluri şi încăierări apăreau destul de frecvent în animatul locaş. Dar cum cuţitarul trecuse Ia ameninţări cu moartea – am să-ţi scot maţele, câine!

— Şi cum Căpitanul recunoscuse vocea lui Lalau, un bandit care lucrase pe vremuri sub ordinele lui, cetăţean viteaz şi de cuvânt, se grăbi şi interveni la ţanc pentru a împiedica trimiterea lui Luiz Preto pe lumea cealaltă: pumnalul lui Lalau strălucea în fumul dens. Ordinea fiind restabilită, mesele şi scaunele puse la loc, jocul de cărţi reluat, Natário se apucă să-l provoace pe papagalul maracaná şi se apucă să fluiere – lucru atât de rar la el – auzindu-l pe blond spunându-i: să ţi-o bag în fund, în timp ce clipea din ochi şi bătea vesel din aripile verzi şi roşii. Recunoscător, Luiz Preto îi trimise pasărea la pensiunea mătuşii Senhorinha, unde trăgea Căpitanul în Itabuna: cadou de la înviat din morţi.

Pe Plantaţia da Atalaia, Va-Tomar-no-Cu învăţase să fluiere după câini, să piuie după găini, să imite vocea negrului Espiridiao: pace şi sănătate, cumătră Zilda! În Tocaia Grande, Turcul Fadul îl învăţase obscenităţi în arabă: manhúk, ru-h inták, ibam, charmuta: pasărea le repeta cu pronunţia clară din munţii Libanului.

La prânzul copios din casa Căpitanului, Fadul, musafir frecvent, râdea de se prăpădea de insultele. În portugheză şi în arabă, ale lui Vá-Tomar-no-Cu. Însă, oricât de mult a încercat, niciodată nu a reuşit să-l scarpine pe cap şi cu atât mai puţin pe burtă. Privilegiile Căpitanului Natário da Fonseca.

Vá-Tomar-no-Cu devenise poliglot. Pe lângă faptul că repeta obscenităţi în arabă, cânta în italiană fragmente din arii – „Ridi, pagliacio”, „La donna e mobile” – puse la gramafon. Faima papagalului ajunsese departe purtată în sacii convoaielor de catâri.

— Căpitanul Natário are un papagal ieşit din comun. Vorbeşte turceşte, cântă pe străineşte, simpatic de nu se poate.

Gramofonul, cadou de la colonelul Boaventura Andrade, era marea atracţie, luxul principal din casa căpitanului Natário da Fonseca. Zilda îl preţuia atât de mult, încât nu-i permitea nici măcar lui Edu, fiul mai mare, să-l pună în funcţiune; numai ea şi cu Natário puteau s-o facă. Din an în paşte, Căpitanul învârtea manivela pornind aparatul ca să-l arate, mândru foc, musafirilor de rang înalt: colonelul Robustiano de Araújo, cumătrul Lourenço, şeful gării din Taquaras, Cícero Moura, cumpărător de cacao pentru Koifman & Cia, exportatori.

În timpul liber, în general spre sfârşitul după-amiezii, înainte de cină, Zilda punea gramofonul să cânte, iar ea asculta cu bărbia în palmă, cu ochii închişi pe jumătate: nu înţelegea limba în care se cânta, dar gravele şi acutele – mai ales accentele – o captivau. Uneori, apărea şi Coroca să-i ţină de urât, să comenteze evenimentele din sat, să asculte muzică; nu aveau decât trei cilindri, veniţi o dată cu aparatul. Din când în când. Mai venea şi Vanjé cu câte o atenţie – cartofi dulci, dovleac, ţelină – pentru bucătăria Căpitanului, elogia gramofonul:

— Să vezi şi să nu crezi…

Vanjé devenise prietena apropiată a Zildei, însă îi păstra un respect deosebit Căpitanului: niciodată nu va putea uita întâlnirea de pe şosea. Auzise tot felul de poveşti despre el, îi intrau pe o ureche şi-i ieşeau pe cealaltă: pentru ea, în afară de Dumnezeu, nimeni nu se compara cu căpitanul Natário da Fonseca. Îl invitase să fie naşul copilului Liei şi al lui Agnaldo când îl vor boteza. Naşa – mă ierţi, dona Zilda – nu poate fi decât Jacinta Coroca, cea care-l moşise.

La început, liota de copii, aduşi de Edu şi Peba se adunau în jurul gramofonului. Atenţi şi uimiţi, vrând să ştie unde se ascundeau femeia şi bărbatul care intonau acele cântece străineşti. Dar se plictisiră repede, muzica era mereu aceeaşi; preferau pădurea cu păsările şi maimuţele, puneau laţuri şi curse.

Sosea şi Bernarda, cu băieţelul cuibărit la brâu. Cerea binecuvântarea naşei, ajuta la treburile domestice: tăcută şi zâmbitoare, asculta gramofonul în timp ce o căuta pe Zilda de ouă de păduchi. Întotdeauna venea în absenţa Căpitanului, iar dacă se întâmpla ca el să sosească din călătorie şi s-o găsească acolo, ea îi cerea binecuvântarea, după care pleca. Rămânea acasă, de planton, aşteptându-l să vină s-o vadă oricând avea chef.

Zilda le servea musafirelor lichior de Jenipapo, de pitanga, de maracujá, totul făcut în casă: cum reuşea să-şi facă timp pentru atâtea? Pentru treburile domestice, pentru bucătărie, lichioruri, prăjitura de banane, fructele uscate de caju, pentru croitorie şi pentru lucrul de mână? Pentru ea, devotată şi grijulie, să-i crească copii: ai ei şi pe cei adoptaţi? Toate acestea fără să ridice glasul, fără să alerge, fără să se plângă. Să se plângă de ce? Când Natário o adăpostise, orfană şi cerşetoare, nu-şi imaginase vreodată să ajungă la asemenea stare: căsătorită, bărbatul căpitan al Gărzii Naţionale şi plantator, stăpâna unei case aşa de importante, copiii sănătoşi, pe tăpşan păsările şi animalele, masa bogată şi pentru toţi. Să se plângă? Doar dacă ar fi fost o ingrată.

Masă bogată şi pentru toţi, acolo mânca oricine sosea fie şi nepoftit. Musafiri puţini când căpitanul lipsea: Coroca, Merencia, Bernarda sau vreo altă prietenă: niciodată vreun bărbat când nu era acasă capul familiei. Natário îşi petrecuse majoritatea timpului pe plantaţii, la Atalaia şi Boa Vista, cu atât mai mult în perioada recoltatului timpuriu şi al celui la termen, supraveghind culesul şi uscarea fructelor de cacao, însă când se oprea în Tocaia Grande, casa se umplea de o mulţime de vizite. La masă nu rămânea nici un loc liber, în mod frecvent era câte cineva care mânca pe terasă sau la bucătărie, împreună cu cei mici. Prieteni, cumetri, simpli cunoscuţi, persoane care aveau treburi cu el, pădurari care veneau să-l salute, în afara locuitorilor. Când trecea, pe jos sau călare, pe câmp, pe Caminho dos Burros, prin Baixa dos Sapos, toţi îl salutau veseli şi cordiali, într-un amestec de stimă şi consideraţie. Bărbaţii îşi ridicau pălăria în semn de respect, femeile îi zâmbeau în semn de apreciere: în respectul anumitor bărbaţi, o urmă de teamă, în aprecierea anumitor femei, amintirea plăţii. Copiii alergau să-i sărute mâna:

— Binecuvântează, Căpitane!

Însuşi colonelul Boaventura Andrade, care tăia şi spânzura prin acele coclauri, stăpân şi cumătru, se ospătase la masa Zildei, mai ceru din quitute95 şi îl lăudă, lingându-şi buzele: găina cu sos cenuşiu, şopârla friptă, prăjiturile cu banană şi caju, crema de avocado. Zilda se scuza pentru meniul puţin variat, numai patru feluri de mâncare, o sărăcie de prânz în comparaţie cu cele de la conac. Fetele o ajutau la bucătărie, învăţau să condimenteze, să potrivească sosurile şi să aprecieze măsura exactă.

Venind de la Atalaia, Colonelul o luase pe scurtătură şi trecuse prin Tocaia Grande cu scopul de a depista, împreună cu Natário, localizarea unui grup de sergipani, aşteptaţi în Ilhéus, venind din Estância, locul natal al plantatorului – după cum se află ulterior, rude cu el. Profită şi vizită valea: fusese acolo la recolta trecută, mai bine de un an. Deja, atunci rămăsese impresionat de progresele din Tocaia Grande, ce să mai spună acum?

Vizită culturile lui Ambrósio, ale lui José dos Santos şi Altamirando – Altamirando pornise o crescătorie de capre – dând din cap în semn de aprobare. Intră în moară, unde rădeau manioc. Cei veniţi din Estância vor avea o tovărăşie plăcută.

Însă marea surpriză care îi smulse exclamaţii entuziaste a fost construcţia podeţului care se apropia de sfârşit. Silueta acestuia, calitatea lucrului şi finisajul l-au încântat. Luspiscinio şi Guido, maiştrii dulgheri, primiră cu modestie şi satisfacţie felicitările Colonelului. Lupiscínio comentă, fără supărare:

— Colonelul Robustiano nu credea că vom reuşi.

Îi spuseră că pentru terminarea lucrării participase multă lume. Colonelul Robustiano sus menţionat şi căpitanul Natário aici de faţă oferiseră banii. Maiştri zidari Balbino şi Bastiăo da Rosa, olarii Merencia şi Zé Luiz, fierarul Tiçăo Abduim se transformară în dulgheri şi ajutori de tâmplar, până şi fetele dădură o mână de ajutor.

S-au oprit acasă la Bernarda: Colonelul dori să-l vadă pe copilaşul care se născuse eu ocazia venirii sale anterioare. Pentru el făcu cinste eu rachiu de trestie la magazinul lui Fadul. Coroca oferi cafea. Bernarda nu-şi mai încăpea în piele, arătându-şi progenitura, leit taică-său:

— Marca înregistrată a lui Natário… – Glumi Colonelul.

Se duse şi la atelierul lui Castor s-o salute pe Diva. Tocaia Grande nu mai era o tabără de târfe, se constituiau familii: în drumul lui se întâlnise cu Dinorá şi cu Isaura, o văzuse pe Abigail pe stradă, acum se întâlnea cu Diva, toate patru aşteptând câte un copil. Colonelul îşi aminti de previziunea lui Natário. Privind de sus, de pe deal, unde se ridica acum casa lui, spre valea nelocuită, spre pădurea virgină, spre toată incinta aceea neospitalieră, Natário văzuse ziua de mâine. Colonelul nu reuşi niciodată să-şi explice care era puterea magică ce-i permitea mamelucului să citească gândurile, să ghicească viitorul. Sângele indian, altceva nu putea fi.

În cele din urmă se duseră să bea ceva la cârciuma lui Fadul.

— Ce spui de acest loc, Colonele?

— În câţiva ani va depăşi Taquaras. Nu mai lipseşte decât ca fluieratul trenului să ajungă şi aici.

Ghiftuit, plecă de la masă direct spre hamacul de pe terasă ca să tragă un pui de somn. Dar, înainte de-a sforăi, Colonelul schimbă două vorbe cu cumătră Zilda povestindu-i noutăţile din Atalalia. Pequena avea acum un ajutor, fata răposatului Tiburcinho: îţi mai aduci aminte de ea, cumătră?

— Sacramento? Mi-o amintesc foarte bine… O frumuseţe de fată.

Pe faţa Colonelului, marcată de timp şi de viaţă, de amărăciuni, apăru un zâmbet fugar, aproape timid.

— Coana Pequena abia mai poate umbla. Norocul ei a fost fata asta, muncitoare ca nimeni alta. Fată bună, cumătră. Casa a devenit plăcută şi ea se ocupă până şi de mine.

— Vorbea de servitoare sau de iubită?

— Acum, între noi, cumătră, îţi spun că petrec mai mult timp în Atalaia decât în Ilhéus.

— Şi Venturinha, cumetre? Mai ai vreo veste de ia el?

Zâmbetul dispăru de pe faţa Colonelului:

— Trăieşte în continuare la Rio, cred că s-a mutat definitiv acolo.

— Tot mai învaţă? E de-a dreptul uimitor, n-am mai văzut pe cineva căruia să-i placă aşa de mult cartea.

— Pure cuvinte de laudă, inocente, fără maliţiozitate.

— Aşa e, cumătră, ar fi timpul să termine. De prea multă învăţătură, din licenţiat poţi ajunge vagabond.

Strigătul fonfăit al papagalului întrerupse dialogul:

— Fiu de târfă! Vá-Tomar-no-Cu!

Colonelul închise ochii încercând să alunge gândul că Venturinha se destrăbăla la Rio de Janeiro, la ce bun să-şi facă sânge rău? Din cauza lui muncise neîntrerupt zi şi noapte. Tăiase pădurea şi o desţelenise, plantase kilometri de cacao. Pusese mâna pe arme, se luptase, îşi riscase viaţa, ordonase să se ucidă şi ucisese. Ah, dacă n-ar fi fost tânăra Sacramento şi-ar fi pierdut definitiv gustul pentru viaţă – banii şi puterea nu sunt de ajuns.

Văzându-l cu ochii închişi, Zilda se retrase încetişor, evitând să facă zgomot. Colonelul nu o reţinu, o lăsă să plece fără a mai relua firul conversaţiei: nu-i plăcea să vorbească despre absenţa fiului. Cine ştie, poate că datorită mâhnirii cauzate de această absenţă, se lipea mai mult de bătrânii servitori, oameni simpli. Pequena care îmbătrânise la conac, fără măcar o zi de odihnă. Negrul Espiridiáo cu părul alb. Când venise cu puşca pe umăr, era un individ de vârstă medie şi de atunci veghea la conac somnul Colonelului. Cumătră Zilda şi cumătrul Natário. Natário ajunsese cumătru şi căpitan deoarece pe lângă vitejie şi loialitate, care-l caracterizau atât pe el cât şi pe Espiridiăo, era inteligent, ştia să scrie şi să citească şi, mai ales, ştia să comande.

Oameni simpli şi direcţi, la fel şi fetişcana Sacramento, care nu i se adresase niciodată cu tu sau cu dumneata. Îi spunea dumneavoastră şi Colonele, dar vocea şi comportamentul ei erau o consolare pentru amărăciuni şi neînţelegeri: îi readuceau forţa şi dorinţa de a trăi. Îl mângâia pe cap, el în hamac, ea aşezată pe jos, mirosea a frunze de pitanga. În pat i se cuibărea la piept, râdea şi suspina. Sfatul lui Natário, Colonelul îl urmase. Şi fusese bine, cum de altfel mereu se întâmplase.