Jorge Amado

Ah, ce păstoriţe frumoase! Ce costume frumoase, cât de împodobite, ce vesele! Aşadar a fost necesar să se mărească numărul, aşa că în total, fete şi domnişoare, erau douăzeci şi trei candidatele care să alcătuiască cele două cordoane, de câte opt păstoriţe fiecare. Leocádia, generoasă, hotărî că, existând o singură scenetă în Tocaia Grande, asemenea convenţii deveneau abuzive: de ce numai opt? Ridică la doisprezece contingentul cordonului albastru şi al celui purpuriu şi, ca să egaleze numerele, o invită pe bătrâna Vanjé, iar ea nu se lăsă rugată: păstoriţă la vârsta ei, numai acolo, la naiba-n praznic!

În Estância fiecare păstoriţă avea un nume tradiţional: se schimba păstoriţa, numele rămânea: Borboleta, Andorinha, Papagaio, Belaninha, Marialva, Veludinho, Jurili şi Açucena, cele opt din cordonul albastru; Magnolia, Cuiubinha, Pintassilgo, Gracinha, Ribeirinha, Pitanga, Cordeirinha şi Bem-Te-Vi, cele opt din cordonul purpuriu. S-au adăugat în Tocaia Grande alte opt nume noi, alese de cele interesate, de comun acord cu Leocádia. Bătrâna Vanjé se intitula Sergipana, Ressu, Itabunense iar Bernanda a fost Ciganinha, şi tot aşa până s-a completat lista. Dacă cineva insistă să ştie şi celelalte cinci nume care ar putea fi necesare pentru detaliile cronicii despre Sceneta Cucoanei Leocádia din Tocaia Grande, iată-le: Graciosa, Baianinha, Atrevida, Florzinha, Girassol.

Nimic nu lipsi în timpul repetiţiilor: râsete şi lacrimi, iubire, discuţii şi certuri. Din cauza Ricardinei, păstoriţa Girassol, Dodô Peroba şi soldatul Levindo se înfruntară, se înjurară şi se provocară, dar nu ajunseră la bătaie: Leocádia cerea ordine şi disciplină în timpul repetiţiilor.

Leocádia se lăuda că în Estância fiecare prezentare a unei scenete era urmată de o căsătorie. Dacă în Tocaia Grande avu loc un concubinaj în loc de căsătorie, acest lucru s-a datorat faptului că nu exista preot în acel loc care să oficieze ceremonia şi să-i binecuvânteze pe miri. Zinho, dulgher care lucra pe cont propriu, la fel de priceput ca maistrul Lupiscínio – făcuse cadrele pentru Besta-Fera şi pentru Bou, mai bune decât cele din Estância, după părerea coanei Leocádia, mai uşoare şi mai sigure – la sfârşitul scenetei se combină cu Cleide, focoasa şi uşuratica păstoriţă Ribeirinha, fata mai mică a lui Gabriel şi Sinhá, sora răposatului Tancredo şi a lui Neneca, altă uşuratica: ea rămăsese în Sergipe, trăia cu Osiris pe spinarea lui Américo – pentru asta sunt taţii.

Un batalion de femei se ocupă de costumele păstoriţelor. Croitoreasa Natalina a lucrat haina de paiaţă a lui Mateus, un costum din stambă ornat cu pampoane, pantalonii frumoşi ai Boului şi stindardul. Pentru a compune figura Metisului Gostosinho, au împrumutat de la grajd vestă şi pălărie din piele. Neexistând costume pentru soldaţi, soldaţii din Tocaia Grande s-au transformat în bandiţi, înarmaţi până-n dinţi cu pistoale, puşti şi pumnale. Leocádia se ocupă ea însăşi de costumaţia – jumătate albastră şi jumătate roz – pentru Senhorita Dona Densa, nepoata ei. Aracati: fusta, corsajul, mantia şi ornamentele, multe. Nu putuseră sărbători cei cincisprezece ani ai lui Aracati din cauza febrei care devastase Tocaia Grande în timpul iernii. Leocádia mută petrecerea vara.

Vara transformase noroiul în praf, iar razele soarelui hrăniseră arborii de cacao dând vigoare florilor şi mugurilor pe plantaţiile de o frumuseţe incomparabilă. Oamenii erau veseli, uitând de anul blestemat cu inundaţii şi ciumă: ce-a fost a fost.

Călărind alături de colonelul Boaventura Andrade, Natário îl găsi foarte doborât. Peste noapte, bătrâneţea se abătuse asupra plantatorului accentuându-i ridurile, încărunţeala şi tăcerile.

Însoţiţi de Espiridiăo şi de soldatul Joel se duceau la gară în Taquaras s-o aştepte pe dona Ernestina, care venea să-şi petreacă sărbătorile pe plantaţie, cu bărbatul ei. Catârul Himalaia, denumit astfel datorită corpolenţei, însoţea calul soldatului, pe spinarea lată având o şa fabricată pe măsură pentru a cuprinde şuncile sfintei soţii a Colonelului.

Văzându-l zile-n şir la Atalaia, Natário nu realiza cât de mult îmbătrânise Colonelul. Dar în acea dimineaţă, cu cele două animale la pas, mergând alături, metisul putu să-şi dea seama de ravagiile vârstei pe obrazul flasc al cumătrului şi-i simţi respiraţia gâfâitoare: îi fu frică.

Făcându-i un semn lui Natário să-l însoţească. Colonelul dădu bice iepei şi o porni înainte. Paznicul şi soldatul păstrară o distanţă convenabilă.

— Spune-i Leocádiei că, fiind Ernestina la moşie, nu mă voi putea duce să-i văd sceneta. Îmi pare rău pentru că lui Sacramento i-ar fi plăcut, l-am spus să se ducă, ar fi stat cu cumătră Zilda. Ştii ce mi-a răspuns? Închipuie-ţi numai: mi-a spus că nu se duce, că dacă s-ar duce, nu ar avea cine s-o ajute pe Ernestina. E o fată bună.

Tăcu o clipă, ca şi cum ar fi reflectat la refuzul lui Sacramento, apoi coborî vocea:

— Ascultă, Natário, vreau să te rog ceva.

— Sunt la ordinele dumneavoastră, Colonele.

— Niciodată nu m-ai lăsat în timpul vieţii. Nu vreau să mă laşi nici când am să mor.

Preocupat, Natário intră în alertă: ce avea să-l roage Colonelul? Dorea, cu siguranţă, să-i smulgă promisiunea că va continua să-l servească pe fiul lui aşa cum îl servise pe el, păstrând titulatura şi obligaţiile de administrator al Plantaţiei Atalaia. Nu avea de gând să-i promită aşa ceva. Numai el ştia cât de mult prejudicia Boa Vista faptul de a se ocupa de pământurile Colonelului: plantaţii, recolte, utilităţi şi lucrători, o sarcină grea şi anevoioasă, o responsabilitate imensă. Un alt patron, niciodată. Colonelul Boaventura Andrade a fost primul şi singurul, va fi ultimul. După el, nimeni nu-i va mai da ordine. Crispat, aşteptă.

— Ascultă. Natário. Promite-mi că după ce voi muri, vei avea grijă de Sacramento.

— Repetă:

— E o fată bună.

Uşurat de temeri şi preocupări, Natário îi promise:

— Dacă se va întâmpla ca dumneavoastră să vă duceţi înaintea mea, fiţi liniştit în privinţa fetei. Protejata dumneavoastră e ca şi cum ar fi propria mea fiică. Veghez eu asupra ei.

Merseră în tăcere o bună bucată de drum, îngrijorarea dispăru de pe chipul Colonelului, obosit, însă totuşi senin, vocea-i era calmă. Aşa se întâmpla ori de câte ori lua o hotărâre:

— Să suporţi abuzurile unui bătrân şi să nu câştigi nimic din asta! Ştii ceva. Natário? Am să cumpăr o casă în Itabuna şi o s-o pun pe numele ei.

— Dacă-mi permiteţi, Colonele, găsesc că faceţi foarte bine.

Se roteau lanternele păstoriţelor într-un zbor de lumini pe urcuşul ce ducea spre locuinţa căpitanului Natário da Fonseca, sus pe deal, unde-şi începuse reprezentaţia Sceneta Coanei Leocádia în seara de cinci ianuarie, în ajunul zilei Regilor. În urmă. Tot poporul. O singură persoană nu se urni ca să admire evoluţia spectacolului: Altamirando. Petrecerile, pentru el, se rezumau doar la apariţiile lui Çăo pe tăpşanul unde păştea caprele. Nu-i mai trebuia nimic altceva ca să-şi continue existenţa.

Cele două şiruri de păstoriţe, cu figuranţii în mijloc, se aşezară în faţa terasei, pe terenul care se întindea până la picioarele arborelui mulungu. La un semn al Leocádiei, începură să intoneze Cântecul de cerere a Salonului, adresându-se stăpânilor casei, Zilda şi Căpitanul, îmbrăcaţi de sărbătoare şi aşteptând la uşa de la intrare:

Au sosii, au sosit, Au sosit brunetele, Sceneta cu fetele, Ah, ce dans înaripat.

În salonul pentru oaspeţi nu era spaţiu suficient pentru mişcarea scenică: joaca Boului, evoluţiile Senhoritei Dona Deusa şi a Metisului Gostosinho, giumbuşlucurile paiaţei Mateus, alergatul încoace şi încolo a lui Besta-Fera, intrarea soldaţilor: mai bine zis a bandiţilor. Nici în casa Căpitanului, cu atât mai puţin în celelalte vizitate după aceea. În toate, sceneta prezintă un singur pasaj, în afară de cererea sălii, imnurile de slavă în onoarea pruncului-Iisus:

Slăvit să fie, Slăvit să fie Pruncul-Iisus născut.

Mai întâi dansară împreună cele două şiruri, apoi separat, cel roşu şi cel albastru, iniţiind concursul pentru stindard şi divizarea asistenţei în două tabere. După care, trecură la prezentarea individuală a păstoriţelor, una câte una, în centrul sălii şi fără să se renunţe la vreuna dintre ele deoarece toate erau frumoase şi diafane, inclusiv coana Vanjé, dansatoare de samba de prima mână. Dar adevărul este că Bernarda le-o luă tuturor înainte. După ce smulsese aplauze învârtindu-se în ritmul muzicii orchestrei, ţinând trestia de bambus cu lanterna din hârtie de mătase transparentă, frumoasa păstoriţă Ciganinha ţinea cu cealaltă mână un copilaş de vreo doi anişori nu mai mult: copil pe care-l creştea Zilda, născut de Bernarda. Dansară, mama şi copilul, inovaţii ale scenetei în ţinutul din Tocaia Grande.

Armonica şi mandolinele cântau în surdină: toba cea mare, nou nouţă, bătea ritmul. Cu rochii din stambă înflorată şi colorată, cu dantele, panglici şi volane, cu pălărioare din pai ornate cu flori şi frunze artificiale, împodobite cu panglici albastre şi roz – albastrul Fecioarei Neprihănite, purpuriul Patimilor lui Cristos – păstoriţele din Tocaia Grande dansară şi cântară pentru Pruncul-Iisus născut în ieslea din Bethleem şi, nu se ştie de ce, găsit la Roma:

Pruncul-Iisus născut.

A fost găsit tocmai la Roma, A fost găsit tocmai la Roma, Înfăşăţel într-un altar.

La încheierea imnurilor de slavă, s-a făcut o pauză pentru mâncare şi băutură, delicioasă şi din belşug. Sticlele de cachaça treceau din mână în mână, se bea pe nerăsuflate: paharele şi cupele erau rezervate pentru lichiorul de jenipapo servit păstoriţelor. Ştergându-şi gura cu dosul palmei, figuranţii din scenetă începură să interpreteze cântecul de Despărţire: aveau să plece spre o altă casă.

Şi acum bun rămas.

Doamne şi Domnişoare.

Plecarea mea Vă va face să suspinaţi.

Trezit de cântec şi de bubuitul tobei, papagalul Vá-Tomar-no-Cu se zburli în colivie: bătea din aripi, înjura în timp ce toată lumea se adunase să intoneze strofele finale:

Eu plec Acasă la mine, Mă-ntorc printre ai mei.

Făcând un ultim tur al sălii, sceneta îşi lua rămas-bun:

Olario, olara, Luceafărul de Dimineaţă Răsare de-acolo din mare.

Pâlpâitoarea lumină a lanternelor păstoriţelor coborând dealul. În urmă populaţia din Tocaia Grande, la care se adăugaseră căpitanul Natário da Fonseca, coana Zilda şi copiii lor, cei de sânge şi cei adoptaţi.

Dansară şi cântară, mâncară şi băură, se distrară a la vonté, prin diferite locuri şi case, elogiind persoanele care-şi dăduseră concursul la reuşita spectacolului: pantofarii Guaraciaba şi Elóis, Coutinho, Guido. Lupiscínio, Turcul Fadul, Natalina, dona Valentina şi Juca Neves, patronii de la Pensăo Central, fără a o uita pe Coroca: casa din lemn din Baixa dos Sapos, încheiară drumul prieteniei la depozitul de cacao uscată unde, în sunetul tobei oferite de Koifman & Cia. Actorii îi mulţumiră lui Carlinhos Silva pentru sprijin şi interes: cumpărătorul de cacao nu pierduse nici o repetiţie, notând totul, atunci când nu era ocupat cu dansul.

Însă, apoteoza, ceva ce nu s-a mai văzut vreodată şi care în mod obligatoriu trebuie menţionată, a avut loc pe câmp. În faţa barăcii celei mari, acolo unde se ţinea târgul, deja în plină noapte. Nu lipsi nimeni, cu excepţia lui Altamirando, după cum am spus deja. Das Dores, nevasta lui, a fost prezentă dar a rămas puţin: de când plecase din provincia de interior nu mai văzuse un spectacol cu păstoriţe: îi plăcea atât de mult! Veniră locuitorii de pe ambele maluri ale râului, cei din sat şi cei de pe câmp: bătrâni, adulţi, băieţi şi fete. Copilaşii născuţi ultimii agăţaţi de poala mamelor.

Cine ar fi văzut atâta omenire adunată pe câmp, ar fi putut crede că Tocaia Grande era un orăşel populat, deoarece de pe plantaţii sosiră o grămadă de zilieri şi tăietori de lemne, iar traficul convoaielor crescuse în noaptea Regilor. De târfe, să nu mai vorbim. Localnicii care nu luau parte la spectacol nu erau mai puţin orgolioşi. Amestecaţi printre străini, îşi dădeau importanţă şi lăudau Sceneta Leocádiei, o mândrie pentru Tocaia Grande. În Taquaras o simplă scenetă cu un bou ieşea pe stradă de sărbătoarea Regilor Magi. Fără vlagă, sărăcăcioasă, o jumătate de duzină de păstoriţe zdrenţuite, o figuraţie mizerabilă: saci vechi de rafie imitau pielea de Bou. Grăjdarul părea un cerşetor. Caapora îmbrăcată în frunze aduse din pădure, şi cu asta basta. În comparaţie cu sceneta din Tocaia Grande, era lamentabil.

Ajungând la pârloagă, figuranţii din spectacol atinseseră culmea animaţiei încălziţi de dansurile dansate şi de cât trăseseră la măsea: sudoarea le curgea pe obraji, desculţi, negri de praf, duhoarea lor umplând aerul, ameţitoare.

Cocoţată pe pantofi cumpăraţi din magazinul lui Américo, în Estância, cu pieptenele mare prins în cocul din mijlocul capului – coroană incontestabilă de regină!

— Leocádia făcea echilibristică suită pe o ladă goală, adusă din magazinul turcului. Cu mâinile ei osoase de octogenară, bătu din palme şi ceru să se facă linişte: sceneta avea să înceapă. Zarvă, dezordine, strigăte, hohote, glume, înjurături, năzdrăvănii de-ale puştilor, o gălăgie îngrozitoare: rugămintea Leocádiei, o bătrânică mică şi fragilă, nu numai că era absurdă, ci şi pierdere de timp, o prostie fără margini.

Ei bine: nici nu termină de bătut din palme, anunţând începutul reprezentaţiei, că încetă orice zgomot, se făcu o linişte deplină, absolută. Nici o şoaptă măcar, numai respiraţiile nerăbdătoare, bătăile inimilor.

Reprezentaţia începu cu cântecul de cerere şi cu laudele, cu dansurile panglicilor şi ale păstoriţelor, pasaje deja văzute şi auzite în casele particulare, dar nu mai puţin aplaudate:

Au sosit brunetele, Ah, ce dans înaripat.

De-aici înainte, totul a fost o noutate, încântare şi fantezie. Din centru îşi făcu apariţia Boul: începu prin a-i pune pe fugă pe puşti, ameninţând că-i împunge cu coarnele pe cei mai îndrăzneţi, în timp ce un figurant interpreta Cântecul Intrării Boului:

Cine are boi Să şi-i ţină-n grajd, Eu nu am culturi Pe care să calce boii.

Fără să iasă de la locul lor, păstoriţele îşi mişcau picioarele în ritmul muzicii interpretate de orchestra formată din armonică, toba cea mare şi mandoline. Senhorita Dona Deusa evolua cu stindardul în mână – pe o parte albastru, pe cealaltă roz. Pe cea albastră, cu litere roz era scris numele scenetei: pe cea roz, literele erau albastre, făcute şi unele şi celelalte din deşeuri de la moşie: SCENETA LEOCÁDIEI BENVINDA DE ANDRADE.

Cine are boi Să şi-i lege de stâlp, Culturile mele nu sunt Pentru boii hoţomani.

Spectatorii îşi împărţeau simpatiile între cele două şiruri care îşi disputau stindardul: Senhorita Dona Deusa avea să-l înmâneze, în final, şirului care primise, în monede, cele mai numeroase dovezi ale preferinţei publicului. Unii chiar şi-au cheltuit ultimul bănuţ punându-l în buzunarul şorţului albastru sau roşu al uneia sau alteia dintre păstoriţe. Zinho şi Balbino s-au luat la întrecere până au rămas lefteri. Zinho, patronul lui Cleide, păstoriţa Ribeirinha cu panglica albastră. Balbino apărând culorile purpurii în persoana lui Chica, fata lui Amâncio, Temutul, domnişoara cu priviri şi legănări ale corpului de femeie în toată firea, blânda păstoriţă Juriti.

Caboclo Gostosinho a plecat după Bou, pe care l-a adus înapoi în centrul celor două şiruri, după ce le-a făcut reverenţe Căpitanului şi lui Fadul, Corocăi şi lui Carlinhos Silva, Natalinei, lui Jose dos Santos şi Clarei. Îşi făcu intrarea paiaţa Mateus, jucându-se cu copiii, glumind cu femeile, făcând tumbe, având faţa vopsită cu alb de plumb. Se adresă Metisului, propunându-i să-i cumpere Boul pe trei parale:

Eu am o para, Jaci mi-a dat două Să cumpăr o fundă Să i-o leg Boului.

Corul păstoriţelor răspundea:

Ai, ai, ai, ai, Ce Bou îţi mai dă.

În timp ee Mateus îşi cânta pasajul lui, ţâşni din întuneric Jaraguá, îmbrăcat în costumul înfricoşător al lui Besta-Fera, corpul fiindu-i ascuns într-un cadru din nuiele de bambus, acoperit cu stambă, o carcasă de măgar folosită drept cap. Se năpustea înjurând şi lăudându-se împrăştiindu-i pe oameni, înfricoşându-i. Păstoriţele îl anunţară:

Iată vine Temutul Ce animal urât Urât şi blestemat. Se năpusti asupra Boului, se luptă cu el – Boul se folosea de coarne. Jaragua era înarmat cu puteri infernale – într-o încleştare cumplită, după cum comenta Mateus, adresându-se asistenţei. Apucând Boul de coarne. Temutul îl trânti la pământ şi, fără milă, îl omorî. Rânji cu dinţii carcasei de măgar, îşi luă picioarele la spinare, ceru ajutorul lui Aghiuţă şi fugi în lume.

Anunţată de Caboclo Gostosinho, Senhorita Dona Deusa intră în scenă şi, văzându-l pe Mateus alături de Bou, mâhnit, ordonă să fie prins, crezând că el este ucigaşul. Însă păstoriţele, care asistaseră la tot, mărturisiră nevinovăţia lui Mateus, cerând eliberarea acestuia.

Senhorita Dona Deusa, Vin eu să te rog acum Eliberează-l pe Mateus, Care-mi este prieten bun.

Trecând printre corzi, ţinând în mână, cu mândrie, invincibilul stindard al scenetei, Senhorita Dona Densa rămase impasibilă la rugăminţile păstoriţelor, însă ele nu se dădură bătute, cântară alte argumente, se folosiră de cuvântul iubire:

Senhorita Dona Deusa, Vin să-ţi cer un favor:

Eliberează-mi-l pe Mateus, Care este-al meu odor.

Ochii lui Cleide erau aţintiţi asupra lui Zinho: ai lui Chica, asupra lui Balbino: chioara Ricardina cu un singur ochi îl căuta pe Dodô Peroba, îmblânzitorul de păsări. Senhorita Dona Densa, impresionată de iubire, răspunse, în cele din urmă. Rugăminţilor păstoriţelor şi-l puse pe Mateus în libertate:

Este liber, este liber, L-am eliberai deja.

Tânguirile Metisului Gostosinho zburară pe deasupra dealurilor şi a râului, răsunară în valea din Tocaia Grande, iar păstoriţele îl acompaniară într-o cantilenă tânguitoare:

Boul meu mugind Muri istovit.

Semnalul că Metisul Gostosinho şi Senhorita Dona Deusa aveau să înceapă împărţirea Boului, pasajul cel mai vesel al scenetei, oamenii se apropiam încheind rândul din faţa actorului. Metisul începu prin a-i oferi capul Boului căpitanului Natário da Fonseca:

Capul Boului Este-al Căpitanului.

Fiecare parte menţionată era însoţită de corul păstoriţelor:

Ai, ai, ai, ai, ai.

Ce Bou îţi mai dă.

Veni rândul Senhoritei Dona Densa să facă o reverenţă lui Carlinhos Silva:

Botul lui este Pentru conu' Carlinhos.

Astfel, bucată cu bucată, Caboclo Gostosinho şi Senhorita Dona Deusa repartizară Boul. Donei Sinhá i-a revenit carnea de pe pulpă, muşchiul lui José dos Santos: intestinul gros pentru dona Coroca; intestinul subţire, ca de obicei, reveni celor necăsătorite: Lupiscínio primi osul cu măduva, o delicatesă, Caboclo Gostosinho, folosind franţuzeasca lui Tiçăo Abduim anunţă împărţirea terminată:

Iar fundu-i Pentru conu' Fadu.

Niciodată nu s-a râs atât de mult şi din toată inima în Tocaia Grande. Pentru ca fericirea să fie generală, toţi participanţii cântară cerând învierea Boului. Cine cerea mai cu foc era Besta-Fera. Temutul. Jaraguá:

Ridică-te ianuarie, ei Boule.

Dansează în salon, ei Boule, Pentru tot poporul, ei Boule.

Şi Boul învie, ridicându-se cu o tumbă, un Bou tare şiret şi neobrăzat. Făcu reverenţe în dreapta şi-n stânga, îi împunse pe puşti, îi luă la goană. Boului i se alăturară Caboclo Gostosinho, paiaţa Mateus, Besta-Fera, păstoriţele şi soldaţii care veniseră din Estância şi se transformară în bandiţi în Tocaia Grande: în faţa tuturor. Senhorita Dona Deusa aducând, cu un orgoliu binemeritat, stindardul Scenetei Coanei Leocádia Benvinda de Andrade. Se adunară laolaltă să cânte pasajul de despărţire.

Nimic din ce-i bun nu-i de durată: chiar dacă-i un loc comun, nu e mai puţin adevărat. Sceneta se pregătea de plecare, păstoriţele îşi numărau paralele ca să vadă care culoare avea să câştige stindardul înmânat de Senhorita Dona Deusa, nepoata Aracati a coanei Leocádia Dodô Peroba, bărbier şi profesor de păsărele puse un cruzado, adică o monedă de patru sute de reali în şorţul Ricardinei: pasiunea pentru întreceri duce la astfel de nebunii. La un gest de-al coanei Leocádia, începe ultimul pasaj:

Eu plec La mine-acasă, Mă-ntorc printre ai mei.

Ce bine că a doua zi vor avea de interpretat mai multe, fusese ultimul pasaj din Ajunul zilei Regilor: însă cel din urmă avea să fie în ziua când Magii, Gaspar, Melquior şi Baltazar, se înfăţişează pruncului-Iisus, abia născut, cu daruri de aur. Smirnă şi tămâie. Şi în acel Ajun. Când se va li sfârşit cântecul păstoriţelor şi când lanternele, costumele Boului şi ale Temutului şi stindardul vor fi fost adunate, toba cea mare pusă bine în depozitul de cacao, atunci, armonica şi mandolinele aveau, cu siguranţă, să-i imite pe locuitorii satului şi pe străini la balul de comemorare a scenetei care-şi lua rămas-bun:

Olario, olara.

Când eu voi muri Lumea se poate sfârşi.

Participanţii la scenetă dansau printre oameni, oamenii dansau amestecaţi printre figuranţi şi orchestră. La tobă, bătând ritmul, Jăozé din Maroim, la mandoline trei bărbaţi din Estância: Gabriel, Tarcísio şi Jardelino. Dar armonica, cine o mânuia? E uşor de ghicit, iată o pistă: era vorba de cineva care niciodată nu lipsea de la bucuriile şi suferinţele din Tocaia Grande. Nimeni altul decât Pedro Cigano, băiat frumos, cântând şi dansând în acelaşi timp. În mijlocul păstoriţelor, fericit cât cuprinde, interpretând cântecul de despărţire:

Olario, olara, Luceafărul de Dimineaţă Răsare de-acolo din mare.

Se îndepărtară lanternele o dată cu sceneta, încrucişându-se cu un cavaler care ţâşni din umbrele nopţii: călărind fără şa, disperat, venea în galop strigându-l pe Căpitan. Ajuns în faţa lui, sări de pe cal şi-i vorbi. Era negrul Espiridiăo.

— Natário! S-a terminat cu Colonelul! A murit sub ochii mei, fără să zică nici ah! I s-au bulbucat ochii, faţa i s-a schimonosit, gura i s-a strâmbat şi a căzut lat la podea. Vorbi pe nerăsuflate, dorind, poate, să se elibereze de viziunea pe care o purta în ochi şi în piept.

Colonelul Boaventura Andrade căzuse mort sub ochii lui Espiridiăo, care păzea uşa camerei stăpânului şi şefului pentru a-l apăra de orice bandit plătit de vreunul din duşmanii lui. Espiridiăo nu putuse să se opună cu pistolul congestiei care stătea la pândă, aşteptând momentul. În depărtare, pastorala îşi lua adio:

Olario, olara, Când eu voi muri Lumea se poate sfârşi, Olari o, olara.

Zilda izbucni în plâns. Căpitanul Natário da Fonseca, cu faţa imperturbabilă, mască de piatră sau de lemn: dacă-mi permiteţi, ce nenorocire. Colonele! Olario, olara, lumea s-a sfârşit.

CITADELA PĂCATULUI.

BÂRLOGUL BANDIŢILOR.

Vizita Sfântului Oficiu în Tocaia Grande cu rechizitoriu, condamnare şi petrecere.

Transportând în două vase din tablă obiectele sacre, odăjdiile, tămâia, apa sfinţită, vinul de împărtăşanie şi cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Misiune a ajuns la Tocaia Grande când, densă şi apăsătoare, burniţa hibernală era atotstăpânitoare: ploaia măruntă şi deprimantă, noroiul de pe drumurile periculoase, lumina zilei mai slabă, întunericul nopţii mai mare. Doi călugări cerşetori, trudindu-se cu catehizarea coborau dinspre izvoarele râului Cobras. Cât era valea de largă, în ritmul dezvoltării plantaţiilor, apăreau tabere, se transformau în aşezări, mai mult sau mai puţin mizerabile, trăind, fără excepţie, în samavolnicii şi în păcat.

Veneau călugărul Zygmunt von Gotteshammer şi călugărul Theun da Santa Eucaristia, după ce parcurseseră în două luni de apostolat tenace şi dificil, întinsa provincie păgână şi eretică şi, pe măsură ce se apropiau de Tocaia Grande, călare pe măgari lenţi şi precauţi, inimile lor erau pline de milă şi mânie. De milă, cea a tânărului călugăr Theun, de origine olandez, novice hirotonisit preot la Roma, desemnat de Ordin să fie misionar în Braziliei De mânie, cea a călugărului Zygmunt, slab şi uscăţiv, cu un aer de ascet, cu degetul ameninţător, dezaprobator, pronunţând anateme şi condamnări. Gotteshammer, adică, Ciocanul lui Dumnezeu.

Chipul rotofei al călugărului Theun, proaspăt sacerdot aflat la prima lui misiune sfântă, se plângea de oboseala provocată de interminabila traversare a acelor regiuni dezolante, lipsite de confort material şi părăsite de orice sprijin spiritual. Lipsite de tot, deşi erau mari şi bogate producătoare de cacao; marfă mai preţioasă, numai aurul. Mai în vârstă cu douăzeci de ani decât tovarăşul lui de predică şi având o vechime de peste zece ani în păcătoşenia vieţii din ţinuturile de cacao, călugărul Zygmunt, dacă era obosit, nu lăsa să se vadă şi continua să meargă înainte în misiunea lui de a-l demasca şi de a-l înfrânge pe Belzebut.