Jorge Amado

Nu a fost uşor, dar reuşiră să-i treacă pe toţi. Negrul s-a scufundat sub podeţ şi constată că râul luase numai scândurile de deasupra. Grinzile care-l susţineau, butucii groşi bine fixaţi, rezistau: baza era intactă, nu suferise nici o deteriorare. Consolat, Lupiscínio fu de părere că se putea traversa pe acolo, folosindu-se grinzile.

Organizară un soi de pod uman: pe fiecare din cei doisprezece butuci de lemn, un bărbat stătea în picioare, ţinându-şi echilibrul. Astfel, purtaţi din mână în mână. Bebeluşii traversară râul. Mai puţin micuţa Jacinta, deoarece Coroca nu admisese s-o încredinţeze altor mâini: măsurându-şi pasul, lăsând-o doar când era nevoie, traversă călcând peste grinzi. Urmată imediat de bărbaţi şi femei. Fausta şi Isaura alunecară, căzură în apă, înghiţiră câteva guri, dar fuseseră în afara oricărui pericol. Câţiva curajoşi au preferat să înfrunte curentul înot. Vavá fu cât pe-aci să se înece.

La iniţiativa puştanilor, utilizară uşa de la moară în chip de ambarcaţiune, înarmat cu o prăjină, Nando o pilotă: se ocupau cu recuperarea animalelor şi troacelor. În acea atmosferă încărcată de teamă şi tristeţe, puştii râdeau veseli. Inundaţia, pentru ei, nu era o calamitate, ci o minunată diversitate, o aventură pasionantă. Fericiţi, în nava piraţilor, căpitan şi marinari.

Coborâtă de pe umerii lui Fadul, Leocádia, înainte de a se căţăra, în compania lehuzelor, pe treptele scării ce ducea la casa Căpitanului, întrebă de Das Dores. O văzuse ducând porcii pe deal, dar când Altamirando trecuse prin faţa morii întrebând despre fata lui. Era neînsoţit. Nu o puteau abandona singură, fără ajutor, aşteptând să i se întoarcă bărbatul.

Fadul şi Tiçăo schimbară câteva priviri şi, fără să scoată o vorbă, se duseră către malul celălalt, de unde tocmai se întorseseră.

Fiind atât de îngrijoraţi, turcul şi negrul nu auziră strigătele Divei, pierdute în vuietul puhoiului. Strigăte ascuţite, suspine înăbuşite: ducea în braţe corpul căţeluşei Oferecida, care se înecase încercând s-o însoţească.

Diva se aruncase în apă ca să traverseze râul şi să-şi ajute familia de pe malul celălalt, nu suporta să stea să aştepte veşti. Nu observă că o urmase căţeluşa tocmai de la casa Căpitanului. Abia când ajunse pe malul celălalt şi când îşi aruncă ochii de jur-împrejur, îşi dădu seama, prea târziu. Curentul o trase pe Oferecida la fund şi o lovi de pietrele din apă. Diva zări sângele bolborosind înainte de a vedea corpul care plutea mai încolo cu un ultim tremurat.

Reuşi să ajungă la el, Diva înota ca un peşte, nu era oare o sirenă? Lovitura îi spărsese capul Oferecidei. Diva nu permise ca râul s-o ia de-a valma cu celelalte animale. La întoarcerea lui Tiçăo, săpară o groapă pe acelaşi deal unde se afla şi cimitirul şi o îngropata acolo, asistaţi de un alai de puşti. Alma Penada scheună ore în şir, postat lângă pietrele cu care marcaseră locul gropii.

Corpurile lui Çăo şi al lui Cícero Moura Tură depistate mult mai jos de cursul râului, prinse între nişte grămezi de nuferi. Le văzuse după-amiază căpitanul Natário da Fonseca, chemat în goană de Zilda şi care încerca să străbată şoseaua.

La Atalaia, Edu trebuise să meargă în lung şi-n lat pe plantaţie în căutarea lui Natário, care-l însoţea pe colonelul Boaventura Andrade într-o inspecţie a arborilor de cacao: florile sufereau cumplit din cauza ploilor, pericolul se prelungea. Cu figurile sumbre, Colonelul şi Căpitanul blestemau vremea rea, rumegau prejudiciile.

— Binecuvântaţi-mă, domnu' Colonel. Binecuvântează-mă, tată. M-a trimis mama să-ţi spun că inundaţiile sunt pe cale de a termina cu Tocaia Grande. Este înfricoşător.

— Dacă-mi dai voie, Colonele, m-aş duce până acolo să văd ce se-ntâmplă. Mâine sau cel mai târziu poimâine, m-am întors.

Era înfricoşător, după cum îl anunţase Edu şi ţi se sfâşia inima. Cu scăderea ploilor, creşterea apelor staţionase, dar râul continua să alerge impetuos şi să se reverse prin pădure. Căpitanul, înainte de a se duce la casa de pe deal, parcurse valea de la un capăt la altul, catârca cea neagră se bălăcea în mocirlă. Merse în galop pe coastele dealurilor unde se refugiase cea mai mare parte a populaţiei, oprindu-se pentru a sta de vorbă, a asculta informaţii, a auzi văicăreli, adresându-i-se fiecăruia pe nume, dându-le binecuvântarea copiilor. Nu spuse că inundaţiile erau o prostie, dar nici că era sfârşitul lumii. Preferă să ceară sugestii despre cum ar trebui să acţioneze îndată ce inundaţiile vor înceta: ce fusese mai rău trecuse deja. Atent la sfaturi şi păreri, discuta cu câţiva despre planurile de reconstrucţie şi replantare:

— Te-ai gândit deja unde-ţi vei aşeza atelierul de încălţăminte, amice Elói? Dar dumneata, coane Ambrósio, ai să-ţi măreşti culturile?

— Stabileau detalii, luau decizii:

— Ar fi timpul să avem o pensiune de fete în Tocaia Grande, nu crezi, Ressu?

— Ressu era de acord.

Convocă nişte voluntari care să scoată cadavrele lui Çăo şi al lui Cícero Moura şi vru să ştie unde-l putea găsi pe Altamirando. Află că ţăranul se întorsese pe malul celălalt, pe costişa unde-şi lăsase animalele. Luase făină de manioc, o bucată de carne uscată, o sticlă de rachiu. Das Dores, găsită de Tiçăo şi de Fadul în timpul nopţii, mulţumise, dar se întoarse cu bărbatul ei, nu concepea să rămână departe de omul ei. La magazin, Căpitanul îi spuse lui Fadul:

— Mă duc să le dau vestea.

— Vrei să te însoţesc, Căpitane?

— Se oferi Fadul.

— Sarcina e grea, Altamirando nu se va obişnui cu gândul.

— Mai bine rămâi aici, cumetre, să te ocupi de înmormântare.

Târziu în noapte, în cele din urmă, Natário intră în casă şi salută asistenţa, o mulţime de oameni: de la coana Leocádia, octogenară, la Jacinta, bebeluşul care nu avea nici o zi de când se născuse. Îl înconjurară din toate părţile. Zilda îl ţinea în braţe pe copilul Bernardei:

— Am să-l iau să-l cresc eu.

Căpitanul consimţi dând din cap: cu acesta din urmă. Mişunau prin casă băieţi şi fete pe care Zilda îi născuse sau îi adoptase, toţi cu aceeaşi faţă de metis, sânge puternic de indian: dă-mi binecuvântarea, tată.

Puse în hamacuri, la lumina torţelor, cadavrele au fost duse direct la cimitir, pe înserat. Nu aveau nici loc, nici condiţiile necesare pentru un priveghi pios şi animat unde, printre înghiţituri de rachiu, să-şi aducă aminte de calităţile răposaţilor. Çăo, frumoasă şi săracă cu duhul, fusese bucuria satului, cine nu o iubea?

Puştii alergau după ea, făcând tărăboi. Băieţii o răsturnau în luntre, în pădurea deasă, pe covoare moi de iarbă, în luminişuri sub privirile impasibile ale şopârlelor. Nu numai băieţi tineri, dar şi bărbaţi în toată firea se desfătaseră cu ea şi aceştia erau cei pe care ea îi prefera. Ar fi fost un priveghi pios şi indiscret al dezmăţului, fecund în cercetări: cine ştie, în şirul amintirilor şi al infidelităţilor, poate s-ar li descoperit secretul în care era învăluită pierderea fecioriei lui Çăo. Cine o dezvirginase, înfruntând mânia lui Dumnezeu? Că nu fusese niciunul din cei trei insistenţi şi tolomaci puşti. Aurélio, Zinho şi Durvalino, se ştia sigur. Cine atunci? Pedro Cigano, muzicantul? Dodô Peroba, care îmblânzea păsări? Guido? Balbino? Cícero Moura cu guler tare şi lavalieră?

Cícero Moura, nu. Profită şi se bucură de ea numai după ce-şi pierduse fecioria. Se puteau povesti multe şi despre Cícero, începând de la motivele pentru care fusese poreclit Doutor Permanganato, de la mania curăţeniei, gustul pentru servitoare, mirosul de briantină, cărarea pe mijlocul capului, persoană importantă în perimetrul râului Cobras, cumpărător de cacao, reprezentant al unei firme exportatoare. Cine-i va lua locul, din plantaţie în plantaţie, ducând mapa cu documente şi caietul cu însemnări, va mai continua, sau nu, să ofere micile poze cu sfinţi, un dar cucernic şi mult râvnit? Oricine-ar fi fost, cu siguranţă că nu va mai fi atât de apretat şi simpatic ca Cícero Moura. Dacă târfele îi satisfăceau pretenţiile, nu făcea obiecţii la preţ şi la plată.

După cât se pare şi după părerea cunoscătorilor care erau mulţi, Çăo se înecase încercând să-l salveze pe Cícero Moura, care nu ştia să înoate, el se scălda în apă mică, la Bideul Damelor. Cuprins: de disperare, se agăţase de zănatecă, blocându-i mişcările, îşi încolăcise braţul în jurul gâtului ei şi o strangula. Nimeni nu dori să comenteze întâmplarea, neaflându-se la priveghiul animat, mai bine o lăsau baltă.

Altamirando şi Das Dores purtau hamacul în care se afla trupul fetei. Căpitanul şi Fadul duceau trupul plăpând al lui Cícero Moura, încălţat în cizme, îmbrăcat cu pelerina, cu ochii deschişi, bulbucaţi. Din cortegiu, nu lipsi aproape nimeni. Zé dos Santos şi Clara, familia lui Ambrósio, clanul celor veniţi din Estância, cu excepţia Leocádiei, căreia nu-i plăceau cimitirele.

De pe dealurile unde se adăpostiră, coborau locuitorii de pe Caminho dos Burros şi roiul de târfe. Merencia făcu semnul crucii, rosti un tatăl-nostru. Altă ghicitoare care trebuia descifrată: cine reuşise să culeagă, din mormanul de flori-de-apă, o floare intactă, albastră-ca-cerul, şi pe care o aşezase între degetele lui Căo?

Situat pe un povârniş, cimitirul nu fusese atins de inundaţii, rămăsese nevătămat. Printre morminte creşteau viguroşi papaia, bananieri, caju, mirt, o livadă sălbatică, în culori vesele, plină de miresme. Mergând de la o groapă la alta, se putea povesti întreaga istorie despre Tocaia Grande, de la îndepărtatul şi nebulosul început de legendă şi fabulaţii, până la distrugerea provocată de inundaţii la care încă asistau.

Inundaţia dură mai bine de treizeci de ore de agonie până când, în a denia noapte, ploile au devenit intermitente şi apele au început să scadă, retrăgându-se încet spre albia râului. Un soare răutăcios lumină noroiul de pe jos, iar dezastrul se arătă în deplinătatea lui, dezgolit şi murdar.

Pe un mal şi pe celălalt, ruina şi abandonul: plantaţiile mustind de apă, culturile distruse, vitele decimate. În sat, rămaseră puţinele case din cărămidă şi piatră, jumătate de duzină de barăci din chirpici, depozitul de cacao, grajdul, cuptorul de la olărie, atelierul fierarului, magazinul turcului, locuinţa căpitanului în vârful dealului. În Baixa dos Sapos, numai căsuţa din lemn a Corocăi şi Bernardei.

Pe plantaţii, arborii de cacao, îndeosebi cei plantaţi în apropierea râului, suferiseră din cauza inundaţiilor, au avut loc distrugeri imense, însă mai reduse decât se prevăzuse şi decât se temuseră. Ca şi cum râul, continuând tradiţia încetăţenită a continentului de cacao, preferase să agreseze şi să distrugă locuinţele oamenilor şi nu să prejudicieze culturile de cacao.

Câteva zile mai târziu, călătorind spre Ilhéus, unde dona Ernestina se ostoia în slujbe şi jurăminte, consulta spirite de lumină asupra meteorologiei, colonelul Boaventura Andrade, însoţit de căpitanul Natário da Fonseca şi de negrul Espiridiăo, trecu prin Tocaia Grande, pământ mocirlos, un morman de dărâmături şi gunoaie printre care oamenii încă mai culegeau resturi ale bunurilor ce le aparţinuseră cândva. Dând din cap, Colonelul se căina plin de mâhnire:

— A avut dreptate cumătră: s-a terminat. Definitiv, niciodată nu va mai fi ce a fost.

Vorbea cu Căpitanul, Fadul şi Castor: stăteau toţi trei împreună şi cu Pedro Cigano bând la tejgheaua cârciumei. Pe buzele lui Natário înflori acea umblă fugară de surâs: abia ridică vocea, ca şi cum nu era necesar să sublinieze cuvintele:

— Dacă-mi dai voie. Colonele, ascultă la mine: dumneata încă ai să vezi Tocaia Grande mai ceva decât a fost.

Se uită la ceilalţi, i-ar fi plăcut să fie toţi prezenţi: bătrânul Gerino şi Coroca, Lupiscínio şi Bastiăo, Balbino şi Guido, Merencia şi Zé Luiz, Dodô Peroba şi locuitorii de pe malul celălalt: Nu sunt singurul care-ţi spune asta, întreabă-l pe Fadul şi pe Tiçăo, pe oricare din locuitorii de-acolo, de pe dealuri.

Privi dincolo de uşă la peisajul din nou frumos sub soarele luminos de vară:

— Nu ştiu ca cineva să fi plecat de-aici din cauza inundaţiilor. Nici măcar fetele, care nu prind rădăcini în nici un loc. Nu se vorbeşte decât de construcţia de case, case pe care să nu le dărâme apa. Dumneata te vei întoarce aici, cu mine. Într-o bună zi: ai să vezi Tocaia Grande şi te vei minuna.

În ziua sărbătoririi barăcii celei mari, apare şi se instalează febra.

Dacă Pedro Cigano ar fi fost ţigan cu-adevărat, de sânge şi rasă, s-ar fi transformat în credinţă superstiţia anumitor fete care obişnuiau să împrumute un caracter supranatural apariţiilor periodice ale lui Hopa-Ţopa în Tocaia Grande. Dar cum el era ţigan numai eu numele, atribuiau concordanţa de date şi lapte recunoscutei înţelepciuni a muzicantului: nimeni nu credea în simpla întâmplare:

— Ai mirosit vreo petrecere, nu-i aşa. Dragule?

— Exclamă trista Anália, văzându-l trecând pragul uşii la pensiunea lui Nora Păo-de-Ló:

— Cum de-ai aflat?

— O păsărică s-a aşezat pe umărul meu şi mi-a şoptit la ureche. Nu ştii tu că păsările sunt aliaţii mei?

— Îmi spun tot ce se întâmplă.

Dispariţia se prelungise luni de zile. Veştile aduse de trupeţi făceau să nu fie considerat mort şi îngropat: anima petreceri prin tot felul de coclauri şi îi întreba pe toţi despre Tocaia Grande. Ca să explice absenţa atât de îndelungată, unii spuneau că Pedro Cigano se înfuriase pe acel loc, se înfuriase sau se scârbise. Numai asta putea fi.

Motivul era legat de moartea lui Çăo în braţele lui Cícero Moura, o piticanie, un pigmeu. Niciodată nu se poate demonstra adevărul unor astfel de invenţii, dar dacă maestrul Pedro a crezut că fiindcă fusese primul va fi şi singurul care să o tăvălească pe fundul luntrei, dădea dovadă de o totală ignoranţă faţă de natura zănatecelor, o altă categorie deosebită. În cronica întâmplătoare a drumurilor, scornelile se alimentau din bârfe: Pedro Cigano nu se lăudase niciodată că fusese primul bărbat al lui Çăo: din contra, dacă cineva aducea vorba, el schimba subiectul.

În orice caz, ghicind sau din înţelepciune, pentru că depăşise supărarea sau pentru că se prăpădea de dor, nici nu a fost bine fixată data petrecerii de inaugurare a barăcii celei mari, că iată-l instalat la tejghea, savurând porţia gratuită de rachiu oferită de Fadul Abdala în semn de bun-venit:

— Cum era să lipsesc? Cine le-a inaugurat şi pe celelalte două? Nici moartea nu m-ar fi împiedicat: m-aş fi ridicat din groapă şi tot veneam.

Inaugurarea a fost stabilită pentru ziua de duminică, şapte septembrie, de altfel, printr-o fericită coincidenţă data comemorării proclamării Independenţei Braziliei, după cum le aminti turcul, cetăţean informat şi patriot, singurul din Tocaia Grande. Pentru ceilalţi povestea asta cu independenţa era o vorbă goală, vagă şi abstractă, stânjenitoare, fără cap şi fără coadă. Tiçăo o asocia zilei de doi iulie şi defilării grupurilor şcolare prin oraşele din Recôncavo, copiii purtând steaguri şi panouri cu figurile reprezentând indienii brazilieni. La doi iulie, folosind arcuri şi săgeţi împotriva baionetelor, indienii îi expulzaseră pe portughezi. Or asta, or ceva asemănător.

— Numai dumneata mai lipseai, amice.

— Fu de acord Fadul.

Cum aş fi putut lipsi? Vocea-i amară trăda justa indignare a muzicantului. Cine dacă nu el colaborase la construcţia chioşcurilor anterioare? De pavilionul din palmier îţi mai aduci aminte, coane Fadul? Un palat în comparaţie cu precara coşmelie situată în centrul tăpşanului, între râu şi dealuri: patru stâlpi înfipţi în pământ, acoperiţi cu patru crengi de palmier. Ridicată într-o noapte ploioasă şi friguroasă de trupeţii care tăiaseră cu cuţitele şi copitele catârilor poteca iniţială, pentru a reduce numărul leghelor pe care le aveau de parcurs. El, Pedro Cigano, ajutase la ridicarea primitivului adăpost. Nu vedea vreun motiv de râsete şi glume. Desigur, fusese de un mare ajutor: dăduse sfaturi şi îndemnuri, le alungase temerile. Pentru a construi ceva, braţele nu sunt de-ajuns, nu se face nimic dacă nu-ţi pui capul la contribuţie. În plus, propusese să se marcheze evenimentul şi să se combată ploaia şi frigul cu o mică petrecere, zis şi făcut. Ţopăiră până în zori, opt suflete cu trupeţii, ajutoarelor lor, târfele şi el, Pedro Cigano, cu armonica în mână.

— Întrebaţi-l pe Lázaro dacă mint eu – îi provoca el.

Întâmplări de demult, trecute, nici turcul nu le cunoştea. Dar Lázaro era acolo, în carne şi oase, însoţind convoaiele de la Plantaţia do Malhado la Itabuna. Putea confirma sau dezminţi droaia de detalii citate de pierde-vară: târfele erau trei. Coroca trebuie să-şi amintească. Îşi amintea numele celorlalte două: Maria Grelăo, moartă deja, şi Do Carmo, care, combinându-se cu grăjdarul Oseias, se lăsă de prostituţie. Pedro Cigano perora la tejgheaua prăvăliei: aşa i se spunea când Fadul îşi deschise magazinul unde vindea rachiu de trestie, carne uscată şi făină de manioc.

Cum putea lipsi? Nici un eveniment important, bun sau rău, nu avusese loc în Tocaia Grande fără să fi luat parte şi muzicantul. Cu diezul lui, ah, cu divinul sunet al armonicii, realizase petreceri adevărate, baluri pe cinste. Companie veselă la mesele pline de bucate, partener strălucitor de clondir, băiat frumos, în amor cu fetele, cu aceeaşi cumpătare şi modestie fusese martor la şi suferise adversităţile şi nenorocirile la care fuseseră expuşi satul şi locuitorii. De la atacul bandiţilor, când Tocaia Grande nu era altceva decât o fundătură cu patru târle şi o bodegă, aşa cum o numise Gerino în acea Ocazie îndepărtată, până la inundaţiile care puţin au lipsit să nu distrugă satul în întregime.

— Ai aflat, coane Pedro? Se aude că până şi colonelul Boaventura va veni la petrecere.

— Anunţă Durvalino Ştie-Tot.

— Slavă Domnului! Înainte. Colonelului îi plăceau balurile şi femeiuştile tinere. Era mai tinerel şi mai puţin bogat.

— Femeile tinere îi plac şi acum.

Venind vorba de femei, turcul voi să ştie dacă amicul Pedro Cigano fusese deja la pensiunea lui Nora Păo-de-Ló:

— Este acolo o prospătură, una Ceci… – Îşi duse degetele de la mâna dreaptă la buze, culese un sărut şi-l aruncă în aer. Completând astfel elogiul adus fetei.

Pedro Cigano nu fusese încă, abia sosise, dar se va duce cu siguranţă. Ca s-o cunoască pe individă şi randevuul:

— Baraca cea mare, cu asta e a treia pe care o inaugurez. Dar pensiune de dame de consumaţie în Tocaia Grande, n-am crezut să văd vreodată. Mi s-a povestit, dar n-am crezut o iotă.

Şi plecă Pedro Cigano spre pensiunea Norei Păo-de-Ló. Uimit, cu gura căscată, parcurse satul de la un capăt la altul, oprindu-se la tot pasul să schimbe câteva vorbe, să repete interjecţii admirative. La pensiune, nu ţinu seama de abilităţile matroanei, trista Anália, nici de farmecele recomandate ale lui Ceci, o preferă pe Paulinha Marisca, după care se uita de multă vreme.

Ţinutul de cacao, bogat şi plin de exagerări: cu un pahar de apă se făcea un ocean. În acel du-te-vino de pe şosele şi scurtături, de pe drumuri şi poteci, trupeţi, zilieri, târfe care se mutau, oameni de pază, chiar şi colonei, comentau şi înfloreau progresele înregistrate de Tocaia Grande. Sacrificată de inundaţiile înfricoşătoare – şi inundaţiile câştigau volum şi violenţă – aşezarea s-a ridicat din mlaştina la care fusese redusă: nemulţumindu-se să mai fie ce fusese odată, un cătun animat, căpăta aspect de sat prosper, cu viitorul asigurat: făcuse un pas înainte, să vezi şi să nu crezi.

În loc să plece care-ncotro, oamenii s-au unit, solidari. Au devenit o familie, explică în Ilhéus colonelul Robustiano de Araújo, martor demn de toată încrederea. În scurt timp. Reapărură plantaţii şi case. Ca să povestim de-a-fir-a-păr toată istoria reconstrucţiei din Tocaia Grande, ar trebui să curgă multă cerneală şi, dacă anumite detalii ar merita atenţia datorită anecdoticului sau vitejiei, majoritatea nu ar fi altceva decât o repetare prolixă a unor atitudini curente şi fapte simple: o istorisire plictisitoare.

Sergipanii şi cei din provinciile îndepărtate din interior îşi reluară lucrul la câmp, se apucară din nou de creşterea porcilor şi a caprelor. Cu ajutorul zidarilor şi al dulgherilor, ridicară locuinţe mai solide, mai ample şi un număr mai mare. Nevoia îi îmboldea pe calfe şi zidari, pe dulgheri şi şlefuitori, pe meşteri constructori, toţi de-a valma. Bastiăo da Rosa nu uită ce promisese: chiar înainte de a se îngriji de casa lui Jose dos Santos şi a Clarei, bunica fetei lui, se ocupa de cea a lui Vanjé şi a lui Ambrósio. Promisiunea este o datorie pe care nimeni nu o plăteşte, dar Bastiăo, băiat corect, îşi plăti datoria, îşi ţinu promisiunea. Se mai întâmplă uneori.

Muncind zi şi noapte, o combinaţie spontană de rate ciudate şi schimburi de servicii cu plata în produsele pământului şi animale domestice dacă era posibil, şi bani când Domnul avea să le aducă şi vremuri bune, locuitorii reuşiseră să refacă topografia satului. Topografie, cuvânt solemn şi pretenţios, nu se poate aplica pentru Tocaia Grande: modificară aparenţa locului.

Înainte de inundaţii, în afară de Caminho dos Burros, arteră unică ce mergea de-a lungul râului, mai exista pârloaga cu tăpşanul în mijloc şi, risipite la distanţă, magazinul, atelierul potcovarului, depozitul de cacao şi grajdul, locul de odihnă al vitelor. Mai înainte, Baixa dos Sapos, cu bordeiele din paie şi căsuţa din lemn unde locuiau Bernarda şi Coroca. Aşa arăta Tocaia Grande: într-un loc atât de frumos, o aşezare urâtă. Până şi amintirea îi fu dusă de ape.

Caminho dos Burros107 deveni Rua da Frente108 cu vesele faţade colorate. Paralelă cu Rua dos Fundos109: unii preferau să locuiască mai departe de râu. Pe Beco do Meio, care lega cele două uliţe – cele două străzi cum le denumeau locuitorii cu ostentaţie – locuiau şi munceau pantofarii. Tot acolo îşi amplasa şi dona Natalina maşina de cusut şi nu făcea faţă comenzilor. Una din ele, foarte recentă, dată de căpitanul Natário da Fonseca: rochie de sărbătoare pentru Sacramento, drăgălaşa care-l îmbrobodise pe colonelul Boaventura.

În Baixa dos Sapos, noi colibe le înlocuiră pe cele luate de râu: de altfel, toate fetele aveau nevoie urgent de o văgăună în care să-şi întindă rogojinile. Însă altele mai puţin grăbite, fixându-se în Tocaia Grande – Nininha, iubita lui Lupiscínio, ca să nu amintim decât una – au profitat şi şi-au construit locuinţe stabile. Astfel, a apărut şi prosperat o străduţă plină cu case din chirpici: la colţ, vopsită în galben, se afla pensiunea Norei Păo-de-Ló110: poreclă căpătată la cincisprezece ani, când debutase în Aracaju, un gustos şi pufos pandişpan; la patruzeci de ani, un stârv bun de dat vulturilor. Pensiunea Norei şi nu a lui Ressu. Ressu, săraca, incapabilă să-şi administreze propria fofoloanca, îi dădu ideea Norei la acelaşi preţ cu care o primise de la Căpitan: pe gratis.

Merită să fie amintit un fapt curios, relevant pentru febra construirii care domina satul: proprietarii barăcilor care rezistaseră inundaţiilor, în cele din urmă, le-au dărâmat ca să construiască altele mai confortabile. Olăria nu prididea cu cererile de cărămizi şi ţigle. Zé Luiz şi Merencia dacă nu se îmbogăţiră, cel puţin deveniră creditori ai majorităţii locuitorilor. Cel mai surprinzător era că sperau să-şi încaseze datoriile: dacă recolta timpurie suferise şi se diminuase din cauza ploilor, recolta normală compensase pagubele din plin.

Scândurile podeţului au fost puse la loc imediat ce apele s-au retras. Lupiscínio în persoană s-a dus la Taquaras să ia materiale, cuie şi unelte.

— Acum pot să vină câte inundaţii vor.

— Îi spuse dulgherul colonelului Robustiano de Araújo, replicându-i la un pariu inexistent:

— Dumneavoastră aţi crezut că noi nu eram în stare să facem o lucrare care să dureze. În afară de scândurile de deasupra, restul nici nu s-a clintit. Dacă am fi făcut pariu aşa cum voiaţi dumneavoastră…

Nu ajunsese să pună pariu, dar asta nu-l împiedică pe Colonel să participe cu bani frumoşi pentru anumite lucrări. Fără ajutorul lui, baraca cea mare n-ar fi fost nici pe departe acel colos pe care el îl arăta cu orgoliu de tocaia-grandense onorific, lui Cadinhos Silva, noul comisar de la Koifman & Cia:

— Aşa oameni ambiţioşi, n-am mai văzut. Nu se lasă cu una, cu două.