Jorge Amado

Luiz César Gusmăo, cu toată ştiinţa lui agronomică, a fost la un pas de a fi dat afară când Venturinha, patronul lui. Întorcându-se de la Rio de Janeiro, unde se dusese să facă o baie rapidă de civilizaţie în compania Ludmilei Gregorióvna şi a fratelui Piotr, îşi dădu seama de scăderea recoltei comparativ cu cea din anul anterior. Făcu tărăboi, ameninţă cu cerul şi cu pământul, ceru explicaţii. Inginerul agronom, răsfoind cărţi de specialitate, explică faptul că era chiar aşa: rezultatele pozitive în urma aplicării metodelor moderne şi ştiinţifice necesită timp şi răbdare. Timp şi răbdare, târfa care te-a fătat!

— Răbufni Venturinha, indignat. Dar în cele din urmă, cedă în faţa argumentelor inginerului Gusmăo, un linguşitor de prima mână, pentru că, încă o dată, Natário refuzase să ia cunoştinţă de propunerile reînnoite şi irefutabile pentru a-şi relua postul de administrator.

Venturinha se simţi rănit şi ofensat de refuz, deoarece îi promisese metisului, lui Natário al colonelului Boaventura. Chiar şi un comision la beneficii, lucru nemaivăzut şi reprobabil în opinia critică şi corectă a plantatorilor. Furia duce la acte necugetate: Venturinha vorbi, oricui voia să-l asculte, despre lipsă de loialitate şi întrebuinţa cuvântul trădare. Natário nu respectase nici măcar memoria şefului şi protectorului său, căruia îi datora totul şi, după moartea lui îi făcuse casă şi finanţase o prăvălie pentru Sacramento, iubita Colonelului, încornorându-l post-mortem, josnică felonie. Pronunţa post-mortem şi felonie cu acelaşi accent doctoral cu care agronomul se referea la cacao theobroma, arbore esterculiaceu.

Am auzit nişte discuţii, nu mi-au plăcut, ai grijă – aşa suna mesajul colonelului Robustiano de Araújo, cam obscur, adus de Nazareno, om credincios care însă nu ştiu să adauge nici un detaliu. La început, Căpitanul crezu că este vorba de bombăneli lipsite de respect ale lui Venturinha. Îi ajunseseră şi lui la urechi, dar Natário râdea de ele: supărare de copil poruncitor, când am sa mă duc la itabuna am să-l trag de urechi, o să bem ceva vorbind de femei şi-i va trece supărarea.

Dar, vorbind despre acest lucru cu Fadul Abdala, află cu surprindere că şi turcul primise, cu o mică diferenţă de timp. O hârtie scrisă de Fuad Karan, într-un limbaj alegoric, ca să nu spunem poetic. Felahul plantează într-o oază o grădină de curmali, dar cine culege fructele este zurbagiul: ai grijă, dragul meu Fadul pentru că fructele încep să se coacă – alerta într-o caligrafic arabă sofisticată. Biletul fusese încredinţat trupetelui Zé Raimundo, veteran al drumului pe scurtătură, pentru a-i fi dat, în mână, cârciumarului. Îşi bătură amândoi capul, Natário şi Fadul, îi cerură sfatul lui Castor Abduim, dar nici aşa nu găsiră cheia misterului, capabilă să aducă la lumină sibilina semnificaţie a mesajului Colonelului, a alegoriei literatului.

— Săptămâna viitoare mă duc la Itabuna să văd despre ce-i vorba.

— Spuse Natário, care deja începuse să bănuiască ceva.

Ce fel de conversaţii să fi fost acelea care-i displăceau colonelului Robustiano? Să fie prevăzător cu ce? Ce însemna şarada despre curmalele coapte pe care o meşteşugise Fuad Karan? Punând cap la cap mesajul şi biletul, lăsând de-o parte dubiile, răspunsul se pare că nu era lucru de glumă.

Ca să-l însoţească pe Căpitan, înainte cumătru doar cu numele, acum de-adevărat, după botezul lui Nado, ca să fie cu el în Itabuna la bar, la pensiunea lui Xandu, la cabaret, Fadul se hotărî să anticipeze obişnuita călătorie de afaceri: întâlnirile cu furnizorii, reglarea socotelilor, înnoirea stocurilor. La bordel, avea să-şi amintească, împreună cu Xandu, drăgălăşenia şi maliţiozitatea Zezinhei do Butiá, sexul ei, acel abis! Pierdută în Sergipe, nu dădea nici o veste, nici măcar nepotului Durvalino, Gură-Spartă.

Dacă-i va rămâne timp, se va duce şi la Ilhéus să stea de vorbă cu Álvaro Faria şi să vadă oceanul pe care, puşti fiind, îl traversase într-un vapor de imigranţi venind din ţara curmalelor în ţinutul de cacao.

Nu ajunseseră să întreprindă proiectata călătorie, nu au mai avut timp, evenimentele începură să se desfăşoare imediat după aceea şi se precipitară într-un ritm de furtună şi vijelie.

Nici nu se aşeză bine căpitanul Natário da Fonseca la masă pentru a prânzi, când fiul lui, Peba, dădu buzna în casă: nu venea să mănânce. Gâfâind, îi spuse tatălui:

— Sunt afară doi bărbaţi care trag în porci, spun că sunt inspectori şi au omorât deja…

Căpitanul nu aşteptă ca Peba să-şi termine fraza, îşi luă centura şi puşca agăţate pe peretele de lângă masă şi coborî dealul în fugă. Ajunse la pârloagă exact la timp, îl văzu pe Altamirando, şi el, chemat degrabă, se lupta cu unul din cei doi necunoscuţi. Cu armele în mână, urlând şi ameninţând, cei doi intruşi făcuseră un carnagiu din porci, în marea lor majoritate aparţinând ţăranului.

Altamirando, cu un pumnal în mână, şi individul, care-şi pierduse revolverul în timpul căzăturii, se rostogoleau pe jos. Încă departe, Natário nu putea face altceva decât să ţipe. Când celălalt individ ţinti asupra lui Altamirando şi trase de câteva ori: crescătorul de porci se îndoi, având o gaură în spate pe unde-i ţâşnea sângele. Aproape instantaneu, asasinul căzu mort în urma unui singur glonte tras de Căpitan. Veneau oameni din toate părţile şi Tiçăo Abduim îl apucă de braţe pe cel care, scăpând de Altamirando, încerca să se ridice.

Când tipul se văzu încercuit şi când primi câteva lovituri. Îngenunche şi imploră să fie lăsat în viaţă, pentru numele lui Dumnezeu: avea nevastă de întreţinut şi copii de crescut. Veniseră acolo, el şi colegul lui, cu ordine precise. Amândoi, inspectori la Intendenţa Municipiului Itabuna în a cărui jurisdicţie se aflau oraşul, comunele şi satele: pe teritoriul municipiului se situa cătunul, sau cum i-o spune, Tocaia Grande. Veneau să aplice ordonanţa care interzicea animalele lăsate libere pe străzi: ordinele primite de la Sergentul Delegat erau să omoare toate animalele cu patru picioare care umblau pe drum pentru că nu aveau unde să le adune, şi chiar dacă aveau, trebuia să se dea un exemplu. Nu e vinovat cel care respectă ordinele, Căpitane. Ai milă de un biet servitor.

Îi dădură drumul în cele din urmă, destul de maltratat, şi-l lăsară să încalece catârul pe care venise. Dar, înainte, îl dezarmară – în afară de revolverul abandonat, mai avea un pumnal, un cuţit şi un arsenal de gloanţe – şi-l dezbrăcară lăsându-l gol puşcă, aşa cum venise pe lume. Pe şaua celuilalt animal, legară corpul răposatului ucigaş de porci şi, la despărţire, Căpitanul îi recomandă înspăimântatului inspector de străzi:

— Spune-i cui te-a trimis că aici, în Tocaia Grande, nici un străin nu pune piciorul şi nu-şi bagă nasul. Cine spune asta este căpitanul Natário da Fonseca, iar dovada o duci cu tine. Nu uita să transmiţi mesajul.

După ce termină de împachetat toate lucrurile indispensabile unei şederi pe plantaţie, Zilda veni să se aşeze lângă Natário, pe terasă. Copiii, cu excepţia lui Edu, care era la atelier şi-l ajuta pe Tiçăo, urcau şi coborau dealul ducând boccelele şi vasele din tablă la carul cu boi care aştepta jos. Zilda rămase tăcută o bună bucată de vreme, după care-şi deschise sufletul şi vorbi:

— Nu plec cu plăcere. Dacă aş putea, aş contramanda totul.

— Nu văd de ce. Credeam că te bucuri. De când e gata casa, tu nu vorbeşti decât să te duci pe plantaţie.

— Asta a fost odată. După ce au apărut inspectorii, mi-a pierit cheful. Ce părere ai de venirea lor?

De sus de pe colină, aşezat pe banca de pe terasa locuinţei sale, Căpitanul contempla Tocaia Grande. Într-o zi îndepărtată, când încă nu apăruse nici cimitirul, îi spusese colonelului Boaventura Andrade vorbindu-i despre existenţa văii necunoscute: „aici am să-mi fac casa mea când se vor termina luptele şi când dumneavoastră vă veţi îndeplini promisiunea”. Se întoarse spre femeie, privi cu atenţie chipul de obicei senin. În acea clipă acoperit de o umbră de nelinişte. Zilda nu fusese niciodată o frumuseţe, dar avea trăsături delicate şi încă mai persistau, pe obrazul slab. Unele urme de tinereţe: anii şi copiii, cei pe care-i născuse şi cei pe care-i adoptase, nu reuşiră s-o doboare, să-i diminueze cumpătarea şi buna dispoziţie. Luat de Peba, papagalul Vá-Tomar-no-Cu striga, în timp ce trecea, înjurături de protest. Nici în momentele cele mai periculoase, în timpul luptelor, Natário nu-i ascunsese adevărul când Zilda, lăsând de-o parte reţinerea obişnuită, îl întreba despre lupte sau femei.

— Poate să nu fie nimic decât o ieşire a sergentului Origenes, care vrea să se dea mare, sau a Intendentului, domnul Castro.

Intendentul din Itabuna continua să fie acelaşi avocăţel Ricardo Castro, care, în urmă cu zece ani, după ce-l servise pe colonelul Elias Daltro, trecuse cu arme şi bagaje la colonelul Boaventura Andrade. Armele şi bagajele lui erau servilismul şi ambiţia: aşa stând lucrurile, altul mai bun pentru acea funcţie nu putea fi şi el îl înlocui cu Salviano Neves, o rudă de-a donei Ernestina, dentist practician. Ales şi reales, aproape pe viaţă, avocăţelului Castro, nefiind altceva decât un cap-pătrat, îi plăcea să facă uz de forţă şi putere, să se dea autoritar.

— Când mă voi duce la Itabuna, am să-i spun lui Venturinha să le tragă o săpuneală calicilor ăstora. Pe vremea Colonelului, niciunul n-ar fi îndrăznit, erau ţinuţi din scurt, dar Venturinha îi lasă de capul lor.

— Crezi că s-a-ntâmplat fără ştirea lui?

— Se grăbi să adauge:

— Şi eu cred, poate chiar cu intenţia să bage intrigi.

Căpitanul aprobă din cap. Cine ştie, poate chiar fusese ideea lui Origenes: Castro era prea prostovan ca să se gândească la aşa ceva. Conversaţia părea să fi ajuns la final, dar Natário continuă să vorbească. Nu voia ca soţia lui, mama copiilor lui, să ştie numai jumătate din ce-l frământa pe el: îi datora aceeaşi loialitate pe care şi ca o avea faţă de el. Uneori nu-i vorbea despre un subiect sau altul, dar niciodată nu-i ascunsese absolut nimic când ea deschidea gura ca să-l întrebe.

— Poate că e ceva mai mult. Poate că se ascund alte interese în spatele sergentului sau avocatului. Tocaia Grande se dezvoltă. Înainte nu valora doi bani, dar, acum, mulţi au pus ochii pe ea din cauza politicii şi a activităţilor. Oameni care vor să pună mâna pe ce-i aici. Numai că eu nu voi permite.

După ce-şi făcuse cunoscută gândirea, puse punct discuţiei:

— Pleacă împreună cu copiii.

— Dorinţa mea ar fi să nu merg.

Căpitanul îşi luă din nou ochii de la magnificul peisaj din acea dimineaţă de vară şi se uită la figura crispată a Zildei.

— Ţi-aduci aminte că în timpul febrei tu voiai să mergi cu copiii pe plantaţie, iar eu am spus nu? Nu era cazul ca noi să plecăm de aici, nici eu, nici tu, nici copiii. Noi trebuia să rămânem, chiar dacă era să murim. Acum sunt eu cel care spune: du-te cu ei, în momentul de faţă, este de ajuns dacă rămân eu.

— Nu e mai bine să rămân şi eu?

— De cât timp suntem împreună? Spune-mi. Ce făceam eu pe atunci? Ai uitat?

Cu un ton normal, fără ură, nici exaltare, ca şi cum ar fi vorbit de lucruri obişnuite; sufletul îi era cuprins de tandreţe pentru femeia pe care o cucerise cu gloanţe în mijlocul drumului. Îl costase o viaţă de om, un ticălos. Se cununase cu ea la preot, profitând de o Sfântă Misiune, îi făcuse o droaie de copii şi, nemulţumită, Zilda îi luă şi pe ai altora ca să-i crească de parcă ar li fost ai ei. Toţi erau ai lui.

— Tu întotdeauna ai rămas cu copiii, ai procedat corect. Eu ştiu să-mi apăr pielea, asta mi-a fost meseria toată viaţa, de luptător, ştii foarte bine. Hai, i-ai pe puşti, aranjează casa şi aşteaptă-mă acolo.

— Mai durează mult până să vii şi tu?

— Poate că da, poate că nu. Am multe de făcut pe plantaţie, dar mai întâi mă duc la Itabuna să văd ce se întâmplă.

De la poalele dealului urca zgomotul făcut de copii în timp ce încărcau boarfele în carul cu boi. Peba veni să anunţe că era totul gata de plecare. Căpitanul coborî împreună cu Zilda să le dea copiilor binecuvântarea. Zilda îi întinse vârful degetelor, mâinile li se atinseră, iar Natário. Cu un gest caracteristic, mângâie uşor obrazul femeii.

Liniştea dimineţii însorite învăluia Tocaia Grande, o mantie de calm. Se auzeau aceleaşi zgomote dintotdeauna. Briza tulbura apa râului, femeile spălau rufe cântând, porcii scormoneau după fructe putrede sub arborele-de-pâine. Fadul stătea în uşa magazinului. Durvalino scotea apa din puţ şi se auzea cum ciocanul lovea nicovala în atelierul lui Castor Abduim. Bernarda şi Coroca veneau să-i ureze Zildei drum bun şi să-l sărute pe Nado.

În cimitir, încă un mormânt, o groapă la suprafaţă la fel ca celelalte: a lui Altamirando, crescător de capre şi de porci. Îl îngropară în apropierea lui Çăo, ghicindu-i dorinţa.

Goi, din cauza căldurii, în aceeaşi zi, la începutul nopţii, stăteau căpitanul Natário da Fonseca şi Bernarda, fina lui, iubita lui, se desfătau în pat când simţiră cum cineva trăgea zăvoiul şi împingea uşa de la intrare a casei din lemn. Trebuie că era Coroca, întorcându-se de pe malul celălalt, unde se dusese s-o viziteze pe coana Vanjé. Gândindu-se aşa, Căpitanul voi să continue zbenguiala, dar Bernarda avu o bănuială şi, dintr-o smucitură, ieşi de sub el. Stătea ca pe ghimpi din ziua în care inspectorii omorâseră porcii, o apăsa un presentiment, avea o greutate pe inimă.

În întunericul camerei se profila o siluetă, striga din salon:

— Ţi-a sosit ceasul să mori, Natário da Fonseca, căpitan de rahat!

Îl viză pe Căpitan, dar cine primi glontele a fost Bernarda. Care se ridicase pe neaşteptate aşezându-se în faţa naşului. Glontele îi sfâşie pieptul, trecând prin sânul stâng, iar ea căzu peste Natário.

În aceeaşi clipă, un glonte, tras din uşă, îl doborî pe bandit, în lumina felinarului se întrezări negrul Espiridiâo, însă nu intră în cameră, aşteptă în salonaş. Bernarda murea în braţele naşului ei, aşa cum îi prezisese ţiganca într-o zi, de demult, când îi ghicise în palmă.

— Iubitul meu…

— Murmură, sângele ţâşnindu-i prin piept şi pe gură. Pentru prima dată îi spunea iubitul meu, singurei iubiri a vieţii ei. Mai repetă înainte ca glasul să i se stingă:

— Iubitul meu…

Sângele Bernardei acoperi bustul lui Natário. Scurgându-i-se pe pântece şi pe coapse. El o ridică în braţe, o întinse pe pat şi o acoperi cu cearceaful. Cu chipul imobil, cu fălcile încleştate, cu dinţii strânşi, cu ochii întunecaţi, o lamă de cuţit. Căpitanul rămase o clipă acolo, în faţa corpului finei lui. Ţi se făcea milă şi ţi se făcea frică.

— Dalvino, îl mai ţii minte?

— Spuse negrul Espiridiăo împingând cadavrul cu piciorul.

Natário îşi aducea foarte bine aminte de albicios, unul din mulţii care juraseră să-l omoare încă de pe timpul vechilor lupte. Se înfruntaseră atunci, gorila angajat să-l apere pe colonelul Dalton Melo din Ferradas, el păzindu-i paşii colonelului Boaventura. Într-un bordel din Itabuna s-au mai ciorovăit o dată din cauza unei femei, dar cearta nu luă amploare: Dalvino, beat mort, abia se ţinea pe picioare. Sub influenţa rachiului, se limitase la ameninţări goale şi la jurăminte de răzbunare. Una dintre fete îl luă cu ea în pat.

Albicios, cu părul tuns perie, pe bărbie, amintire a glonţului, o sfâşietură roşie. Bun ţintaş. Dalvino avea la activ nenumărate omoruri săvârşite în ambuscade puse la cale din ordinul unuia şi altuia. După ce colonelul Dalton muri răpus de febră, aceea care omora până şi maimuţele, Dalvino se transformă în puşcaş plătit închiriindu-şi serviciile cui îi dădea de lucru şi-l plătea. Apoi dispăruse, îl dădură mort în provincia îndepărtată Jequié, de unde venise şi unde se întorsese. Şi iată-l că a înviat de-odată ca să apară în Tocaia Grande hotărât să-l lichideze pe Natário, în contul unor vechi ameninţări, răzbunare cu atâta întârziere, greu de crezut. Fusese contractat pentru asta de cineva care era la curent cu topografia satului şi cu obiceiurile Căpitanului, cu obligaţiile şi iubirile lui.

— Taquaras e plină ochi de bandiţi, în fiecare zi soseşte câte un grup, venind de la Itabuna.

— Espiridiăo continuă:

— Dacă vrei să ştii de ce, îţi spun eu: se adună ca să atace Tocaia Grande.

Părându-i-se ciudat şi inopinat afluxul acelor bande de sceleraţi în gara din Taquaras, Espiridiăo încercă să afle motivul curioasei convergenţe. De mult nu se mai văzuseră atâţia pistolari adunaţi laolaltă, fără vreun motiv aparent, printre colonei domnind pacea: pământul era împărţit între cei mari, în politică domnea calmul, alegerile fiind încă departe. Neavând ce face, în afară de a admira cunoştinţele fetei, profesoara Antonia – când o vedea la tablă dictând calcule copiilor îi creştea inima şi gura şi se deschidea într-un râs ştirb – plecase în căutare de informaţii: de ce se concentra în Taquaras o asemenea cantitate de bandiţi, unii cu o faimă meritată şi de temut? Toţi înarmaţi până-n dinţi, cu buzunarele pline de bani: în bordeluri curgea rachiul de trestie gârlă.

Majoritatea ticăloşilor nu ştiau marc lucru, în afară de invitaţia transmisă de sergentul Orígenes pentru o acţiune care le putea aduce bani frumoşi, cu garanţii de jaf şi prăduire şi cu perspectiva unui post în Poliţia Militară, în funcţie de comportamentul individului. Să fie angajaţi în Poliţia Militară, cu drept de uniformă şi impunitate, era ambiţia majoră a bandiţilor rămaşi fără stăpân. În Taquaras, locul de întâlnire, aveau să primească directivele la momentul oportun.

Dar, câte unul, ştia ceva mai mult şi numele de Tocaia Grande a fost citat de câteva ori. Dalvino, gătind un praz uriaş la pensiunea Marei, în Beco da Valsa, fanfaron, pe lângă faptul că era beat, se dădu mare că primise o sarcină specială, de marcă, ce trebuia să preceadă mişcarea bandiţilor. O sarcină plăcută, deoarece îi permitea să se răzbune pentru o ofensă mai veche.

Termină prin a pomeni numele Căpitanului şi, din acel moment, Espiridiâo nu-l mai pierdu din ochi. Se puse pe urmele lui, iscodi de departe întâlnirea dintre bandit şi căpetenia Chico Roncolho, subofiţer de poliţie în Itabuna. Care sosise cu trenul şi, păstrând distanţa ca să nu fie văzut, se luă după Dalvino când acesta o porni spre Tocaia Grande. Restul, amicul Natário îl cunoştea.

Negrul regreta că nu trăsese înaintea mizerabilului, pentru a fi evitat moartea Bernardei. Dar din uşă nu se vedea înăuntrul camerei inundate de umbrele întunericului. Se temuse să n-o nimerească pe fată sau pe Natário, putuse să tragă doar în lumina focului lui Dalvino. Ce nenorocire, moartea Bernardei: era cea mai frumoasă fată pe toată întinderea râului Cobras, niciuna nu se compara cu ea, ca o fotografie din revistă.

Jacinta, numită şi Coroca de demult, spre sfârşit părea o bătrânică firavă şi terminată, neajutorată, ca şi cum vârsta şi oboseala se abătuseră peste ea deodată şi definitiv. Stătea ghemuită la picioarele patului unde zăcea, moartă, Bernarda şi îi privea obrazul. Patul de moarte, patul de campanie unde frumoasa exersase meseria de târfă timp de atâţia ani şi în tot acest răstimp fusese femeia unui singur bărbat, naşul ei.

Cumătră de două ori, Coroca îi moşise copilul pe care-l născuse; apoi îl botezase pe altarul Sfintei Misiuni. Mai mult decât cumătră, fiică, pentru că atunci când se întâlniră în Tocaia Grande şi când Coroca o adoptase. Bernarda nu era decât o copilă marcată de suferinţă: fusese dezvirginată de tatăl ei; mama, ţintuită la pat: crescuse, ea şi sora ei înapoiată, în foame şi bătăi. Nici dacă i-ar fi fost fată de sânge, concepută în măruntaiele ei, nu ar fi iubit-o mai mult.

De-a lungul acelor ani, locuind amândouă în aceeaşi căsuţă construită de căpitanul Natário da Fonseca, nici un cuvânt urât, nici un gest brutal, nici o neînţelegere, nici cea mai mică neîncredere nu se interpusese în convieţuirea perfectă dintre cele două cumetre. Dumnezeule, ce se va întâmpla de aici înainte? Coroca clătină din cap, nici nu voia să se gândească.

Nu se gândea la nimic, nu-şi amintea de trecut, de întâmplări, conversaţii, proiecte, momente triste şi vesele, pericole, visuri şi serbări. Era seacă şi goală ca şi cum i s-ar fi smuls inima şi măruntaiele eu lovituri de pumnal. Spălase corpul Bernardei şi-l îmbrăcase. Îi pieptănase părul lung şi-i puse în urechi cerceii pe care naşul îi dăduse cadou.

Încet-încet, soseau oameni la priveghi. Fetele încinseseră prăvălia, în semn de doliu.

Prin tăcerea mea, vă spun, cumetrii şi cumetre: pe vremuri, în acest ţinut ai culturilor de cacao, cele mai frumoase şi mai bogate din câte se plantează în lume, exista o decenţă a cuvântului dat, o nobleţe a comportamentului, nefiind necesare acte sau documente parafate. Cetăţenii, cei bogaţi şi cei săraci, coloneii şi aghiotanţii lor aveau aceeaşi atitudine de loialitate şi respect, de cinste şi onoare. Trădarea se plătea cu moartea.

Multe lucruri se schimbară, pe dinafară şi pe dinăuntru din acele timpuri când pe drum se umbla cu arma în mâna, iar încrederea dintre stăpâni şi războinici era monedă preţioasă şi credibilă. Acum, alţii comandă. Obrazul lui Natário, piatră dură, nu lăsa să transpară gândurile amare, nu reflecta durerea provocată de absenţa celei ce-i fusese iubită şi fină, aproape fiica lui. Dar cumetrii şi cumetrele, o cumetrie fraternă născută din convieţuirea de zi cu zi dintre nişte oameni liberi, îi cunoşteau discursul, manifestul şi tăcerea.

Întâmplă-se ce s-o întâmpla, el îşi va ţine cuvântul dat, tacit şi subînţeles, îşi va îndeplini obligaţiile asumate în traiectoria diverselor împrejurări şi întâmplări, cele mari şi cele mici, cele fericite şi cele nenorocite, minunea celebrată de viaţă.

Espiridiăo auzise în dreapta şi-n stânga, pe băncile din gară unde se tăifăsuia din plictis, în zgomotoasele birturi, în bordelurile vesele, şoapte, zvonuri, tot felul de vorbe despre agitaţia intensă şi intempestivă de la Intendenţă, din birourile notarilor, de la garnizoana din Briosa, din puşcărie, pe străzile din Itabuna. Intrigile, dacă era să te iei după gura-lumii, erau multe şi variate.

Indicii numeroase, însă vagi, nu erau de ajuns pentru a se trage concluzii precise. Căpitanul avea de gând să plece la Itabuna ca să afle în detaliu, ce se întâmpla, lămurind situaţia. Dar ceilalţi trei, şi imediat după aceea şi Coroca, bună sfătuitoare, nu erau de acord cu călătoria, considerând-o imprudentă şi periculoasă: era ca şi cum s-ar fi băgat singur în gura lupului, dându-se legat în mâinile duşmanului.

După părerea sigură şi echilibrată a lui Espiridiăo, dacă trimiseseră un bandit în Tocaia Grande ca să-l omoare pe Natário, cu siguranţă că se afla la fiecare colţ din Itabuna un bandit care-i pregătea o cursă. Fadul Abdala şi Castor Abduim erau întru totul de acord. Espiridiăo o însărcinase pe fată – profesoara Antonia se înţelegea bine cu toată lumea, merita încredere şi respect datorită ştiinţei de carte şi a ochelarilor care atestau acest lucru – să obţină cât mai multe informaţii posibile şi să trimită pe cineva să le aducă personal. În scris. Altcineva care să scrie limpede, cu litere frumoase, nu mai era în afara profesoarei Antonia.

Chiar şi aşa, Căpitanul nu ar fi renunţat, dacă n-ar fi sosit în Tocaia Grande, Carlinhos Silva. Fusese la Ilhéus pentru raportul lunar, aducea veşti concrete şi ordinul expres, dictat de Kurt Koifman în persoană, să golească şi să închidă depozitul de cacao şi să se întoarcă la firma mamă. După ce vor trece vremurile tulburi care se anunţau, vor hotărî asupra amplasării depozitului: în funcţie de împrejurări, puteau chiar să-l păstreze şi în Tocaia Grande.

Însoţită de cei trei băieţi ai săi, Jăozé, Agnaldo şi Aurélio, bătrâna Vanjé se opri în faţa terasei locuinţei căpitanului Natário da Fonseca:

— Dacă-mi permiteţi, Căpitane. Aş vrea să vă spun ceva.

Stând pe o bancă din lemn şi curăţindu-şi arma, Căpitanul stătea de vorbă cu Fadul şi Tiçâo. Armele îngrămădite în salon, lângă gramofon, îi atraseră atenţia sergipanei.

— Ia loc, tanti Vanjé.

— Natário arătă spre scaunele goale: şi voi. E loc pentru toată lumea.

Jăozé revenise din Taquaras cu ochii cât cepele, cu urechile burduşite de câte văzuse şi auzise. Se dusese la târg, însoţit de fratele lui, Aurélio, ducând în sacii puşi pe catâr nişte găini şi doi saci plini cu produse agricole: dovleci. Verze, manioc, quiabo, jiló, cartofi dulci: se întorsese confuz şi alarmat, într-un marş alert. Asistase la traficul insolit de bandiţi, târgul era în fierbere, auzise nişte zvonuri înfricoşătoare.