Jorge Amado

Atâta grandoare în oraşe, lux şi pompă în bungalouri şi paiaţele, discursuri, articole de fond. Recitări, conferinţe, dansul celor şapte văluri şi multe alte lucruri sublime, toată această mândrie devenise posibilă pentru că Natário. Espiridiăo şi imunda tagmă a bandiţilor. Boaventura Andrade, Emílio Medauar şi glorioasa tagmă a coloneilor îşi luaseră trabucurile şi porniră să cucerească Jungla: fiecare palmă de pământ costase o viaţă, ca să spunem aşa. Notabilităţile ţineau discursuri şi scriau despre civilizaţie, progres, idei liberale, alegeri, cărţi şi alte prostii, pălăvrăgeală şi aiureli. Dacă ei, coloneii şi bandiţii n-ar fi desţelenit pădurile şi n-ar fi plantat pământul, eldoradoul de cacao, temă de peroraţii şi ditirambi, nici în vis n-ar fi existat.

Auzindu-l pe Natário vorbind despre cei din Estância, Colonelul îi privi cu afecţiune pe cei doi oameni ai lui de încredere şi simţi în suflet stimă şi recunoştinţă. Îmbătrânise, nu mai era armăsarul de altădată, nici măcar atotporuncitorul autoritar, stăpânul care avea pâinea şi cuţitul în mână, care dădea ordine în politică şi în justiţie, la Intendenţă şi în notariatele din Itabuna. Dacă încă mai ţinea frâiele puterii, şi le ţinea din scurt ca să evite potlogăriile, era pentru că spera, totuşi, să-şi vadă fiul întorcându-se şi să preia comanda, lăsându-l pe el să se odihnească liniştit.

Bătrânul Zé Andrade, sărac, muzician amator, se distrase până la moarte, nu renunţase la nimic din ceea ce-i oferise viaţa, atâtea lucruri.

— Spune-i Leocádiei că sunt prea bătrân ca să mai dansez în sceneta.

— Ea a spus să mergeţi cel puţin să asistaţi. Să vă distraţi un pic.

Pentru a distra bătrâneţile Colonelului, prea puţine lucruri îi oferea viaţa. Însă, două dintre ele, erau consolare şi balsam: cacaoa şi tânăra Sacramento.

Imaginea şi grija faţă de plantaţiile de cacao, un spectacol sublim, o sarcină dulce, veselă. Tocmai terminase, în tovărăşia lui Natário, de inspectat plantaţia, fiecare arbore, cei vechi şi cei noi, care mai de care mai înflorit şi mai încărcat în acea vară glorioasă, perfectă din punctul de vedere al ploii şi al căldurii. Pentru a compensa pagubele inundaţiilor din anul anterior. O înflorire excepţională, cu muguri din belşug şi viguroşi, îi încălzeau inima.

Parcursese şi plantaţia de la Boa Vista, arborii de cacao nu erau diferiţi faţă de cei din Atalaia, acelaşi tratament, aceeaşi vigoare plăcută la vedere. Natário fusese recompensat, dacă nu pe măsura meritelor – îi salvase viaţa de două ori – cel puţin avea o bucată de pământ plantată cu cacao: muncitor şi priceput, avea să se îmbogăţească. Espiridiâo era sărac lipit: îşi ţinea toate bunurile într-o cameră fără ferestre, undeva, într-un cotlon al conacului. Somnul uşor, auzul fin, dormea în salon veghind camera şi odihna stăpânului.

Niciodată nu deschise gura să se plângă, nu dorise şi nici nu ceruse nimic. Sosise pe Plantaţia Atalaia în toiul luptelor. Însoţit de o fetiţă: mama murise de oftică, scuipând sânge pe gură în timpul secetei din regiunea îndepărtată din interior, Conquista. Din dispoziţia Colonelului şi nu la rugămintea tatălui, tânăra Antonia, crescută la conac, urmase cursurile colegiului Ursulinelor din Ilhéus: singura negresă sadea în şirul de eleve mai mult sau mai puţin albe. Profesoară cu diplomă, se străduia să-i alfabetizeze pe copii în micuţa şcoală din Taquaras. Purta ochelari, nu se măritase, creştea păsări. Negrul Espiridiâo avea pentru fata lui o adevărată veneraţie, o trata cu respect, nu mai lipsea decât să i se adreseze cu doamnă şi, când îi pomenea numele, adăuga şi titlurile: fiica mea, profesoara dona Antonia.

Espiridiâo stătea pe scara terasei. Natário la capătul băncii, iar între cei doi Colonelul reflecta la viaţă, la bătrâneţe şi la puţinele bucurii care-i mai rămâneau. Din bucătărie se auzea vocea lui Sacramento cântând un cântec ştrengăresc:

Albastră-i pasărea neagră, Ca scorţişoara-i privighetoarea, Cine-şi are iubita prin preajmă Face ronduri, stă de pază.

Venturinha se destrăbăla în Rio de Janeiro, aruncând cu banii. Dona Ernestina, sfânta lui soţie, se ruga şi făcea jurăminte în Ilhéus: Adriana, femeia lui, care-o apucase şi ea pe căile sfinţeniei, nu se mai dezlipea de şedinţele de spiritism: soţie şi amantă, fiecare cu necazul şi cucernicia ei: familia lui, aripa bogată, pe plantaţie, unde rămânea din ce în ce mai mult. Natário, Hspiridiăo, Sacramento, tot oamenii lui, cealaltă aripă. Şi ca să nu moară singur, viaţa i-o dăduse pe tânăra Sacramento. Păcat că întârziase atât.

Sacramento se opri din cântat, apăru pe terasă cu cafetiera plină cu cafea proaspătă, fierbinte şi aromată. În timp ce o sorbea cu înghiţituri mici, suflând în ceaşcă, Colonelul tuşi răguşit şi spuse:

— Espiridiăo ar vrea un rachiuţ…

— Numai el?

— Glumi fata, obişnuită cu obiceiurile plantatorului.

— Cred că şi Natário va accepta unul. Ce spui, cumetre?

— Accept cu plăcere, dar numai dacă beţi şi dumneavoastră. Colonelul râse amuzat, se simţea între ai lui. Simpla prezenţă a fetei, asemeni imaginii arborilor de cacao, îi încălzea inima. Sacramento adună ceştile, se întoarse cu sticla şi paharele. Pahare cu picior, cupe fine şi fragile, în ele nu încăpea decât o picătură de cachaça. Când Sacramento se aplecă să servească. Colonelul zări, în decolteul halatului, linia curbă a sânilor voluminoşi pe care-i simţi pe dosul mâinii ridicate dinadins. Dorinţa îi întunecă minţile, îi arse pieptul împreună cu duşca de rachiu.

Pe terasa conacului, Colonelul reflecta asupra vieţii, asupra bătrâneţii, asupra puţinelor bucurii şi multelor mizerii la care este supus omul: cu trecerea anilor creşte distanţa dintre dorinţă şi putinţă. Între gândurile înflăcărate dornice de distracţii şi mădularul ofilit, flasc, refuzând să se ridice. Natário şi Espiridiăo îi respectau tăcerile, între ei nu fusese niciodată necesar să facă risipă de cuvinte ca să se înţeleagă: ba chiar Căpitanul avea şi darul ghicitului.

Sărbătoarea scenetei, glumă pentru tineri, ce-aveau el şi Leocádia cu metişii şi păstoriţele? Ea cu un picior în groapă, el la un pas de impotenţă: la un pas? Bătrână afurisită, vrea să moară petrecând. Oameni puternici, nu se lăsau doborâţi: pierduseră doi în timpul epidemiei, un tânăr şi un copil. Şi Zé Andrade se distrase până-n ultima clipă.

Plantaţiile de cacao, astea erau sceneta lui. Tânăra Sacramento, păstoriţa lui, Senhorita Dona Deusa a lui. Tot ceea ce-i mai rămăsese. Dădu pe gât paharul de cachaça şi porunci pe un ton jumătate sever, jumătate glumeţ:

— Lasă sticla aici, zgârcito. Nu e Espiridiăo omul care să bea doar o duşcă.

Se întoarse spre Natário cu o voce obosită:

— Spune-i Leocádiei că nu-i promit că merg, e aproape sigur că nu mă voi duce. Deşi mi-ar plăcea. Dar fie vine Ernestina aici, fie mă duc eu de sărbători în Ilhéus. Nu-mi place să promit şi să nu mă ţin de cuvânt.

Apusul cobora peste arborii de cacao. Pe mal, orăcăitul unei broaşte în agonie în gura unui şarpe. În salon. Sacramento, iubita Colonelului, aprinse placa de cherosen.

Scăldat în sânge, soarele se îneca în râu. Fiul lui Xangô, cu o latura a lui Oxóssi şi alta a lui Oxalá, negrul Castor Abduim rămas locului, nemişcat, lângă uşa atelierului pe unde intrase negresa Epifânia în căutarea copilului. Copilaşul meu, spusese ea. Nori roşiatici se profilau pe cer, lumini şi umbre se confundau într-o atmosferă de ambuscadă ce prevestea ameninţarea, pericolul. Ce să fac?

— Se întreba Castor:

— Cum s-o înfrunt şi să-i spun nu?

Iată că un vânt abrupt şi biciuitor suflă dinspre răsărit, agită apele râului, traversă pădurea şi în mijlocul câmpului, între baraca cea mare şi magazinul turcului, se întinse ca o pânză densă de praf şi tăie lumea în două părţi, cea de sus şi cea de jos: într-una, lumina zilei, căldura vieţii: în cealaltă, umbrele nopţii, frigul morţii. Apoi, acea mantie de lumină şi tenebre separate încetă să mai fie un vârtej de praf şi deveni o apariţie uriaşă şi înfricoşătoare. Partea de jos, scufundată în noapte, îmbrăcată în zdrenţe murdare de vărsături şi diaree, cu picioarele şi braţele prinse în nişte lanţuri imunde şi ruginite, partea de sus, strălucind în foc aprinsă de flăcări.

Figura completă, cu părul din aur pur, cu mantia de stele şi coroana din scoici albastre, se arătă ceva mai încolo, când orizontul se îmbrăcă în purpură iar egumul112, în sfârşit eliberat, se pierdu în el şi dispăru pe vecie. Nu erau lucruri din lumea asta.

Negrul Tiçăo Abduim îl văzu ţâşnind din gol înfricoşător, crescând în aer, învârtindu-se în vânt, ridicându-se într-o spirală care ajunge la cer. Fu cuprins de teamă, se închină în semn de respect. Închise ochii ca să nu fie orbit şi pronunţă salutul morţilor: epa baba! Pronunţând fraze în negô113, egumul îi porunci să deschidă ochii şi să se apropie ca să audă ce avea să-i spună. Adunându-şi toate puterile, negrul merse spre el.

Epifânia lui Ogum, ekede aptă să-i primească pe vrăjitori pentru că împlinise deja paisprezece ani, l-ar fi putut vedea cu ochii ei interiori cu care zărea şi pricepea totul, dar nu era acolo. Intrase în casă, în căutarea lui Tovo, fără ca Tiçăo, luat prin surprindere, s-o fi putut împiedica. Edu, ocupat să cureţe copitele iepei Imperatriz, căreia i se puseseră potcoave noi, şi grăjdarul, care adusese animalul din ordinul colonelului Robustiano de Araújo, abia văzură, eu ochii de văzut, fără însă a zări sau pricepe ceva, norul de praf ridicat de vântul neaşteptat, şi rămaseră uimiţi de înălţimea şi forţa vârtejului.

Tiçăo înainta în întâmpinarea lui babá114, târându-şi picioarele: pierduse controlul propriilor mişcări şi, pe măsură ce se apropia, simţea ca o greutate în spate, în şale, o oboseală ca şi cum ar fi stat să moară chiar acolo, în acea clipă. Era egumul Divei care se manifesta, un motiv imperios îl făcuse să se îmbrace pe vântul de foc al deşertului: venea de Dincolo să-l caute. Era şi timpul.

Capul i se învârtea, picioarele nu şi le mai simţea. Cu greu reuşi să ajungă la un pietroi pe care se aşeză la porunca lui babá. Se întâlni la porţile nopţii, încă închise, cu spiritul lui Iemanjá, dar îl văzu doar de la brâu în jos. Zdrenţe scârboase îl acopereau, exalau duhoarea febrei. Îi arătau porcăria repugnantă, iar picioarele îi erau legate cu lanţuri ca cele pe care le văzuse când era copil în colibele negrilor de pe plantaţiile de trestie-de-zahăr: se foloseau la prinderea picioarelor sclavilor pentru a le împiedica fuga spre libertate.

Tiçăo nu reuşea să-i distingă figura proiectată în înălţimi, însă recunoscu vocea Divei şoptindu-i la ureche cuvintele familiare de alint şi mângâiere: albul meu, sunt negresa ta şi sunt aici. O voce mâhnită, întretăiată de sughiţuri, scăldată în lacrimi, trăda supărare, tristeţe, amărăciune. Care era motivul unei suferinţe atât de profunde? Vrei să ştii? Am să-ţi spun, ascultă! Începu cu acuzaţiile, întrebă de ce Tiçăo nu o elibera, de ce nu-i dădea bani ca să plătească luntrea morţii, de ce o ţinea legată de o lume care deja nu mai era a ei, prinsă în lanţuri de tristeţe şi revoltă? Eu, care am murit în marea ciumei, sunt obligată să trăiesc, tu, care eşti viu, pari mort, totul e de-a-ndoaselea, totul e invers decât ar trebui să fie. Ah, albul meu, negresa ta suferă, tu m-ai condamnat, nu am linişte. De ce vrei să-ţi atârn ca o povară în cârcă?

Eliberează-mi moartea şi păstrează în inima ta amintirea mea vie. De ce ţii hainele mele lângă ale tale în cutia de gaz şi peste ele evantaiul pe care l-ai şlefuit într-o zi pentru mine cu un cârlig şi cu măiestria ta? Eliberează-mă de lanţuri: ia-mi hainele şi dă-le Liei şi lui Dinorá, încă le mai pot fi de folos. Pune evantaiul în sanctuarul orixá-urilor pentru că acum sunt vrăjită, un spirit al lui Iemanjá. Cheamă-le pe Epifânia a lui Oxum şi pe Ressu a lui Iansan şi dansează cu ele dânsul meu: până astăzi nu l-ai dansat. Eliberează-mi moartea pe care o ţii închisă în piept şi trăieşte din nou aşa cum trăiai înainte de a mă cunoaşte. Vreau să aud râsul tău vesel şi cristalin. Nu-mi trebuie nici plânsul, nici disperarea ta. Fii din nou Tiçăo, un bărbat.

Suspinele încetară, reproşurile, acuzaţiile, iar tristeţea se transformă într-o caldă blândeţe: albul meu, ah, albul meu, ascultă ce am să-ţi spun. Vorbi şi repetă de trei ori pentru ca vorbele ei spuse şi repetate să i se întipărească bine în capul lui sec şi încăpăţânat: ea, Diva, moarta lui, negresa lui, mama lui Tovo, fusese cea care călăuzise paşii Epifâniei, aducând-o înapoi la atelier pentru a avea grijă de copil. Bărbatul singur nu a ştiut niciodată cum să crească un copil. Tovo nu învăţase nici măcar să râdă, părea mai degrabă un animal sălbatic decât un copil. Ea, Diva, a fost cea care-o trimisese pe Epifânia să se ocupe de Tovo şi de el. Castor Abduim da Assunçăo, înainte tăciune încins, apoi aşchie de lemn care nu mai era bun de nimic. Când am murit, nu te-am castrat albul meu. Şi tu ai devenit un animal sălbatic, o arătare, omul-pădurilor. De ce plângi dacă eu vreau să-ţi aud râsul?

Abia atunci văzu el chipul luminos, figura întreagă a egumului eliberat de lanţuri, de zdrenţe, îmbrăcat în lumină. Diva, cu codiţele de fetiţă, Iemanjá, cu părul lung, era amândouă şi una singură, nu sunt lucruri de explicat, ci de înţeles. Diva zbură pe deasupra râului şi câmpului. Atinse cu buzele faţa negrului, îi insuflă viaţă pe gură, îi reînvie mădularul şi, împăcată cu moartea, dispăru în neant.

Cei care-l văzură pe negrul Tiçăo Abduim aşezat pe un pietroi, cu ochii în reverberaţiile luminii care se pierdeau în norul de praf, povestesc că el s-a ridicat încă absent şi a făcut nişte paşi rituali de dans, vrăji de macumba. Anunţat de alţii, Fadul Abdala veni degrabă de la magazin.

— Nu ţi-e bine, Tiçăo?

Surprins. Îl văzu pe negru zâmbind:

— N-am nimic. Dormeam şi m-am trezit Se trezise zâmbind, veşti bune.

Pentru Epifânia a lui Oxum, Tiçăo concepuse un evantai auriu în zilele de singurătate şi burniţă: singurătatea, povară grea: burniţa te sufoca. Oxum venise să-i ţină de urât şi îl ajutase în sarcina de a-i aduna laolaltă pe cei care până atunci trăiau indiferenţi şi distanţi, fiecare în colţul lui, ca şi cum vecinul nici n-ar fi existat. Împreună, cei doi au învins singurătatea şi au pregătit petrecerea într-o vreme de înţelegeri şi neînţelegeri.

Pentru Diva a lui Iemanjá, Castor Abduim lucrase un evantai argintiu în zile de îndoială şi gelozie: îndoiala, o rană expusă: gelozia îl rodea. Iemanjá venise din îndepărtatul Sergipe pe creasta lunii şi ancorase în hamac. Albul meu, negresa mea, ah! În hamac lumea începea şi se termina.

Cu moartea Divei, singurătatea revenise, alta, diferită. Acum nu provenea dintr-o carenţă, din pustietatea locului: era în pieptul lui Tiçăo, nu în afară. Nu voise să dea copilul bunicii, mătuşilor, refuzase oferta Zildei: am eu grijă de el, îl cresc împreună cu ai mei. Dar prezenţa copilului nu diminua absenţa Divei, nu-l consola: din contră, făcea ca amintirea să fie mai acută.

Copil fără mamă, crescut la-ntâmplare. Uneori, Tiçăo se simţea vinovat că-l păstra lângă sine, dar, cum să se despartă de el? Strigătul Corocăi, în acea noapte blestemată, încă-i mai răsuna în urechi: uiţi, nefericitule, că ai un copil! Ca să-şi îndeplinească obligaţia pe care i-o lăsase Diva drept moştenire, negrul Castor Abduim nu se omorâse. În singurătate, abandonaţi, trei fiinţe în casa de piatră: Tovo, Tiçăo şi Alma Penada. În apele râului, în braţele tatălui, Tovo învăţa să înoate: în atelier învăţa să meargă, cătinel-cătinel. Rostogolindu-se cu câinele. Primise un clopoţel mare de la un trupete, iar Turcul Fadul îi adusese din Ilhéus o mică lebădă din celuloid pe care Tovo o muşca atunci când începuseră să-i dea dinţii. Copil fără mamă.

Tiçăo se opri în uşa atelierului auzind râsul unui copil, în hohote, venind dinăuntru. Rămase locului, atent la râsul băiatului lui. Tovo nu ştie să râdă, îi reproşase Diva, parcă e un animal sălbatic iar el, Tiçăo, parc-ar fi o arătare. Era adevărat. Când plângea copilul, se ducea doar să-i dea de mâncare sau să-l spele pentru că făcuse pe el. Dimineaţa îl ducea în pădure, după-amiaza la râu. De restul se ocupa câinele. El, Tiçăo, devenise un sălbatic.

Pe rogojină se jucau cei trei: Tovo, Alma Penada şi Epifânia. Tiçâo se aşeză pe vine lângă ei. Epifânia auzise că potcovarul nu mai era cel pe care-I cunoscuse, că uitase să mai râdă, că trăia fără nici un ţel. Cine inventase aşa aiureală? Uite-l cum râdea. Tiçâo cel dintotdeauna. Nimeni nu ştia să râdă cu atâta plăcere aşa cum o făcea el.

— Ai venit ca să rămâi? E-adevărat?

— N-ai auzit ce-am spus? Nu plec nici dacă mă goneşti.

Nu vorbi ca să-l provoace, vorbi ca el să ştie şi să-şi dea consimţământul. Ridică privirea spre Castor Abduim, care-i fusese cândva iubit. Îşi jurase, mândră şi nesupusă, că nu-l va mai vedea niciodată. Dar cum află că era nefericit, că suferea ca un câine, picioarele n-au mai ascultat de ea: şi se afla acolo. Dar încă-şi mai păstra semeţia de altădată.

— N-am venit să mă instalez în hamacul tău, poţi să ai orice femeie doreşti, nu mă interesează. Dacă va trebui să dorm aici din cauza copilului, dorm cu el pe rogojină. N-am venit cu intenţia de a-ţi fi concubină, ci de a fi mama lui vitregă, îţi jur pe Dumnezeu. Nu doresc decât să mă laşi să mă joc cu el, să mă ocup de el. Orice copil are nevoie de mamă şi orice femeie are nevoie de un copil, fie că este o păpuşă din cârpe sau unul de-adevăratelea. Ştii că am avut şi eu un copil? Niciodată nu ţi-am povestit, la ce bun? Avea vârsta lui când a murit. Şi eu am vrut să mă omor într-o zi, Tiçăo.

— Ai făcut bine că ai venit. Ea te-a adus aici.

— Ea? Se poate. Am aflat de la Cosme, pe drum. Mă duceam spre Îtabuna, mergeam înainte. Nu parcursesem nici jumătate de leghe când m-am trezit că o apucasem spre Tocaia Grande.

Copilul mergea de-a buşilea căutând poala Epifâniei.

— Tovo te place.

— Negrul vorbi ca şi cum i-ar fi urat bun-venit.

— E nume sau poreclă?

— Numele este Cristóvăo, după unchiul meu. Tovo e numele cu care ea-l alinta.

Copilul întinse braţele spre tatăl lui. Alma Penada se aşeză cu botul pe labe. Negrul Castor Abduim da Assunçăo tocmai revenise acasă, se-ntorcea din adâncurile infernului.

Atotputernicul Dumnezeu, Atotştiutorul, numai El şi nimeni altul ar putea şti dacă Sceneta Coanei Leocádia se va transforma cu timpul într-o tradiţie în Tocaia Grande, repetând ceea ce se întâmplase în Estância. Dom' Carlinhos Silva prevăzuse că se va întâmpla la fel: afirmaţie a unui simplu muritor, nu era decât o conjunctură îndoielnică. Pe străzile din Estância, sceneta defilase mai bine de patruzeci de ani: Fabuloasa reprezentaţie a Boului şi a lui Caboclo115, cordoanele păstoriţelor, cel albastru şi cel roşu, orchestra formată din armonică şi mandoline, toba cea mare care marca ritmul. Toba atrăgea puştimea, deschidea aripile, îi ridica pe oameni. Ce avea să se întâmple cu Sceneta Leocádiei în Tocaia Grande, după acel an de triumf şi glorie, numai Dumnezeu ştia, dacă ştia într-adevăr.

Cert este că au fost jocuri, dans, iubiri, flirturi, distracţii cât cuprinde pe toată perioada repetiţiilor, de la mijlocul lui decembrie până în ajunul zilei Regilor. Ajunul şi ziua Regilor magi aveau să rămână veşnic în amintirea privilegiaţilor care o văzuseră pe Leocádia, în nopţile de cinci şi şase ianuarie, ieşind pe poarta barăcii celei mari, cu pantofi în picioare, cu un pieptene mare în cocul încărunţit. După ea, veneau blândele păstoriţe cu toţi figuranţii ca să danseze pe câmp unde îi aşteptau oamenii, adunaţi, şi în casele particulare, începând cu reşedinţa căpitanului Natário da Fonseca, unde Zilda pregătise cantităţi imense de bunătăţi.

Dar, înaintea acestor succese incomparabile din ianuarie, au fost pregătirile, douăzeci de nopţi de muncă şi chefuri în timpul cărora s-au trasat planurile şi s-au pus pe roate toate detaliile necesare prezentării scenetei. Discuţia a fost publică – însă fetele au păstrat oarecum secrete detaliile legate de costumele păstoriţelor. În ceea ce priveşte deciziile se poate spune că au fost luate cu aclamaţii: Leocádia decidea în unanimitate, ceilalţi aplaudau.

La fiecare două zile, creştea animaţia pe măsură ce se repetau muzica şi paşii de dans, drumul şi poeziile învăţate pe de rost. După cum îi spusese Leocádia onorabilului Carlinhos Silva – primise toba cea mare – petrecerea începuse de la prima repetiţie şi se prelungea timp de aproape o lună.

Cei prezenţi la alegerea figuranţilor uzară şi abuzară de dreptul de a aplauda indicaţiile făcute de Leocádia: stăpâna păstorilor nu admitea să fie contrazisă, osoasă mână de fier. Căpitanul Natário da Fonseca comentă eu Turcul Fadul asemănarea cu desemnarea candidaţilor la alegerile pentru Intendenţi şi edili în Itabuna: adunarea politicienilor aclamând numele propuse de colonelul Boaventura Andrade. Nu cumva erau rude, bătrâna şi plantatorul?

Adunaţi în baraca cea mare, cei interesaţi şi curioşii, de fapt întreaga populaţie, Leocádia distribui figuraţia. Senhorita Dona Deusa va fi nepoata Aracati: datorită febrei, aniversarea celor cincisprezece ani trecuse neobservată, îmbrăcat în paiaţă, încă o dată Vavá va triumfa în rolul lui Mateus, târât şi arestat de soldaţi. Amâncio ar muri de supărare dacă altul ar reprezenta temuta Besta-Fera, cunoscută şi sub numele de Jaraguá şi Temeroso. Aurélio va purta pielea de Bou pentru a fi şi oameni de-ai lui Vanjé în Scenetă. Zinho, Edu, Durvalino, Balbino, Zelito şi Jair refăceau contingentul de soldaţi care-l arestau pe Mateus, acuzat că ar fi omorât Boul. Cât despre Metisul Gostosinho. Principalul personaj masculin, care joacă şi dialoghează cu Senhorita Dona Deusa, dis-de-dimineaţă Leocádia s-a dus la atelierul fierarului ca să-l invite pe Castor Abduim să-l interpreteze. După părerea ei, Caboclo Gostosinho la defilarea scenetei prin Tocaia Grande nu putea fi altul decât negrul: avea ţinută, prestanţă, maliţiozitate. Era trist, dar, cine ştie, invitaţia poate-l va înveseli?

Dacă s-ar fi dus cu o săptămână înainte, desigur ar fi primit un refuz clar. Leocádia profită şi-i oferi negresei Epifânia un rol de păstoriţă, dar fata mulţumi şi refuză favoarea din cauza copilului.

Chiar de la prima repetiţie, mai bine zis de la prima întâlnire când s-au hotărât câteva puncte importante. Sceneta Coanei Leocádia, care se pregătea să defileze prin Tocaia Grande, nu a mai fost aceeaşi care înveselise populaţia din Estância timp de patru decenii. Oraş mare şi cu populaţie numeroasă, asemănător cu Sergipe, Estância fusese bogat şi prosper, îl găzduise pe împăratul Pedro II, iar decadenţa lui era înveşmântată în rafinamente de civilizaţie, în timp ce Tocaia Grande nu era decât o aşezare infectă de târfe şi trupeţi cu câteva zeci de locuitori. Cum putea fi la fel defilarea blândelor păstoriţe? Abia dacă se asemăna. Chiar şi aşa modificată pentru Tocaia Grande, Sceneta Coanei Leocádia a fost ceva nimicitor, o grozăvie, unu-doi iulie, minunea minunilor!

Pentru a nu minţi spunând că niciodată nu a făcut parte din scenetă o fată rău famată, cei mai conservatori şi-o aminteau pe Dolores, sărind coarda roşie. Fata lui Romero, galician şi croitor, se culca pentru bani cu patronii de la fabrica de stofe, dar nu era târfă de stradă, iar Romero, în plus, cosea pe gratis costumul lui Mateus, lucru anevoios. Dar, plecând să profeseze la castelul Ninitei, în Aracaju, la întoarcerea în Estância, cu ocazia sărbătorilor, în scopul exclusiv de a ieşi cu cordonul roşu, Dolores se văzu înlocuită, îşi pierduse locul. Nu-i explicară motivele, nefiind necesar.

În Tocaia Grande, cum să organizezi grupurile de păstoriţe fără participarea târfelor? Mai întâi, nu exista în acel loc un număr suficient de domnişoare pentru a compune cele două cordoane de câte opt păstoriţe fiecare şi, de regulă, cele căsătorite sau care trăiau în concubinaj prezentau scuze: copil, soţ, bărbat şi refuzau. Soluţia a fost să se recurgă la fete, mai ales pentru că în Tocaia Grande era imposibil să se stabilească limitele între ele şi familii. Care era meseria Jacintei Coroca, să spună cine-o putea, pentru numele lui Dumnezeu: Moaşă sau damă de consumaţie? Faimoasă şi într-o ocupaţie şi în cealaltă, mâini de zână, fofoloanca meseriaşă, îşi câştiga pâinea de toate zilele în patul de campanie, nu acceptase niciodată bani pentru naşteri. Îi moşise pe toţi copiii care se născuseră acolo, inclusiv pe cei ai Hildei, Faustei şi Zeferinei, iar fata acesteia din urmă, născută în noaptea cu inundaţiile, primise numele de Jacinta în onoarea cumetrei, în semn de recunoştinţă. Cine ar fi încercat să se opună prezenţei târfelor în rolurile de păstoriţe din Tocaia Grande nu ar fi avut voie să prezinte o altă scenetă fiind astfel pedepsiţi pentru aşa îndrăzneală.