Jules Verne 33 Agenţia Thompson and Co

XIV „SUNTEM CHIT!"

La Tombuctu! Adică în acel oraş unde par să se adune toate tainele misterioasei Africi, cetate care veacuri de-a rândul a avut porţile ferecate şi care, la puţine luni după cele petrecute cu Santa Maria, avea să se deschidă în faţa armatei franceze.

Dar tâlharii nu puteau să prevadă viitorul şi-şi duceau prizonierii în centrul legendar al tuturor tranzacţiilor deşertului, la marele târg de sclavi.

În realitate, era puţin probabil că-i vor însoţi chiar ei până la destinaţie. Jefuitorii de epave care infestează coastele Atlanticului se-ndepărtează rar la o asemenea distanţă de mare. Mai mult ca sigur, banda de tâlhari, aşa cum se-ntâmpla de obicei, avea să-i vândă la mijlocul drumului pe prizonieri vreunei caravane de neguţători, sub paza cărora urma să se termine călătoria.

Acest detaliu nu avea, dealtfel, decât o mică importanţă pentru nefericiţii naufragiaţi. Fie că erau duşi de o căpetenie de bandiţi, fie de un neguţător de sclavi, trebuiau oricum să străbată mai mult dc l500 de kilometri, şi pentru un astfel de drum era nevoie de cel puţin două luni şi jumătate. Dar câţi din cei ce plecau vor ajunge la destinaţie? Câţi nu vor presăra cu oasele lor albite lunga cale care mai fusese de atâtea ori semănată cu morţi?

Prima zi nu păru nimănui prea grea. Erau odihniţi şi apă de băut aveau din belşug. Dar nu va mai fi la fel după multe leghe de mers care vor face să sângereze picioarele obosite şi rănite, când nu vor mai avea, pentru a-şi potoli setea aprinsă de un soare de foc, decât o apă sălcie, distribuită cu multă zgârcenie. Hamilton şi Blockhead măcar nu vor mai cunoaşte aceste torturi, căci vor scăpa de ele prin moarte. Abia vindecaţi de friguri, intraţi de curând în convalescenţă, nu vor avea puterea să umble încă din primele zile. Chiar şi în această dimineaţă parcurseseră cu mare dificultate prima etapă şi, când se anunţase popasul, căzuseră de parcă ar fi fost de plumb. Dar după-amiază nu mai putură nici atât. Membrele lor îngreunate refuzară orice mişcare şi, la capătul a câţiva kilometri, le fu cu neputinţă să mai meargă.

Începând din această clipă, un chin fară sfârşit începu pentru cei doi şi tovarăşii lor. Căzând aproape după fiecare pas, ridicându-se pentru a cădea din nou, erau târâţi de restul coloanei. Seara, în momentul popasului de noapte, semănau mai mult a cadavre decât a fiinţe vii şi nimeni nu se-ndoia că a doua zi va fi pentru ei ultima.

Din fericire, ceilalţi naufragiaţi suportau mai bine greutăţile. În fruntea lor, aşa cum s-a mai spus, înainta căpitanul Pip, puţin cam dezorientat în mijlocul acestor dune de nisip, asemănătoare cu nişte valuri pe care un vapor n-ar fi putut să le despice cu etrava. Căpitanul îşi pierduse oare speranţa? Probabil că nu, căci o fire ca a lui nu se descuraja în nici o împrejurare. Chipul său, la fel de hotărât şi calm ca de obicei, nu trăda nimic în această privinţă. Nici nu era nevoie de mai mult. Înfăţişarea lui era de ajuns ca să insufle curaj până şi inimii celei mai laşe. Rana de la lovitura de măciucă se închisese singură, la soare. Din cauza sângelui care cursese la început abundent, mustaţa, pieptul şi umărul lui erau ruginii. Unora, sângele ăsta le-ar fi dat un aer înspăimântător. Dar nu căpitanului, a cărui întreagă fiinţă, exprima o voinţă de neînvins. Fiind primul dintre marinari, înainta cu pasul tot atât de ferm ca şi sufletul lui, şi numai văzându-l te simţeai câştigat de energia şi speranţa sa de neclintit.

De la ultimul său dialog cu căpetenia nu rostise nici douăzeci de cuvinte, şi aceste rare confidenţe fuseseră adresate doar credinciosului său Artimon, care cu limba scoasă umbla pe lângă stăpânul său.

— Master! spuse mai întâi căpitanul cu o voce plină de afecţiune, pe care câinele o pricepu pe deplin.

Apoi, o jumătate de oră mai târziu, căpitanul se arătă mai explicit. După ce se uită teribil de pieziş şi scuipă dispreţuitor spre căpetenie, grăi cu un glas plin de convingere:

— Ce mai pătăranie, master, pe barba mamei mele!

Şi Artimon îşi scutură urechile lungi, ca semn al unei aprobări pline de necaz.

De atunci căpitanul nu mai deschise gura. Din când în când, omul se uita la câine şi câinele privea la om — asta era tot. Dar cât de mult spuneau aceste priviri!

La un popas, Artimon se aşeză, în timp ce stăpânul său se întinse pe nisip. Apoi împărţi cu câinele puţina mâncare şi apă care fuseseră distribuite cu mare zgârcenie.

După căpitan venea statul major, echipajul şi oamenii de serviciu ai defunctului Seamew, înşiruindu-se într-o ordine care nu avea nimic ierarhic în ea. Ce gândeau cu toţii? În orice caz, îşi subordonau disciplinat părerile personale celor ale căpitanului, care avea sarcina să gândească pentru ei. Atâta timp cât şeful îşi păstra încrederea, nu desperau. Ordinul de a acţiona, dacă ar fi fost dat, i-ar fi găsit oricând gata.

Ultimului matelot îi urma primul pasager, după care se întindea lungul şir al tovarăşilor acestuia.

Cea mai mare parte dintre femei plângeau sau se văitau în surdină, mai ales soţia şi fiica lui Hamilton şi nevasta şi fetele lui Blockhead, care asistau neputincioase la agonia taţilor şi soţilor lor.

Bărbaţii se arătau în general mai curajoşi, fiecare exprimându-şi energia în felul său. Dacă lui Piperboom îi era foame, lui Johnson îi era sete. Dacă pastorul Cooley găsea în rugăciune un ajutor preţios, Baker, dimpotrivă, nu se potolea şi nu înceta să mormăie cele mai teribile ameninţări. Cât despre Thompson, cu sufletul rătăcit, se gândea numai la punga care-i fusese furată.

Roger, în schimb, mai găsea puterea de a vedea partea comică a lucrurilor. Stând lângă Dolly, căuta să-i ridice moralul în fiece clipă, făcând-o să râdă molipsită de veselia lui pe care el o simula eroic. În primul rând, abordând subiectul său obişnuit, lua în zeflemea neprevăzutul fantasticei lor călătorii. În fond, nimic nu era mai hazliu decât spectacolul pasagerilor plecaţi să facă o mică plimbare în Madera, pe cale de a se transforma acum în exploratori ai Saharei. Şi întrucât Dolly părea că nu gustă subtilitatea acestui comic cam prea neobişnuit, Roger, furat de propriu-i joc şi jurându-şi s-o facă pe tânăra fată să uite tristeţile drumului, intră curajos în vasta arie a calamburului. Ca urmare, începu să înşire tot soiul de vorbe de duh, mai mult sau mai puţin amuzante, mai bine sau mai prost alese, şi pentru care orice punct de pornire era bun, fie el căpetenia, bandiţii, Sahara, cerul sau pământul. Toate acestea stârniră până la urmă râsul proaspăt al lui Dolly, care izbucni ca o recompensă pentru atâtea eforturi. Roger încheie apoi, spunând că nimic din cele întâmplate nu trebuie luat în serios, că atacul acestor hoţomani, la o distanţă atât de mică de Senegal, e o adevărată nebunie, că vor fi eliberaţi cel mai târziu mâine şi că, la nevoie, vor şti să se elibereze şi singuri. Cum putea Dolly să nu aibă încredere în asemenea cuvinte consolatoare? Situaţia putea fi cu adevărat gravă, de vreme de Roger glumea cu inima atât de uşoară? Dealtfel, ea nu avea decât s-o privească pe sora ei, pentru ca orice urmă de îngrijorare să-i dispară.

Alice nu glumea, căci nu-i sta în fire, dar pe faţa ei se citea o mare seninătate sufletească. Cu toată plecarea caravanei, cu toate că timpul trecea, în pofida a tot ce se întâmpla, nu se-ndoia de eliberarea lor. Da, salvarea va veni. Roger avea dreptate s-o afirme, şi toate acestea nu erau decât o încercare grea, care va trece.

Susţinută moral de aceste două voinţe, Dolly nu cunoştea descurajarea şi seara, în timp ce dormea adăpostită într-un cort pe care capul bandei — pentru motive numai de el ştiute — îl ridicase anume pentru aceste două prizoniere, avea credinţa că a doua zi, când se va deştepta, îşi va redobândi libertatea.

Zorile veniră însă şi era tot prizonieră. Salvatorii aşteptaţi nu se arătaseră în cursul nopţii şi începea o nouă zi, menită să adauge alţi kilometri de nisip între naufragiaţi şi mare.

Totuşi, spre marea lor mirare, semnalul de plecare nu fu dat la ora deşteptării. Soarele se ridică la orizont şi atinse zenitul, fără ca nici o pregătire să fi fost făcută de escortă.

Care putea fi cauza acestei prelungiri neprevăzute a popasului? în aceasta privinţă, puteai presupune orice, dar numai Alice deţinea elementele unei ipoteze plauzibile.

Trezindu-se prima în această dimineaţă, îl zărise pc Jack Lindsay stând de vorbă cu căpetenia. Tâlharul îl asculta cu un superb calm oriental, în timp ce Jack încerca să-l convingă, punând în cuvintele rostite toată însufleţirea de care era în stare firea lui ursuză. Era vădit că încerca să-i dovedească ceva, că pleda o cauză. Văzându-i, îţi dădeau impresia, oricât de curios s-ar părea, că sunt cei mai buni prieteni. Alice avea sentimentul că se cunoşteau dinainte şi că existau anumite relaţii între ei. Şi într-adevăr, perspicacitatea nu o înşela. Da, căpetenia şi cu Jack Lindsay se cunoşteau.

După ce-l văzuse pe Robert prăbuşit, Jack, care nu putea să prevadă intervenţia lui Artimon, socoti că duşmanul său murise şi se grăbi să continue realizarea planului pe care-l urzise. Acest plan era de o simplitate monstruoasă.

Pentru că nu-şi putea îngădui s-o atace deschis pe cumnata sa — prea bine apărată în mijlocul celorlalţi pasageri — fără a se expune la represalii, el avea să lovească în toată lumea. Începu, în consecinţă, prin a-l suprima pe Robert, făcând astfel imposibilă sosirea oricărui ajutor, apoi se aventură în deşert în căutare de complici. Pe această coastă bântuită de jefuitori, pe care naufragiaţii îi atrag aşa cum corbii sunt atraşi de măceluri, va întâlni cu siguranţă vreo bandă, chiar dacă va trebui să umble câteva zile prin deşert.

Nu avu de aşteptat prea mult. Înainte de sfârşitul zilei următoare, asaltat pe nepusă masă de vreo zece tâlhari, s-a văzut târât în faţa aceleiaşi căpetenii cu care sta de vorbă acum şi făcut prizonier — ceea ce şi dorea.

Căpetenia, care ştia puţin englezeşte, începu imediat să-l interogheze pe captivul său în această limbă, şi Jack îi răspunse la toate întrebările cu cea mai mare plăcere, făcându-şi cunoscut numele. Jack Lindsay, şi adăugând că la mică distanţă se afla un mare număr de europeni, printre care şi propria sa nevastă care, foarte bogată fiind, va plăti cu siguranţă o mare răscumpărare pentru eliberarea ei şi a soţului.

Puşi în acest fel pe urmele naufragiaţilor, tâlharii năvăliră în tabără şi Roger, însufleţit de cele mai bune intenţii, confirmă, de fapt, primele informaţii date de Jack Lindsay.

Aşa se explică satisfacţia căpeteniei când a auzit numele uneia din prizonierele sale şi a căpătat o nouă asigurare despre bogăţia familiei. Aşa se explică, de asemenea, că a început să aibă încredere în afirmaţiile pretinsului soţ al Alicei, mergând până acolo încât să se lase convins de acest ticălos, chiar din a doua zi a plecării, să prelungească popasul cu o zi întreagă.

Răbdător, Jack Lindsay îşi urmărea, pas cu pas, realizarea scopului. Faptul că făcuse ca întreaga caravană să cadă în mâinile bandiţilor nu putea să-i fie de folos decât dacă el personal îşi recăpăta libertatea. Îşi luă deci riscul să-i arate capului bandei că face un lucru lipsit de noimă. Se strădui să-i explice că, dacă duce toată această lume la Tombuctu, nimeni nu va avea posibilitatea să-i plătească răscumpărarea pe care o va cere. Mai ales în ceea ce o privea pe soţia sa, adică a lui Jack Lindsay, care era în măsură, repeta el, să plătească ea singură o sumă considerabilă, cum şi-o va putea procura dacă nu va mai fi în stare să comunice cu America şi Europa? Nu era mai normal ca unul din pasageri, şi de preferinţă Jack Lindsay, să fie chiar acum dus sub escortă până la posesiunile franceze, unde îi va fi uşor să se îmbarce? Se va grăbi atunci să strângă banii de răscumpărare pentru soţia lui şi în acelaşi timp pentru ceilalţi pasageri, apoi va reveni într-un loc dinainte stabilit, de exemplu în Tripolitania sau la Tombuctu, sau în altă parte, să predea sumele convenite în schimbul libertăţii tuturor.

Jack Lindsay reuşi să aducă în sprijinul propunerilor sale, dealtfel, în aparenţă îndreptăţite, argumente convingătoare şi avu bucuria să le vadă acceptate. Căpetenia hotărî că vor rămâne pe loc toată ziua, şi în acest timp vor fixa răscumpărările diverşilor prizonieri.

Jack Lindsay se apropia de ţel. Aceste răscumpărări, pe care se oferise să le aducă, de fapt, se va feri să le strângă. Naufragiaţii n-aveau decât să se descurce cum pot. Cât despre el, se va mulţumi să plece pur şi simplu în America unde, mai devreme sau mai târziu, va reuşi în sfârşit să determine recunoaşterea morţii cumnatei sale şi o va moşteni apoi, chiar cu preţul unor ilegalităţi pe care abilitatea sa — şi se mândrea cu asta — va şti cum să le facă nepedepsite. Desigur, ideea de a lăsa în urma lui atîţia martori posibili şi care ar putea deveni acuzatori de temut, dacă vreunul din ei şi-ar recăpăta libertatea, nu-i prea surâdea. Dar, păziţi fiind de nişte răufăcători înrăiţi ca şi de pustiul şi mai feroce încă, cum ar fi putut un prizonier să mai scape vreodată?

Totuşi, Jack mai avea de întâmpinat o ultimă dificultate. Dacă voia să plece fără greutăţi, trebuia ca această plecare să aibă asentimentul general. Căpetenia va spune naufragiaţilor la cât se cifrează fiecare răscumpărare şi apoi le va aduce la cunoştinţă numele emisarului ales. Jack trebuia să joace până la capăt comedia devotamentului, să facă promisiunile de rigoare, să accepte scrisorile tuturor, chiar dacă avea să arunce, cu prima ocazie, în apă toată această corespondenţă inutilă. Asta nu-l îngrijora câţuşi de puţin, căci Jack era de părere, şi pe bună dreptate, că tovarăşii săi nu ar avea nici un motiv să-l suspecteze mai mult decât pe oricare altul.

Din nefericire, însă, era sigur că lucrurile vor fi mai puţin simple în ce o privea pe cumnata lui. Or, el avea nevoie şi de consimţământul ei. Mai mult chiar, încuviinţarea ei conta în primul rând. Va reuşi Jack s-o obţină?

„De ce nu?" îşi spuse el. Şi totuşi, amintindu-şi că Alice refuzase să-i poarte numele atunci când i-l oferise, gândindu-se apoi şi la cele întâmplate la Curral das Freias, se simţi neliniştit. Între el şi cumnata lui o explicaţie era, vădit, necesară. Totuşi, ezita atât de mult, încât, în tot timpul acestei zile de odihnă, amână momentul din oră în oră. Noaptea se lăsase când, hotărându-se în sfârşit să termine cu această treabă, trecu pragul cortului unde se adăpostise Alice.

Doamna Lindsay era singură. Aşezată pe jos, cu bărbia rezemată în palmă, stătea pe gânduri la pâlpâirea unei rudimentare lămpi cu ulei, a cărei flacără fumegândă nu-şi răspândea lumina nici până la marginea cortului.

Auzindu-l pe Jack, se ridică brusc, apoi aşteptă să-i explice rostul vizitei sale. Dar acesta se simţea încurcat. Nu ştia cum să înceapă. Câtva timp rămase tăcut fără ca Alice să facă vreun efort pentru a-l ajuta să-şi învingă stinghereala.

— Bună seara, Alice, rosti în sfârşit Jack. Mă vei scuza că te deranjez la o asemenea oră. Trebuie să-ţi spun însă ceva care nu suferă întârziere.

Alice rămase mai departe tăcută, fără a manifesta nici cea mai mică curiozitate.

— După cum ai observat, convoiul nostru nu şi-a mai urmat azi drumul, reluă Jack din ce în ce mai stânjenit, şi te-ai mirat, fără-ndoială. Şi eu am fost uimit când căpetenia mi-a comunicat în seara asta motivele hotărârii sale.

Ajuns aici, Jack făcu o pauză, aşteptând un cuvânt de încurajare, care nu veni.

— După cum ştii, urmă el, tâlharii au năvălit în tabără numai fiindcă sunt lacomi de câştig. Scopul lor nu este de a ne lua în robie, ci de a obţine răscumpărări mari de la cei care au posibilitatea să le plătească. Dar aceste răscumpărări trebuiesc, în primul rând, obţinute, şi iată de ce căpetenia a hotărât să rămână aici tot timpul necesar până să trimită pe unul din noi, ales de el, care, în numele celorlalţi naufragiaţi şi al lui propriu, să strângă sumele cerute şi să se întoarcă apoi să le plătească într-un loc dinainte stabilit, în schimbul eliberării prizonierilor.

Jack făcu, zadarnic însă, o nouă pauză, aşteptând o intervenţie din partea Alicei.

— Nu întrebi, spuse el, pe care din noi l-a ales pentru această misiune?

— Aştept să mi-o spui, răspunse Alice cu o voce calmă, care nu-i plăcu deloc cumnatului ei.

— Desigur, zise el, silindu-se să surâdă.

Totuşi, socoti că n-ar fi de prisos să mai adauge câteva explicaţii.

— Cred că-ţi închipui că atenţia căpeteniei s-a îndreptat în mod special asupra lui Dolly şi a ta, după cele declarate de domnul de Sorgues. Faptul că vi s-a atribuit un cort ar fi suficient ca să te convingă de acest lucru. Deci, se pare că răscumpărarea ta va fi cea mai mare dintre cele pe care tâlharii vor s-o obţină. Pe de altă parte, căpetenia s-a mirat că noi doi purtăm acelaşi nume şi m-a interogat pe larg în această privinţă. Am crezut că fac bine îngăduindu-mi aceeaşi minciună de care s-a folosit domnul de Sorgues. Pe scurt, Alice, ca să pot avea mai multă putere a te apăra, şi cu toate că, din păcate, acest lucru nu este adevărat, i-am spus că eu sunt soţul tău.

În timp ce rostea aceste cuvinte, Jack pândea un semn de aprobare sau de dezaprobare. Alice nu schiţă nici unul, nici altul. Nu făcea altceva decât să asculte, aşteptând concluzia. Această concluzie cumnatul ei trebuia s-o formuleze în cele din urmă.

— Îţi dai seama, continuă Jack, cât am fost de surprins de efectul minciunii mele. Îndată ce a aflat de aşa-zisele legături care ne unesc, căpetenia s-a gândit, şi în această privinţă nu s-a înşelat, că mă voi pune în slujba eliberării tale cu un devotament mai mare decât oricare altul din tovarăşii noştri, şi m-a ales imediat ca să plec şi să strâng răscumpărările cerute.

După ce isprăvi tot ce avea de spus, Jack răsuflă adânc. Alice nu se clintise. Era limpede că lucrurile se aranjau de la sine.

— Sper, zise el cu o voce mai sigură, că nu vei dezaproba alegerea căpeteniei şi că vei consimţi să-mi încredinţezi scrisorile şi semnăturile necesare pentru a-mi procura sumele pe care trebuie să le adun.

— Nu-ţi voi da aceste scrisori, rosti cu răceală Alice privindu-l drept în ochi pe cumnatul ei.

— De ce?

— Din două motive.

— Fii bună şi spune-mi-le, ripostă Jack iritat, şi să le discutăm ca nişte rude apropiate, dacă binevoieşti.

— În primul rând, declară Alice liniştită, află că sunt împotriva trimiterii unui mesager, oricare ar fi el, în acest moment. Cred că uiţi că domnul Morgand a plecat pentru a aduce ajutoare.

— A plecat, dar nu s-a întors, obiectă Jack.

— Se va întoarce, afirmă Alice cu o siguranţă nestrămutată.

— Nu cred, răspunse Jack cu o ironie pe care nu şi-o putu reţine.

Alice îşi simţi inima înfiorată de nelinişte. Cu un efort energic îşi stăpâni această slăbiciune şi, stând acum în picioare, drept în faţa ticălosului ei cumnat, îl întrebă:

— Ce ştii?

Jack fu speriat de această schimbare şi, prudent, bătu în retragere.

— Nimic, evident, mormăi el, nimic... Nu sunt decât presimţiri... Dar, în ce mă priveşte, sunt convins că domnul Morgand, fie că a eşuat sau nu în încercarea lui, nu va mai reveni; or, noi n-avem timp de pierdut pentru a face tot ce e necesar ca să ne câştigăm libertatea prin propriile noastre mijloace.

Alice îşi recapătă calmul.

— Sunt gata să cred, murmură, că ai într-adevăr unele informaţii despre drumul eroic întreprins de domnul Morgand pentru salvarea tuturor.

— Ce vrei să spui? o întrerupse Jack cu o voce tremurătoare.

— Se poate întâmpla, deci, continuă calmă Alice, să ai dreptate şi ca domnul Morgand să-şi fi găsit moartea în cursul încercării sale. Totuşi, ai să-mi permiţi să fiu de altă părere. În ce mă priveşte, până în momentul când timpul îmi va dovedi că mă înşel, voi avea credinţa de nestrămutat că se va întoarce.

Căldura cu care Alice rostise ultimele cuvinte arăta că această convingere a ei era de neclintit.

— Fie! consimţi Jack. Nu văd, dealtfel, de ce posibilitatea întoarcerii domnului Morgand ar constitui un obstacol în faţa propunerii ce mi s-a făcut. Care ar fi inconvenientul dacă am avea de partea noastră două şanse?

— Am impresia că ţi-am spus, continuă Alice, că aveam două obiecţii de formulat împotriva proiectului tău. Nu ţi-am expus-o decât pe prima.

— Şi care este cealaltă?

— A doua obiecţie, rosti Alice înfruntându-l cu capul sus, este că dezaprob alegerea mesagerului. Nu numai că nu voi încuraja plecarea ta, încredinţându-ţi scrisorile pe care mi le ceri, dar mă voi opune din răsputeri, începând prin a smulge vălul minciunii de care te-ai folosit.

— Haide, Alice, spune-mi, insistă Jack care pălise văzând cum toate planurile lui se prăbuşesc, ce motive ai că procedezi în felul ăsta?

— Cel mai puternic dintre toate celelalte, zise Alice. Convingerea că nu te vei mai întoarce.

Jack, îngrozit, se dădu înapoi până la marginea cortului. Intenţiile fiindu-i descoperite, planul său devenea irealizabil. Făcu totuşi un ultim efort.

— Ce acuzaţie îngrozitoare, Alice! exclamă el, încercând să dea glasului său un accent de adâncă durere. Ce ţi-am făcut ca să mă suspectezi astfel?

— Vai, răspunse cu tristeţe Alice, îmi amintesc de Curral das Freias!

Curral das Freias! Aşadar, Alice văzuse totul şi, de-atunci prevenită, putuse citi ca într-o carte deschisă în sufletul negru al cumnatului ei.

Acesta înţelese pe loc că partida e pierdută. Nu mai încercă s-o convingă pe Alice, dându-şi seama dinainte că n-avea rost. Tot noroiul sufletesc îi ieşi pe buze.

— Fie! şuieră el. Dar nu pricep cum de mai ai îndrăzneala să mă învinovăţeşti pentru fapta de la Curral das Freias. Fără mine, ai fi fost oare salvată de un tânăr frumos, ca în romane?

Alice, indignată, nu găsi cu cale să răspundă insultei veninoase. Se mărgini să-l poftească afară cu un gest, când o voce se auzi deodată din pragul cortului, pe care lumina lămpii îl lăsa în penumbră.

— Nu vă fie teamă, doamnă, spuse vocea. Sunt aici. Alice şi Jack întoarseră tremurând capul spre această voce calmă şi hotărâtă şi amândoi scoaseră un strigăt — un strigăt de fericire Alice, un urlet de mânie Jack — în clipa când oaspetele neaşteptat pătrunse în cercul de lumină.

Înaintea lor se afla Robert Morgand.

Robert Morgand viu! Furia îl făcu pe Jack să-şi iasă din minţi.

— Ei, bâigui el cu limba împleticită de turbare, iată-l pe frumosul tău salvator în carne şi oase. Cu ce drept interpretul Morgand se amestecă într-o discuţie de familie?

Robert, rămânând calm, făcu un pas spre Jack Lindsay. Dar Alice păşi între cei doi bărbaţi. Cu un gest mândru, îi reduse la tăcere.

— Domnul marchiz de Gramond are dreptul să cunoască tot ce se referă la soţia lui, rosti ea sfredelindu-l cu privirea-i luminoasă pe duşmanul ei, acum neputincios.

— Un titlu de marchiz răsărit peste noapte! rânji acesta. Probabil că speraţi să vă căsătoriţi la Tombuctu?

Un gând îi fulgeră prin minte. Dacă Robert se află aici, pesemne că nu era singur. Tabăra se găsea desigur în mâna francezilor aduşi de el, şi ceea ce-i spusese Alice înceta să mai fie o himeră, pentru a deveni o realitate. La acest gând, un val de furie îl năpădi din nou. Duse mâna la brâu şi şi-o retrase înarmată cu un pistol, acelaşi de care se mai folosise în încercarea de asasinat a lui Robert.

— N-ai ajuns încă marchiză! strigă el îndreptând ţeava pistolului spre Robert.

Dar Alice veghea. Dintr-o săritură fu lângă Jack. Cu o putere înzecită, se încleştă de braţul lui şi-l dezarmă.

Arma se descarcă totuşi, dar glonţul, deviat, trecu prin acoperişul cortului.

— Suntem chit! rosti Alice cu un zâmbet de triumf, aruncând pistolul fumegând la picioarele lui Robert.

Împuşcăturilor lui Jack îi răspunseră imediat alte împuşcături. O ploaie de gloanţe sfâşie aerul. Izbucniră strigăte amestecate cu înjurături în diverse limbi.

Jack Lindsay se clătină. Un glonte rătăcit pătrunsese în cort şi-l lovise de moarte pe acest ticălos. Abia avu timp să-şi ducă amândouă mâinile la piept, că se şi prăbuşi la pământ.

Alice, neputând înţelege nimic din cele ce se întâmplau, se-ntoarse spre Robert cu o întrebare pe buze. Evenimentele însă nu-i dădură răgaz să vorbească.

Ca luat de un şuvoi, cortul fu smuls, un val de oameni trecu urlând, şi, trasă de Robert care dispăru imediat în întuneric, Alice se regăsi printre celelalte femei ale caravanei. Toate se aflau acolo şi printre ele Dolly, care-şi strânse sora în braţe.

Curând Robert se întoarse urmat de căpitan, de Roger de Sorgues şi de ceilalţi naufragiaţi. Lipsea cineva? Abia a doua zi se va putea şti în mod sigur.

O jumătate de oră mai târziu, după ce-şi adunase oamenii, după ce rânduise gărzile şi luase şi toate măsurile împotriva unei eventuale întoarceri ofensive a inamicului, apăru un ofiţer francez care sosea ultimul. Cu surâsul victoriei pe buze, care se putea desluşi bine la lumina puternică a lunii, salută doamnele cu o mişcare circulară a braţului şi, adresându-se direct lui Robert, anunţă vesel:

— Tâlharii au fost împrăştiaţi, dragă domnule.

Şi fără să aştepte mulţumirile cuvenite, se repezi spre pasageri.

— Uite-l pe de Sorgues! exclamă el. Erai şi dumneata aici?

— Cum o mai duci, Beaudouin? răspunse Roger. Şi de ce să nu fi fost, mă rog?

— Bună glumă! afirmă filozofic ofiţerul francez, aprinzându-şi o ţigară.